ÎCCJ, decizie (scj.ro #235020)

Acțiune în revendicare imobiliară. Bun dobândit prin contract de vânzare-cumpărare. Admisibilitate

Cuprins pe materii: Drept civil. Bunuri. Proprietatea privată

Index alfabetic: revendicare imobiliară

contract de vânzare-cumpărare

răspundere contractuală

C.civ., art. 555, art. 563

Dreptul de a promova o acțiune petitorie nu poate fi restrâns prin obligarea proprietarului,  care nu are stăpânirea materială a bunului a cărui restituire o solicită, de a recurge mai întâi la o acțiune contractuală, chiar dacă între părți au existat raporturi juridice rezultate din încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul litigios,  dispozițiile art. 1.350 alin. (3) C.civ., referitoare la subsidiaritatea răspunderii delictuale față de cea contractuală, nefiind incidente în materia acțiunilor reale.

Ca atare, simpla existență a unor raporturi contractuale între părți nu este de natura a înlătura și nici de a condiționa exercitarea acțiunii în revendicare, revenindu-i reclamantului libertatea de a alege cel mai energic mijloc procesual care să conducă la realizarea dreptului său, în funcție de scopul urmărit și de regulile procedurale care i-ar fi mai favorabile.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2129 din 26 noiembrie 2025

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 23.03.2023, pe rolul Judecătoriei Brașov

,

reclamanta A. SRL a chemat-o în judecată pe pârâta B. SRL, solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să o oblige pe aceasta să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul C4 M2.6, în suprafață de 94 mp, situat în municipiul Brașov, mezanin, înscris în cartea funciară nr. (...), sub nr. top.(...), să instituie un drept de trecere cu piciorul, în favoarea acestui imobil, și asupra următoarelor imobile pe care pârâta le deține în proprietate: spațiul C4M1.5, înscris în cartea funciară nr.(...), sub nr. top.(...), spațiul C4M2.4, înscris în aceeași carte funciară, sub nr. top. (...), C4M2.4, înscris în cartea funciară menționată, sub nr. top. (...), C5 M1.3, înscris în aceeași carte funciară, sub nr. top.  (...), C5.M1.1, înscris în cartea funciară mai sus indicată, sub nr. top. (...), C4M1.4, înscris în aceeași carte funciară, sub nr. top. (...), C5M2.6, înscris în cartea funciară arătată mai sus, sub nr. top. (...), C4M1.3, înscris în aceeași carte funciară, sub nr. top. (...); să dispună înscrierea în evidențele de carte funciară a dreptului astfel constituit; să o oblige pe pârâtă să desființeze lucrările de construcție care îngrădesc accesul reclamantei la imobilul revendicat, iar, în caz de refuz, să o autorizeze pe aceasta să execute aceste lucrări, pe cheltuiala pârâtei; să instituie în sarcina pârâtei obligația de a achita reclamantei suma de 27.0722 Euro, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință a bunului imobil revendicat, calculată pentru perioada 21.03.2020-21.03.2023, iar, în continuare, suma de 752 euro/lună, până la data executării obligației de predare a acestui bun, cu același titlu; să o oblige pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În drept, au fost invocate prevederile art. 44 din Constituție, art. 563, art. 617 și art. 1.359 C.civ.

Pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Brașov, inadmisibilitatea demersului judiciar al părții reclamante, a cerut suspendarea soluționării cauzei civile de față, până la soluționarea în mod definitiv a litigiilor ce constituie obiectul dosarelor nr. x/197/2021 și nr. x/197/2008, aflate pe rolul Judecătoriei Brașov, iar, pe fond, a cerut respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 9125/2023, Judecătoria Brașov a admis excepția necompetenței sale materiale, și, pe cale de consecință, a declinat, în favoarea Tribunalului Brașov, competența de soluționare în primă instanță a procesului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov - Secția I civilă, la data de 17.10.2023, fiind respinsă, la termenul de judecată din 10.05.2024, cererea pârâtei de suspendare a cauzei până la soluționarea litigiilor indicate prin întâmpinare.

Prin sentința nr. 164/S din 11.06.2024, Tribunalul Brașov - Secția I civilă a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată și a respins, în consecință, acțiunea, ca inadmisibilă.

Prin decizia nr. 1922/AP din 11.12.2024, Curtea de Apel Brașov - Secția civilă a admis apelul reclamantei împotriva sentinței, pe care a anulat-o; a respins excepția inadmisibilității cererii; a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ.,  pârâta B. SRL.

Printr-o primă critică, întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a apreciat în mod eronat încălcarea, de către prima instanță, a principiului disponibilității.

Referindu-se la cauza cererii de chemare în judecată, recurenta-pârâtă a arătat că la cel dintâi termen de judecată în fața primei instanțe, pe baza apărărilor formulate, aceasta a solicitat lămuriri părții reclamante cu privire la starea de fapt dedusă judecății.

Făcând trimitere la încheierea din 10.05.2024 a tribunalului, recurenta-pârâtă a menționat că intimata-reclamantă este cea care a indicat cauza cererii de chemare în judecată ca fiind reprezentată de predarea necorespunzătoare a unui bun, iar nu de nepredarea/uzurparea unui bun ce îi aparține.

Arată că, în condiții de legalitate, instanța de judecată, a calificat în mod corect susținerile reclamantei în sensul că acțiunea, numită în revendicare, se bazează pe faptul că nu a fost îndeplinită în mod corespunzător obligația contractuală de predare, aspect indicat de către intimată și prin cererea de apel.

Menționează, totodată, că intimata nu a formulat cerere de apel și împotriva încheierii de ședință pronunțate la termenul din 10.05.2024, în condițiile art. 466 alin. (4) C.proc.civ., așa încât lămuririle și calificările reținute rămân câștigate cauzei cu titlu definitiv și nu mai pot fi cenzurate

omisso medio

în etapa recursului sau într-o eventuală rejudecare pe fondul cauzei.

Susținând, contrar celor statuate prin decizia atacată, că prima instanță nu a nesocotit principiul disponibilității, recurenta afirmă că tribunalul a făcut o corectă aplicare a acestuia, neîncălcând manifestarea de voință a reclamantei, ci luând act de aceasta și procedând, astfel, la analiza excepției inadmisibilității.

Arată că tribunalul nu a fost nevoit să cerceteze fondul litigiului, cât timp intimata dorea să dovedească o stare de fapt ce nu putea face obiectul unei acțiuni în revendicare.

Menționează că și în situația în care tribunalul, în rejudecare, ar administra probe concludente și utile, astfel cum a dispus instanța de trimitere, și ar ajunge la concluzia că starea de fapt descrisă de reclamantă este corectă, acțiunea în revendicare tot nu ar fi admisibilă, partea fiind obligată să recurgă la remediile contractuale pentru protejarea drepturilor sale.

Prin urmare, cât timp prima instanță nu a schimbat limitele învestirii, nici temeiul juridic și nici starea de fapt, aceasta nu a încălcat principiul disponibilității ce caracterizează acțiunea civilă.

Susține că tribunalul ar fi încălcat principiul disponibilității doar dacă ar fi reținut o altă stare de fapt în soluționarea excepției, respectiv dacă ar fi soluționat cauza analizând condițiile răspunderii civile contractuale, deși fusese învestită cu o acțiune în revendicare.

Mai arată și că disponibilitatea nu se opune invocării și soluționării unor excepții de procedură sau de fond.

Arată că a accepta contrariul ar însemna că partea potrivnică nu ar putea niciodată să mai formuleze apărări, urmând a se judeca doar pe baza susținerilor reclamantului.

În concluzie, arată că soluția din apel este pronunțată, pe de o parte, cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv a principiului disponibilității, în sensul că soluția dată fondului cauzei s-a realizat pe baza obiectului și limitelor stabilite de către ambele părți (nu doar de către reclamant) și a rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, în sensul că excepțiile de ordine publică pot fi invocate și soluționate cu prioritate, independent de susținerile părților.

Pe de altă parte, decizia atacată a fost dată fără a cuprinde motivele pe care se întemeiază, în sensul că principiul disponibilității nu înlătură posibilitatea instanței de a analiza o excepție de ordine publică și de a o soluționa cu prioritate, fără a mai fi necesară administrarea de probe suplimentare.

Printr-o altă critică, întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a menționat că în mod greșit s-a apreciat, de către instanța de apel, posibilitatea intimatei de a opta, față de înstrăinător, între mai multe remedii pentru dobândirea posesiei bunului deținut în proprietate.

Susține că în cauză sunt incidente prevederile art. 1.350 alin. (3) C.civ., care instituie regula subsidiarității acțiunii în răspundere civilă delictuală, în favoarea celei contractuale.

Drept urmare, în mod corect a reținut prima instanță că acțiunea în revendicare se circumscrie delictului civil întrucât dreptul de proprietate privată trebuie respectat de orice terț, fiind opozabil

erga omnes,

aspect la care ar fi achiesat inclusiv intimata prin cererea de apel.

Astfel, potrivit concepției actualei reglementări, caracterul special al răspunderii civile contractuale prevalează în detrimentul oricăror „altor reguli care i-ar fi mai favorabile" părții.

Așadar, fără a ține cont de împrejurarea că acțiunea în revendicare este grefată pe o răspundere civilă delictuală, sau nu, soluția este aceeași, partea fiind obligată să recurgă la acțiunile contractuale cu prioritate.

Mai mult, prin recurgerea la acțiunea în revendicare, intimata eludează impedimentele de care s-ar fi lovit pe temei contractual (prescripția, conținutul raportului obligațional etc).

Or, recurgerea la o acțiune contractuală sub paravanul unei acțiuni în revendicare, tocmai în scopul de a evita normele care i se opun, reprezintă un veritabil abuz de drept procesual prevăzut de art. 12 C.proc.civ.

Așadar, susține că există un temei legal care o obligă pe intimată să recurgă la acțiunile contractuale fără să poată opta pentru acțiunea în revendicare, acesta fiind cel prevăzut de art. 1.350 alin. (3) C.civ.

Mai arată că intimata nu a negat faptul că i-a fost predat spațiul la care se face referire în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare, ci doar că, în timp, a realizat că amplasamentul acestui spațiu ar putea fi altul.

Ca atare, intimata nu a fost deposedată sau lipsită vreun moment de posesie (caz în care ar fi admisibilă acțiunea în revendicare), susținându-se doar că bunul predat nu ar fi cel prevăzut în contract.

Or, tocmai de aceea susținerile reclamantei nu pot face obiectul unei acțiuni în revendicare, intimata neavând calitatea de proprietar neposesor, întrucât are și titlu de proprietate și posesia unui spațiu.

Faptul că spațiul nu corespunde cu cel pe care îl apreciază ca reprezentând obiectul contractului este o chestiune ce ține de executarea contractului, iar nu de uzurparea folosinței, ca atribut al dreptului de proprietate.

Drept urmare, consideră că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în sensul că excepția inadmisibilității a fost soluționată în mod greșit, respectiv cu greșita aplicare a normelor de drept material, având în vedere că excepția este reglementată de Codul civil.

Printr-o ultimă critică, întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a menționat că în mod greșit a apreciat instanța de apel că prevederile art. 617 C.civ., referitoare la dreptul de trecere, sunt aplicabile și cu privire la interiorul unei construcții.

Interiorul construcțiilor este structurat funcțional pe bază de planuri arhitecturale, realizându-se apartamentări în acest sens.

Căile de acces și folosința spațiilor trebuie să respecte avizele, acordurile și autorizațiile cerute de lege, prin spații de uz comun (culoare, scări, lifturi), iar nu după bunul plac al părților.

Drept urmare, noțiunea de „fond" din cuprinsul Codului civil se referă la terenuri, iar nu la construcții, care nu pot fi restructurate conform necesităților titularului dreptului de proprietate asupra fondului dominant.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., excepția inadmisibilității recursului și excepția nulității acestuia, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

În susținerea excepției netimbrării, intimata a menționat că, întrucât prin cererea de recurs s-a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., este datorată o taxă judiciară de timbru la valoarea cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea celei de-a doua excepții invocate, intimata a arătat, prin raportare la art. 483 C.proc.civ., că recursul este inadmisibil, având în vedere că este formulat împotriva unei hotărâri care nu privește fondul cauzei.

În privința excepției nulității recursului, intimata a precizat că susținerile recurentei nu se circumscriu motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C.proc.civ.

Astfel, deși invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenta nu indică normele procedurale nesocotite de către instanța de apel, ci face referiri cu titlu general la încălcarea principiului disponibilității și a rolului activ al judecătorului.

De asemenea, invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. este pur formală, din moment ce nu se arată în ce fel nu s-ar fi motivat hotărârea, ci recurenta își exprimă nemulțumirea raportat la concluzia curții privind limitele principiului disponibilității și ale rolului activ al judecătorului.

Totodată, cât privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta se rezumă la a indica în termeni generali nu s-ar fi aplicat corect dispozițiile de drept material privind soluția acordată excepției inadmisibilității, aceasta reprezentând, în opinia intimatei, o instituție de drept procesual, iar nu de drept material.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, menționând că acțiunea în revendicare constituie o acțiune ce are preferință față de orice alt demers juridic pus la îndemâna titularului dreptului de proprietate pentru reîntregirea atributelor dreptului său.

Mai arată că este îndreptățită a exercita calea acțiunii în revendicarea bunului asupra căruia nu are posesia, având în vedere inclusiv reglementările europene ce instituie posibilitatea recuperării

sine die

a posesiei și folosinței bunului proprietate exclusivă.

Astfel, în cazul acțiunii în revendicare nu există niciun temei de drept care să limiteze exercitarea acestui demers, singurele condiții necesar a fi îndeplinite fiind cele ale deținerii unui titlu de proprietate de către reclamant și dovedirea faptului că posesia este în fapt exercitată de un neproprietar.

Împrejurarea că intimata are atât calitatea de vânzător, cât și de posesor neproprietar reprezintă un aspect care nu trebuie să conducă la schimbarea fundamentului juridic al cererii de chemare în judecată, caz în care instanța de judecată era obligată a privi strict și obiectiv situația cu care a fost învestită.

Afirmă, totodată, că lămuririle aduse la primul termen de judecată din fața tribunalului au privit starea de fapt, iar nu modificarea cauzei juridice a litigiului, în niciun moment nefiind pusă în discuția părților recalificarea demersului juridic.

Arată și că, prin anularea sentinței, curtea de apel a anulat implicit și toate constatările de fapt și de drept reținute de tribunalul pe întregul parcurs al judecării cauzei.

Astfel, soluția de anulare a hotărârii primei instanțe nu este parțială, ci integrală, rejudecarea cauzei în fond după anulare presupunând reluarea întregii judecăți, fără a fi păstrate acte de procedură realizate de tribunal.

Menționează că în mod corect a reținut curtea că a fost dedusă judecății o veritabilă acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 563 C.civ., astfel încât prima instanță, în raport cu prevederile art. 9 și art. 22 alin.(6) C.proc.civ., avea obligația de a soluționa cererea în acest cadru și în aceste limite, în urma administrării probelor și comparării titlurilor părților.

Faptul că intimata a detaliat modalitatea în care a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului, urmată de pierderea posesiei acestuia, nu reprezintă un motiv pentru care instanța de judecată să schimbe fundamentul pretenției formulate și să circumscrie finalitatea prezentului demers unei alte acțiuni judiciare.

Arată și că interpretarea restrictivă a dispozițiilor art. 1.350 alin. (3) C.civ. propusă de recurentă nu este nici corectă și nici aplicabilă litigiului pendinte, neexistând vreun impediment care să paralizeze acțiunea în revendicare.

Din nicio dispoziție legală nu rezultă un caracter subsidiar al acțiunii în revendicare față de alte mijloace legale de apărare a dreptului de proprietate, ci, dimpotrivă, din natura imprescriptibilă a acțiunii în revendicare rezultă tocmai caracterul principal și prioritar al acesteia.

Referitor la celelalte capete de cerere, arată că în mod corect a reținut curtea de apel, pentru aceleași motive cu cele analizate în cazul petitului principal, în revendicare, că nu poate fi vorba despre o inadmisibilitate a acestora.

Criticile recurentei nu justifică un veritabil motiv de casare în privința celorlalte capete de cerere, viziunea proprie asupra dispozițiilor art. 617 C.civ. neavând corespondent în realitatea jurisprudențială și doctrinară.

Recurenta a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate de intimată și admiterea căii de atac formulate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Cu titlu preliminar, în ceea ce privește excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de către intimată prin întâmpinare, aceasta urmează a fi respinsă, dat fiind că sancțiunea procedurală a nulității recursului, prevăzută de art. 489 alin. (2) C.proc.civ., privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate la adresa hotărârii recurate, subsumabilă unuia dintre cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C.proc.civ.

Analizând cererea de recurs din perspectiva exigențelor anterior menționate, se constată că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc inclusiv aspecte care nu opun critici propriu-zise de nelegalitate hotărârii atacate, totuși, există și unele susțineri care pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ., în limitele cărora poate fi exercitat controlul judiciar specific instanței de recurs.

Examinând, însă, decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, precum și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, se constată caracterul nefondat al recursului, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Este lipsită de fundament susținerea recurentei privitoare la încălcarea principiului  disponibilității, consacrat de art. 9 C.proc.civ. și a principiului rolului activ al judecătorului, prevăzut de art. 22 C.proc.civ., cu pretinsa incidență, astfel, a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., întrucât curtea de apel ar fi nesocotit statuările „rămase câștigate cauzei” ale primei instanțe referitoare la cauza acțiunii, ca fiind reprezentată de îndeplinirea necorespunzătoare a obligației contractuale de predare a bunului, din moment ce intimata nu ar fi formulat apel și împotriva încheierii din 10.05.2024, prin care au fost reținute acestea.

Or, pe de o parte, încheierea de ședință menționată este cea de consemnare a dezbaterilor de la termenul la care instanța a rămas în pronunțare asupra excepției inadmisibilității prezentului demers judiciar și, ca atare, face parte integrantă din sentința de dezînvestire (obiect al apelului).

Pe de altă parte, cum chiar recurenta arată, la respectivul termen de judecată „reprezentantul convențional al părții reclamante, având cuvântul, confirmă că prezenta acțiune este, în principal, o acțiune în revendicare”, aspect ce a determinat, în continuare, sintetizarea de către instanță a susținerilor acestuia, „în sensul că nu solicită ca partea pârâtă să fie obligată la executarea unei obligații contractuale, ci să fie obligată la încetarea unei acțiuni abuzive, și anume încălcarea dreptului de proprietate pe care susține că reclamanta îl deține asupra spațiului în litigiu” și care demonstrează poziția procesuală constantă a intimatei în afirmarea scopului demersului său.

Astfel fiind, afirmând necesitatea atacării cu apel, în mod distinct, a încheierii - parte integrantă din sentință și care, contrar susținerilor recurentei, nu a tranșat chestiuni litigioase, care să poată fi opuse cu autoritate de lucru judecat chiar și în interiorul aceluiași litigiu, ci doar a consemnat cursul firesc al dezbaterilor asupra excepției inadmisibilității acțiunii - recurenta deduce spre analiză, în realitate, doar o critică formală.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, primind susținerile reclamantei-apelante în sensul admisibilității demersului promovat, curtea a analizat, pe cale incidentală, aspectele relevate de recurentă, stabilind, prin raportare la fundamentul juridic al obiectului învestirii instanței, că acțiunea pendinte tinde la însăși apărarea dreptului de proprietate.

Afirmațiile recurentei sunt, deopotrivă, contradictorii, în contextul în care considerentele care au determinat adoptarea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, de către prima instanță, nu s-au grefat pe situația introducerii unei acțiuni personale, izvorâtă din contractul de vânzare-cumpărare nr. 2967 din 28.11.2007, ci tocmai pe promovarea, de către aceasta, a unei revendicări, cu nerespectarea ordinii impuse de art. 1.350 alin. (3) C.civ., în condițiile în care ar fi avut la dispoziție doar o acțiune contractuală.

De altfel, invocând greșita reținere, de către instanța devolutivă de control judiciar, a încălcării, de către tribunal, a principiului disponibilității, în condițiile în care acesta „nu a schimbat limitele învestirii (nici temeiul juridic și nici starea de fapt)”, recurenta este cea care nesocotește conținutul principiului disponibilității, de care se prevalează (și care presupune, în termenii art. 9 C.proc.civ., inclusiv ca instanța să se pronunțe în cadrul stabilit de părți, fără a putea valorifica o manifestare de voință diferită de cea exprimată în mod neechivoc de părți).

Astfel, deși are, în virtutea principiului

iura novit curia

, posibilitatea de a stabili corecta calificare juridică a actelor și faptelor deduse judecății, instanța este în continuare ținută a păstra, în exercitarea prerogativelor sale, un echilibru între principiul rolului activ al judecătorului și cel al disponibilității, neputând substitui voința clar exprimată a părților.

Fiind, pe cale de consecință, subordonată identificării voinței reale a părții, iar nu înlocuirii acesteia cu propriile aprecieri, operațiunea juridică a interpretării, de către instanță, a cererii deduse judecății nu permite, deci, conferirea unui alt conținut acesteia, care să excedeze manifestării procesuale certe a părții.

În atare condiții, raportat la circumstanțele din litigiul pendinte, se observă că, lăsând necercetate pretențiile reclamantei, ca efect al constatării că finalitatea acestora putea fi realizată doar pe calea unei acțiuni în atragerea răspunderii contractuale, deși intimata a arătat, în mod neechivoc, că înțelege să deducă judecății o acțiune în revendicare fundamentată pe dispozițiile art. 563 C.civ., tribunalul a nesocotit limitele exprese ale învestirii sale, cum corect a reținut instanța de prim control judiciar.

Aceasta cu atât mai mult cu cât intimata precizase, prevalându-se expres și de dispozițiile art. 44 alin. (1) din Constituție și art. 555 C.civ., privitoare la ocrotirea dreptului de proprietate privată, că solicită aplicarea regulilor specifice acțiunii reale promovate, care implicau, alături de analiza în concret a situației juridice a bunului în litigiu, și compararea titlurilor opuse, pentru a determina care dintre acestea este preferabil, fiind mai bine caracterizat.

Ca atare, în mod judicios a constatat curtea că, neprocedând astfel, ci rezumându-se la a reduce, inadecvat procedural, obiectul pretențiilor la nerespectarea unor obligații derivate din contractul de vânzare-cumpărare nr. 2967/28.11.2007 (aspect ce s-a repercutat asupra constatării, ulterioare, a priorității regulilor din materia răspunderii contractuale), prima instanță a modificat obiectul judecății, contrar regulilor înscrise în art. 9 și art. 22 C.proc.civ., conform celor arătate în precedent.

Sunt lipsite de aptitudinea de a declanșa controlul în casație susținerile în sensul că decizia atacată „nu cuprinde motivele pe care se întemeiază”, din moment ce recurenta nu a indicat, în concret, argumentele juridice legate de obiectul cauzei care ar fi rămas în afara analizei instanței de apel.

Or, pentru a se reține incidența acestui motiv de casare, era necesar să se arate, într-o manieră efectivă, existența unui deficit de motivare în legătură cu aspecte punctuale, iar nu simple afirmații generice, în sensul inexactității considerentelor instanței, dat fiind că „principiul disponibilității nu înlătură posibilitatea instanței de a analiza o excepție de ordine publică, fără a mai fi necesară administrarea de probe suplimentare”.

Astfel fiind, cum, în realitate, recurenta nu procedează la o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în acest motiv de casare, ci doar își exprimă, în realitate, dezacordul față de soluția de reținere a unei încălcări, de către tribunal, a principiului disponibilității (înlăturate conform celor anterior expuse), nu este posibil controlul de legalitate din perspectiva ipotezei de casare invocate.

Este, de asemenea, lipsită de temei critica referitoare la încălcarea dispozițiilor legale – de drept material și respectiv, procedural – atunci când curtea a constatat lipsa caracterului alternativ al acțiunii în revendicare în raport cu o acțiune contractuală și astfel, a admisibilității demersului intimatei.

S-a arătat, în acest sens, că, pe de o parte, instanța de apel ar fi nesocotit regula subsidiarității acțiunii în răspundere civilă delictuală prevăzută de art. 1.350 alin. (3) C.civ., căreia i s-ar circumscrie și acțiunea în revendicare, dat fiind faptul că, invocând că obligația de predare a bunului s-ar fi realizat în mod defectuos, intimata putea promova doar o acțiune contractuală. Pe de altă parte, sub aspect procedural, instanța s-ar fi pronunțat cu încălcarea principiului bunei-credințe, înscris în art. 12 C.proc.civ., având în vedere că, prin „recurgerea la o acțiune contractuală sub paravanul unei acțiuni în revendicare, pentru a eluda impedimentele care i se impun (prescripția, conținutul raportului obligațional)”, aceasta ar fi săvârșit un abuz de drept procesual.

Contrar susținerilor părții, în speță nu a avut loc încălcarea normelor legale de care se prevalează, față de contextul în care s-a desfășurat judecata.

Astfel, conform celor arătate anterior, intimata și-a fundamentat cererea introductivă de instanță pe regulile incidente acțiunii în revendicare, solicitând obligarea recurentei, pe cale principală, să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul C4 M2.6, în suprafață de 94 mp, situat în municipiul Brașov, mezanin, înscris în cartea funciară nr. (...), sub nr. topografic (...), pe care l-a dobândit în patrimoniu ca efect al încheierii, cu recurenta, a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2967 din 28.11.2007.

Observând că pârâta a figurat în calitate de vânzătoare în cadrul respectivei convenții, prima instanță a apreciat, cu prilejul cercetării excepției inadmisibilității capătului principal de cerere, invocată din oficiu, că reclamanta nu ar avea la dispoziție o acțiune în revendicare (pe care a subsumat-o uneia în răspundere delictuală), ci ar fi obligată, pe temeiul dispozițiilor art. 1.350 alin. (3) C.civ., să apeleze la o acțiune pe tărâm contractual.

În acest cadru, se constată, în opoziție cu susținerile recurentei, că în mod just s-a constatat de către instanța de apel lipsa de incidență a regulii priorității răspunderii contractuale, raportat la fundamentul cererii de chemare în judecată, ce vizează o acțiune petitorie, care se deosebește, prin caracterele sale juridice, de acțiunile din materia răspunderii delictuale.

Ca atare, afirmând, deopotrivă, calitatea sa de proprietar și lipsa stăpânirii materiale a bunului a cărui restituire o solicită, intimata a înțeles să o cheme în judecată pe recurentă, indicând-o ca aflându-se în posesia (nelegitimă) a acestuia.

Or, reglementând întocmai ipoteza relevată de către intimată, prin cererea introductivă de instanță, art. 563 alin. (1) C.civ. stabilește că „

Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul

”.

Fiind, deci, întemeiată pe dreptul de proprietate, acțiunea în revendicare nu se confundă cu cererea în atragerea răspunderii civile delictuale, având o natură juridică, un obiect, dar și condiții de exercitare distincte.

Astfel, acțiunea în revendicare este o acțiune reală, petitorie, întemeiată pe dreptul de proprietate, având ca obiect recunoașterea dreptului afirmat și restituirea bunului individual determinat, fără a fi necesară dovedirea unei fapte ilicite ori a vinovăției pârâtului, sarcina probei revenind reclamantului doar sub aspectul existenței și întinderii dreptului său de proprietate.

Prin contrast, acțiunea în răspundere delictuală este o acțiune personală, întemeiată pe un raport obligațional născut din săvârșirea unui ilicit civil, având ca obiect strict repararea prejudiciului cauzat, fiind, așadar, condiționată de dovedirea cumulativă a elementelor răspunderii delictuale – faptă ilicită, prejudiciu, raport de cauzalitate și vinovăție – dar și supusă regimului prescripției extinctive.

Or, acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, putând fi promovată oricând, iar finalitatea acesteia constă în readucerea bunului în patrimoniu, iar nu în repararea unui prejudiciu, deosebindu-se de acțiunile în răspundere delictuală și din această perspectivă.

Așadar, dreptul de a promova o acțiune petitorie, precum cea în cauză, nu poate fi restrâns prin obligarea proprietarului de a recurge mai întâi la o acțiune contractuală, chiar dacă între părți au existat raporturi juridice rezultate din încheierea unei convenții, art. 1.350 alin. (3) C.civ., referitoare la subsidiaritatea răspunderii delictuale față de cea contractuală, nefiind, deci, incidente în materia acțiunilor reale.

Ca atare, simpla existență a unor raporturi contractuale între părți nu este de natura a înlătura și nici de a condiționa exercitarea acțiunii în revendicare, revenindu-i reclamantului libertatea de a alege cel mai energic mijloc procesual care să conducă la realizarea dreptului său, în funcție de scopul urmărit și de regulile procedurale care i-ar fi mai favorabile.

Astfel, invocând nesocotirea, de către instanța de prim control judiciar, a dispozițiilor art. 1.350 alin. (3) C.civ., recurenta denotă nu doar o înțelegere greșită a cadrului procesual obiectiv stabilit prin acțiunea introductivă de instanță, ci și a regulilor de drept din materia revendicării imobiliare, aplicabile cauzei, care nu pot înlăturate de dispozițiile din materia răspunderii contractuale.

În contextul celor arătate, ce constată promovarea prezentului demers judiciar în limitele stabilite de lege, iar nu în scopul eludării acestora, vor fi înlăturate inclusiv susținerile recurentei referitoare la existența unui abuz de drept procesual.

Fiind condiționate de modalitatea de soluționare a cererii principale, în revendicare, inclusiv capetele accesorii sunt, la rândul lor, admisibile, în opoziție cu susținerile recurentei prin care se afirmă contrariul, indicându-se, lacunar, că motivele relevate în privința inadmisibilității petitului principal „se aplică

mutatis mutandis

și cu privire la acestea”.

Nici afirmațiile referitoare la petitul în constituirea unei servituți de trecere, conform art. 617 C.civ., nu conduc la o altă soluție, acestea antamând, în realitate, chestiuni ce țin de netemeinicia cererii, iar nu de inadmisibilitatea acesteia, aspecte ce vor fi analizate cu ocazia devoluțiunii depline a cauzei, de către instanța de rejudecare.

În consecință, constatându-se că niciuna dintre criticile formulate nu poate fi primită, recursul a fost respins ca nefondat.