ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 43/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 43/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 7 octombrie

2005, reclamanții Ș.A., Ș.G. au solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care

să fie obligați pârâții T.A., T.C., I.M., I.R., F.G., C.M., I.M.. M.T., A.M.E.,

L.E., L.I. M.T., P.O. și P.A. să le lase în deplină proprietate și liniștită

posesie terenul în suprafață de 3.372,13 mp situat în Craiova, jud. Dolj.

Printr-o precizare de

acțiune ulterioară s-a solicitat și constatarea nulității absolute a titlurilor

de proprietate emise pârâților conform Legii nr. 18/1991 și Deciziei nr. 81 din

8 mai 1992 a Prefecturii Dolj. De asemenea, suprafața de teren revendicată a

fost precizată ca fiind de 1.804 mp, liberă construcții.

Prin sentința civilă nr.

282 din 14 iulie 2009, pronunțată de Tribunalul Dolj (în rejudecare, după

desființarea sentinței nr. 251/2008) s-a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în

revendicare formulată de reclamanți.

S-a reținut că pe

rolul Tribunalului Dolj se află Dosarul nr. 871/2004 care are ca obiect

contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, în care a fost

disjunsă acțiunea în revendicare ce face obiectul analizei prezentului dosar și

că dosarul ce are ca obiect contestația în baza Legii nr. 10/2001 este

suspendat în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea prezentei

acțiuni în revendicare.

Tribunalul a

constatat că excepția de inadmisibilitate este întemeiată, întrucât după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 14 februarie 2001, dreptul

comun a fost înlocuit cu acest act normativ, ce cuprinde norme speciale și o

procedură administrativă prealabilă obligatorie.

Reclamanții au

formulat cerere de completare a hotărârii, susținând că instanța a omis să se

pronunțe asupra capătului de cerere având ca obiect nulitatea Dispoziției nr. 81/1992,

emisă de Prefectura Dolj, cerere respinsă prin încheierea din 20 octombrie

2009.

Apelul declarat de

către reclamanți împotriva sentinței și a încheierii de respingere a cererii de

completare a dispozitivului acesteia a fost admis prin Decizia civilă nr. 64

din 3 martie 2010 a Curții de Apel Craiova, cu consecința desființării ambelor

hotărâri și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În motivare, s-a

reținut că instanța de fond a respins în mod greșit acțiunea în revendicare ca

fiind inadmisibilă și astfel, nu a cercetat fondul cauzei, situație în care sunt

aplicabile dispozițiile art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Împotriva deciziei au

formulat recurs pârâții T.A., T.M., P.M., Ș.C.L., G.G.M., precum și pârâții I.M.,

V.M.D., M.T.H., M.T., C.M., C.V., respinse ca nefondate prin Decizia nr. 5908

din 8 iulie 2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția

I civilă.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut că cererea în revendicarea terenului în

suprafață de 3.372,13 mp a fost formulată exclusiv în contradictoriu cu pârâții

persoane fizice, deoarece persoanele juridice au fost chemate în judecată în

cererea de constatare a nulității absolute a titlurilor de proprietate emise

conform Legii nr. 18/1991, precum și a Deciziei nr. 81 din 8 mai 1992 a

Prefecturii județului Dolj.

S-a apreciat că

cererea în revendicare formulată împotriva persoanelor fizice este admisibilă,

chiar după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Aceasta, întrucât

potrivit deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, nu se poate considera că

existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se

recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o

atare acțiune, să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1

din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Finalitatea unei

acțiuni în revendicare fiind redobândirea posesiei, ca stare de fapt, la care

reclamanții se socotesc îndreptățiți, nu poate fi ignorat că, prin parcurgerea

procedurii prevăzute de legea specială, reclamanții nu ar obține însăși

restituirea în natură a imobilului, ci doar măsuri reparatorii în echivalent,

în conformitate cu art. 20 alin. (2) și (5) din Legea nr. 10/2001, dat fiind că

imobilul a fost înstrăinat foștilor chiriași.

Ca atare, cererea în

revendicare împotriva unor asemenea cumpărători ai imobilului nu este

inadmisibilă, astfel cum, în mod corect, a apreciat instanța de apel.

S-a arătat că o atare

analiză trebuie realizată însă, în raport cu art. 1 Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția europeană, așa cum rezultă din decizia în interesul Legii nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație Justiție și nu în condițiile art. 480 C.

civ., în condițiile în care imobilul în litigiu intră în sfera de aplicare a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În acest sens, s-a

dat îndrumarea ca instanța să cerceteze dacă reclamanții au un „bun" în

sensul Convenției, ținând cont de jurisprudența Curții europene dezvoltată în

materie și de faptul că în ce privește conținutul noțiunii de „bun",

spre deosebire de jurisprudența formată pe tiparul cauzei Păduraru contra

României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu - în

care s-a apreciat că simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar

dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea

preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o

privare nejustificată de proprietate -, în cauza Atanasiu și alții contra

României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22

noiembrie 2010), se arată că un „bun actual” există în patrimoniul

proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în

prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai

că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul

restituirii bunului (parag. 140 și 143).

S-a menționat de

asemenea că, dată fiind importanța deosebită a hotărârii - pilot din

perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii

de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către

instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în

interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Totodată, în absența

unei hotărâri de restituire, nu poate fi recunoscută reclamanților decât o

creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate

în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Reluând judecata,

Tribunalul Dolj, secția I civilă, a pronunțat sentința nr. 150 din 11 mai 2012

prin care a respins excepția lipsei calității procesuale active a

reclamanților. A respins excepția inadmisibilității și prematurității acțiunii

în revendicare. A admis în parte acțiunea formulată de reclamanți având ca

obiect revendicare imobiliară. A obligat pe pârâți să lase reclamanților, în

deplină proprietate și liniștită posesie următoarele suprafețe: pârâții C.V., C.M.

I.M., I.O.D., I.M., M.T., M.T.H.C. și V. (M.) D. - suprafața de 661 mp;

pârâtele Ș.C.L. și P.M. - suprafața de 167 mp; pârâta F.G.F. - suprafața de 167

mp; pârâții T.A. și T.M. - suprafața de 167 mp; pârâta C. (I.) R. - suprafața

de 166 mp, toate situate în Craiova, individualizate conform raportului de

expertiză. A respins cererea în revendicare față de pârâta Primăria municipiului

Craiova. A respins cererea privind constatarea nulității absolute a Deciziei

nr. 81/1992 emisă de Prefectura județului Dolj.

S-a reținut de către

tribunal, legat de calitatea procesuală activă a reclamanților, că aceștia sunt

succesori în drepturi ai defunctului P.A., ca moștenitori testamentari ai

numitei P.V.E., descendentă de gradul I a autorului.

S-a constatat ca

imobilul a fost preluat abuziv de către stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950,

întrucât autorul făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la

naționalizare, fiind pensionar.

În ceea ce privește

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare promovate după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 și excepția prematurității acesteia, față de

nefinalizarea procedurii prevăzute de legea specială, instanța a constatat că

excepția inadmisibilității a fost analizată și respinsă în mod irevocabil prin Decizia

nr. 64/2010 a Curții de Apel Craiova, iar excepția prematurității este

neîntemeiată, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul

în litigiu nu mai era deținut de o persoană juridică, ci intrase în patrimoniul

pârâților, prin constituirea dreptului de proprietate, conform art. 35 alin.

(2) (actual art. 36 alin. (2)) din Legea nr. 18/1991, în baza Deciziei nr. 81/1992

a Prefecturii județului Dolj sau prin transmitere de la alte persoane fizice

cărora li se constituise dreptul conform textului de lege menționat, nefiind

îndeplinită condiția prevăzută de art. 20 și 21 din Legea nr. 10/2001.

S-a constatat că

suprafața atribuită în proprietate deținătorilor apartamentelor din imobilele

situate în Craiova, prin Decizia nr. 81/1992 a Prefecturii Județului Dolj,

coincide cu suprafața asupra căreia aceștia aveau un drept de folosință

dobândit o dată cu repartizarea locuințelor construite, astfel că pârâții erau

îndreptățiți la constituirea dreptului, iar decizia contestată a fost emisă cu

respectarea prevederilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, nefiind

incidentă cauza de nulitate prevăzută de art. 3, alin. (1), lit. a) din Legea nr.

169/1997.

Pe fondul acțiunii în

revendicare, instanța a analizat cererea pornind de la dispozițiile art. 480 C.

civ., procedând la compararea titlurilor.

Astfel, în ceea ce

privește suprafața de 2.080 mp, pentru care pârâții dețin titluri de

proprietate, instanța a apreciat că se impune a se da preferință titlului

reclamanților, întrucât este mai bine caracterizat.

Aceasta, întrucât

titlul reclamanților provine de la adevăratul proprietar, P.A., fiind dobândit

de la acesta prin succesiune legală și testamentară, spre deosebire de titlul

pârâților care provine de la stat sau își are originea într-un titlu provenind

de la stat, care nu a fost niciodată proprietar al terenului.

Titlul pârâților a

fost dobândit în temeiul legii (al dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr.

18/1991) de la stat sau prin convenție, dar de la persoane care au primit, la

rândul lor, terenul tot de la stat, care nefiind adevăratul proprietar, nu le

putea constitui pârâților un drept pe care nu-l avea și cu privire la care nu

putea dispune.

Pe de altă parte,

titlul reclamanților este anterior celui al pârâților, datând din 1938, conform

contractului de vânzare - cumpărare depus la dosar, în timp ce pârâții au

obținut titlu abia în anul 1992, o dată cu emiterea Deciziei nr. 81/1992 de

către Prefectura Județului Dolj.

Nu a fost primită

apărarea pârâților în sensul că ar fi intervenit uzucapiunea cu privire la

terenurile pe care le dețin, din moment ce aceștia au stăpânit terenul, până la

data emiterii Deciziei nr. 81/1992, cu drept de folosință. Acest drept de

folosință asupra terenului a reprezentat chiar temeiul care a justificat

constituirea dreptului de proprietate în favoarea pârâților conform art. 35 alin.

(2) din Legea nr. 18/1991. De aceea, tribunalul a constatat că nu sunt

relevante aspectele relatate de martori în sensul că terenul ar fi fost

stăpânit de pârâți cu titlu de proprietari.

În raport cu aceste

considerente, tribunalul a apreciat că acțiunea în revendicare, așa cum a fost

precizată la 20 ianuarie 2012, este întemeiată, a admis-o și a obligat pe

pârâți să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie,

suprafețele ocupate de aceștia ce exced celor aflate sub construcții sau celor

necesare exploatării acestora, astfel cum au fost delimitate aceste suprafețe,

prin expertiza efectuată, suplimentul raportului de expertiză și schițele

anexe.

Față de Primăria

municipiului Craiova, a fost respinsă acțiunea în revendicare, în dosar

neexistând dovezi în sensul că vreo porțiune din terenul în litigiu s-ar afla

în proprietatea unității administrativ - teritoriale, din procesul-verbal

privind starea de fapt a imobilului notificat de reclamanți în temeiul Legii nr.

10/2001 rezultând, din contră, că primăria nu are calitatea de unitate

deținătoare a niciunei suprafețe din terenul solicitat.

Curtea de Apel

Craiova a pronunțat Decizia civilă nr. 13 din 07 martie 2013, prin care a admis

apelurile formulate de reclamanți și de pârâți, a anulat decizia și a trimis

cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul Dolj.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a constatat că, pe parcursul judecării în fond a

cauzei, două dintre părțile litigante au decedat: F.G.F. la data de 19 martie

2006 și M.T. la data de 11 noiembrie 2011, în proces nefiind introduși decât

moștenitorii defunctei F.G.F., sentința apelată fiind pronunțată la data de 11

mai 2012 față de o persoană fără capacitate procesuală de folosință.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin Decizia nr. 5105 din 7 noiembrie 2013, a admis recursul

declarat de reclamanții Ș.G. și Ș.A., a casat decizia și a trimis cauza spre

rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Pentru a decide în

acest sens, instanța de recurs a reținut nelegalitatea deciziei din apel, în

condițiile în care pârâta M.T. a decedat, moment la care, moștenitorii acesteia

(V.M.D. și M.T.H.C.) figurau ca părți în proces, în nume propriu.

În rejudecare, Curtea

de Apel Craiova a pronunțat Decizia civilă nr. 1108 din 1 aprilie 2014 prin

care a respins, ca nefondate, apelurile reclamanților și pârâților și ca

inadmisibilă, cererea intimatului-pârât I.M., de aderare la apelul formulat de

Ș.C. și P.M.

În considerentele

deciziei, s-a reținut că apelul declarat de reclamanți a vizat obligarea

pârâților la toate cheltuielile de judecată efectuate de ei în acest proces, în

toate fazele procesuale, de la demararea acestuia până la pronunțarea hotărârii

atacate și nu numai la suma de 700 lei.

Pârâtele Ș.C.L. și P.M.

au criticat sentința pentru greșita soluționare a excepției lipsei calității

procesuale active a reclamanților, în condițiile în care prin Decizia nr. 5908

din 8 iulie 2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție,

s-a statuat faptul că, în absența unei hotărâri de restituire, reclamanților nu

li se poate recunoaște decât un drept de creanță constând în despăgubiri,

potrivit Legii nr. 10/2001. De altfel, intimații-reclamanți au și înțeles să

uzeze de această procedură, înaintând notificare prin care au solicitat

acordarea de despăgubiri.

Pe fondul cauzei, s-a

susținut că soluția tribunalului este contradictorie, câtă vreme,

învestită cu analiza legalității și valabilității Deciziei nr. 81/1992, care

reprezintă actul lor primar de proprietate, instanța respinge acest capăt de

cerere, dar în același timp admite acțiunea în revendicare. De asemenea,

nelegală a fost considerată și motivarea instanței cu privire la

nerecunoașterea efectelor juridice specifice uzucapiunii, care a fost invocată

în apărare de către apelantă.

Pârâții T.A., T.M.,

M.T., V.D., C.V. și C.M. au susținut că nelegalitatea și netemeinicia soluției

instanței de fond vizează atât modalitatea de soluționare a excepției lipsei

calității procesuale active cât si modalitatea de soluționare a fondului cauzei

având în vedere Decizia nr. 5908 din 8 iulie 2011 a Înaltei Curții de Casație

și Justiție.

Pârâtul I.M. a

formulat cerere de aderare la apelul declarat de Ș.C.L. și P.M., solicitând

admiterea cererii și pe cale de consecință, admiterea apelului declarat de

acestea.

Asupra acestui din

urmă apel, instanța a constatat caracterul lui inadmisibil, față de prevederile

art. 293 C. proc. civ., în conformitate cu care aderarea la apel se poate face

numai de către intimat, putând fi îndreptat doar împotriva apelantului

principal, respectiv, intimatul poate să adere la apelul făcut de partea

potrivnică.

Aceasta înseamnă că

cererea de aderare la apel nu se poate face pentru a sprijini apărarea

intimaților cu interese alăturate. Cum intimatul I.M. a aderat la apelul

formulat de către un alt intimat, demersul acestuia este inadmisibil.

Criticile din

apelurile celorlalți pârâți au fost găsite nefondate.

Astfel, în ce

privește greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a

reclamanților, s-a constatat că instanța de fond, în mod corect a avut în

vedere sentința civilă nr. 24615 din 28 octombrie 2002, definitivă și

irevocabilă, prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat existența

dreptului de proprietate asupra terenului, în patrimoniul autorului

reclamanților, precum și faptul că acesta a fost preluat de stat în mod nelegal.

Referitor la

criticile pârâților vizând dispozițiile Legii nr. 10/2001, în sensul că

reclamanții ar avea doar un drept de creanță care trebuie valorificat, ca

urmare a notificării depuse în baza aceluiași act normativ, instanța de apel

le-a apreciat nefondate, față de decizia în interesul legii nr. 33/2008,

conform căreia este prioritară Convenția europeană a drepturilor omului în

soluționarea litigiilor care au ca obiect revendicare întemeiată pe dreptul

comun, fiind necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale

speței, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția și, dacă

admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate, care este și acesta, de asemenea, ocrotit, sau securității raporturilor

juridice.

În situația în care

este de necontestat că reclamanții au un bun în înțelesul art. 1 al

Protocolului nr. 1 la Convenție, aceștia nu pot fi lipsiți de dreptul de

proprietate pe care și l-au dovedit în speță, fără să fie pusă în discuție o

eventuală cauză de utilitate publică, combinată cu absența unei despăgubiri

adecvate.

O astfel de analiză a

fost tranșată de către C.E.D.O. prin pronunțarea hotărârilor în materia

imobilelor preluate de către stat, cum ar fi Străin împotriva României, Porțeanu

împotriva României, Katz împotriva României sau cauza Faimblat împotriva

României.

În acest context, s-a

reținut că în mod corect s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate,

dându-se preferință celui mai bine caracterizat, reținându-se că titlul

reclamanților provine de la adevăratul proprietar, fiind dobândit de la acesta

prin succesiune legală și testamentară, în timp ce al pârâților provine de la

stat care nu a fost niciodată proprietar al terenului.

Neîntemeiate au fost

găsite și criticile referitoare la greșita soluționare a cauzei prin prisma

instituției juridice a uzucapiunii, care nu poate opera în favoarea pârâților,

astfel cum au susținut aceștia, câtă vreme posesia exercitată a fost una

viciată.

Apelul reclamanților

a fost apreciat nefondat, în speță nefiind îndeplinite cerințele art. 274 C.

proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată, în condițiile în care

n-au fost dovedite, la dosar neexistând înscrisuri în acest sens.

Ulterior, reclamanții

au formulat cerere de completare a dispozitivului acestei decizii, arătând că

soluționând apelurile, instanța a omis să se pronunțe asupra cererii privind

acordarea cheltuielilor de judecată în apel.

Prin Decizia nr. 5

din 26 iunie 2014 Curtea de Apel Craiova a admis solicitarea și a dispus

completarea dispozitivului cu mențiunea respingerii cererii privind acordarea

cheltuielilor de judecată formulate de către reclamanții-apelanți.

S-a reținut în

motivare, că din examinarea deciziei rezultă că, într-adevăr, sunt aplicabile

prevederile art. 281 C. proc. civ., întrucât instanța nu s-a pronunțat asupra

cererii care viza acordarea cheltuielilor de judecată solicitate în cauză de către

reclamanți.

Soluționând cererea

lăsată nerezolvată, instanța a respins-o, constatând că la data de 06 decembrie

2012, reclamanta-apelantă Ș.A. a solicitat restituirea sumei de 18.506 lei

achitată în Dosar nr. 2723/civ/2006 al Tribunalului Dolj. Ulterior, la termenul

de judecată din data de 24 ianuarie 2013, s-a luat act de cererea de renunțare

formulată de către mandatar, în numele și pentru reclamanții apelanți, cu

privire la acest motiv de apel.

În privința restului

cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate de către cei doi apelanți, s-a

considerat că nu poate fi acordat în condițiile „în care toate apelurile

formulate în cauză, inclusiv cel al celor doi reclamanți, au fost respinse ca

nefondate, cheltuielile de judecată solicitate fiind nedovedite".

Împotriva Deciziei

nr. 5 din 26 iunie 2014 au declarat recurs reclamanții Ș.G. și Ș.A., iar

împotriva Deciziei nr. 1108 din 1 aprilie 2014, pârâții T.A., T.M., C.M., C.V.,

M.T.H.C. și, printr-un memoriu distinct, pârâții Ș.C.L. și P.M., I.M. și C.R.

Prin Decizia civilă nr.

3315 din 26 noiembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-au

admis recursul declarat de reclamanții Ș.G. și Ș.A. împotriva Deciziei nr. 5

din 26 iunie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, și recursurile

declarate de pârâții T.A., T.M., C.M., C.V., M.T.H.C., Ș.C.L. și P.M. împotriva

Deciziei civile nr. 1108 din 01 aprilie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția I

civilă.

A fost casată, în

parte, Decizia nr. 1108 din 1 aprilie 2014 și, în tot, decizia nr. 5 din 26

iunie 2014 și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

S-a menținut

dispoziția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de aderare la apel

formulată de pârâtul I.M., precum și cea de respingere, ca nefondat, a apelului

declarat de reclamanții Ș.G. și Ș.A., din cuprinsul Deciziei nr. 1108 din 1

aprilie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

S-a respins, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul I.M. împotriva Deciziei nr. 1108 din 1

aprilie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Pentru a se pronunța

astfel, Înalta Curte a constatat, cu privire la recursurile pârâților, că nu

poate fi primită susținerea acestora vizând inadmisibilitatea acțiunii în

revendicare sub motiv că la data promovării acesteia exista o reglementare

specială care obliga la urmarea unei anumite proceduri, întrucât ignoră

dezlegările obligatorii date prin Decizia nr. 5908 din 8 iulie 2011 a

instanței supreme.

Astfel, având de

cenzurat tocmai acest aspect - în condițiile în care prin sentința nr. 282 din 14

iulie 2009 a Tribunalului Dolj, se respinsese cererea reclamanților ca

inadmisibilă - instanța de recurs anterioară a statuat, conform deciziei

menționate, că acțiunea în revendicare formulată împotriva persoanelor fizice

este admisibilă. Un asemenea demers nu poate fi negat împotriva cumpărătorilor apartamentelor

ocupate în calitate de foști chiriași, cum sunt și pârâții (care au cumpărat

apartamentele în baza Legii nr. 112/1995, iar pentru teren li s-a reconstituit

dreptul de proprietate conform Legii nr. 18/1991).

O asemenea dezlegare

asupra problemei de drept are valoare obligatorie și nu mai poate fi reiterată

în cadrul procesului pentru a se tinde la o soluționare a acesteia în sens

contrar.

S-a considerat însă,

a avea caracter fondat critica recurenților-pârâți referitoare la modalitatea

în care instanța a tranșat chestiunea titlului de proprietate al reclamanților,

cu ignorarea statuărilor deciziei din recurs și cu încălcarea dispozițiilor art.

315 C. proc. civ.

Astfel, stabilind că

demersul reclamanților este admisibil, instanța de recurs a menționat totodată,

în conținutul considerentelor Deciziei nr. 5908 din 8 iulie 2011, în ce cadru

trebuie să se realizeze analiza fondului dreptului dedus judecății.

S-a statuat, cu

valoare obligatorie, că cercetarea fondului pretențiilor trebuie făcută în

raport cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 și nu în condițiile art. 480 C.

civ., urmând a se verifica dacă reclamanții au un bun în sensul Convenției,

ținându-se seama de jurisprudența instanței de contencios european.

Mai mult, în privința

accepțiunii noțiunii de „bun", decizia din recurs a menționat evoluția

jurisprudenței Curții europene și faptul că ceea ce trebuie să prevaleze în

prezent este sensul dat noțiunii autonome de bun în hotărârea-pilot Atanasiu și

alții contra României - respectiv, existența unui „bun actual" în

patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a

pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin

care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus

expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143). S-a reținut și că, în

absența unei hotărâri de restituire, nu poate fi recunoscută reclamanților

decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În concluzie, deși a

statuat în principal asupra chestiunii admisibilității acțiunii, în același

timp și tocmai pentru a nu se identifica admisibilitatea cu temeinicia

pretențiilor, instanța a fixat reperele pe care să le aibă în vedere instanța

de trimitere la momentul rejudecării.

Or, Curtea de apel a

nesocotit toate aceste dezlegări jurisdicționale obligatorii, atunci când,

având a se pronunța asupra fondului acțiunii în revendicare, a reținut că reclamanții

au un bun pentru că autorul lor nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate,

câtă vreme imobilul a făcut obiectul unui Decret de naționalizare nelegal.

De asemenea, s-a

reținut că „bunul" de care se prevalează reclamanții nu este corespunzător

categoriei juridice a dreptului de creanță care să fie valorificabil în

procedura Legii nr. 10/2001, întrucât această chestiune a fost tranșată

inclusiv prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, în sensul acordării

priorității Convenției europene în soluționarea litigiilor având ca obiect

revendicarea imobiliară întemeiată pe dreptul comun.

Pe acest aspect,

inclusiv al modalității de aplicare a Convenției în jurisprudența instanței

europene, instanța de apel a făcut referire la hotărârile pronunțate în cauzele

împotriva României, respectiv Porțeanu împotriva României, Katz împotriva

României, Faimblat împotriva României.

Aceasta în contextul

în care prin Decizia nr. 5908 din 8 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a statuat expres că în analiza noțiunii de bun trebuie să se țină

seama de evoluția jurisprudenței Curții europene, dezvoltată în această materie,

și de împrejurarea că „spre deosebire de jurisprudența formată pe tiparul

cauzei Păduraru c. României, continuând cu hotărârile din cauzele Străin și

Porțeanu - în care s-a apreciat că simpla pronunțare a unei hotărâri

judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a

constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui bun înainte de anul

1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate - în cauza Atanasiu

ș.a. împotriva României s-a arătat că „bun actual" există doar dacă s-a

pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin

care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus

expres în sensul restituirii bunului".

Instanța de apel nu a

ținut seama de această evoluție jurisprudențială, ignorând pe de o parte,

indicațiile deciziei din recurs și pe de altă parte, revirimentul

jurisprudențial de la nivelul instanței europene, limitându-se la analiza

regulilor degajate din hotărâri anterioare celor din Hotărârea-pilot Atanasiu

ș.a. împotriva României, încălcând prin această modalitate de analiză,

dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Ca atare,

reținându-se că judecata cauzei s-a făcut cu nesocotirea reperelor date prin

dezlegarea obligatorie a unor probleme de drept, conform Deciziei nr. 5908 din 8

iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursurile pârâților (cu

excepția celui al pârâtului I.M.) au fost admise și decizia casată cu trimitere

spre rejudecare, potrivit art. 314 C. proc. civ., cu indicația ca, la

reluarea judecății, să se țină seama de statuările obligatorii, intrate în

autoritatea lucrului judecat, din Decizia nr. 5908 din 8 iulie 2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, în legătură cu accepțiunea noțiunii de „bun

actual", în funcție de care urmează să se aprecieze asupra temeiniciei

acțiunii în revendicare.

În ce privește

recursul declarat de pârâtul I.M., care a pretins că prin respingerea, ca

inadmisibilă, a cererii sale de aderare la apelul pârâților Ș. și P., au

fost nesocotite dispozițiile art. 293 C. proc. civ., care permit intimatului să

adere la apelul declarat de partea potrivnică printr-o cerere proprie, critica

a fost găsită nefondată.

Aceasta întrucât, față

de dispozițiile art. 293 alin. (1) C. proc. civ., a fost constatată

incorectă și în afara normei legale, susținerea recurentului conform căreia

putea să adere la apelul celorlalți pârâți, câtă vreme avea aceeași poziție

procesuală și același interes cu aceștia.

Referitor la recursul

declarat de reclamanți împotriva Deciziei nr. 5 din 26 iunie 2014, privind

soluționarea cererii de completare a dispozitivului, s-a constatat caracterul fondat

al acestuia, atât prin prisma motivării contradictorii, cât și din perspectiva

accesorietății soluției față de cea vizând judecata apelurilor.

S-a reținut că,

ceea ce a constituit obiectul cererii de completare a dispozitivului a fost

nepronunțarea instanței asupra cheltuielilor de judecată din apel și că, respingând

cererea formulată, instanța de apel a reținut, într-o manieră contradictorie,

că aceste cheltuieli nu puteau fi acordate în condițiile respingerii tuturor

apelurilor formulate în cauză, inclusiv al reclamanților (deci, ar lipsi culpa

procesuală a părților adverse ca temei al obligării) și întrucât n-au fost

dovedite (adică, deși justificate, nu s-a făcut dovada efectivității acestora).

În plus, soluția de

casare cu trimitere, pronunțată cu privire la apelul pârâților, a impus ca

toate aspectele referitoare la cheltuielile de judecată, efectuate de

reclamanți în faza apelului, să fie reluate în dezbatere și tranșate în funcție

de decizia ce va fi pronunțată după rejudecare.

Reluând judecata,

Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a pronunțat Decizia nr. 1859

din 8 aprilie 2015, prin care a respins, ca inadmisibilă, cererea de aderare la

apel formulată de pârâtul I.M.. A respins apelul declarat de reclamanții Ș.G.

și Ș.A., împotriva sentinței civile nr. 150 din 11 mai 2012 a Tribunalului Dolj.

A admis apelul

pârâților T.A., T.M., P.M., C.M., C.V., M.T.H.C. și Ș.C.L., declarat împotriva

aceleiași sentințe civile și în consecință, a schimbat sentința în

parte, în sensul respingerii în tot a acțiunii precizate.

Au fost obligați

apelanții reclamanți la plata cheltuielilor de judecată pentru toate ciclurile

procesuale, respectiv: 5.741 lei către T.A. și T.M.; 1.650 lei către M.T.H.C.; 1.150

lei către C.V. și C.M.. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a constatat că, față de dezlegările

jurisdicționale intrate în autoritate de lucru judecat, conform Deciziilor

instanței supreme, nr. 3315 din 26 noiembrie 2014 și nr. 5908 din 8

iulie 2011, trebuie lămurit, în cadrul acțiunii în revendicare promovate, dacă

reclamanții sunt beneficiarii unei hotărâri definitive și executorii prin care

să se fi dispus expres restituirea bunului către aceștia, în sensul parag.

142-143 din Hotărârea pilot Atanasiu și alții împotriva României.

În acest context, s-a

trecut la lămurirea acestui aspect, făcându-se trimitere și la existența Dosarului

nr. 871/2004 care are ca obiect contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr.

10/2001 (din care a fost disjunsă acțiunea în revendicare ce face obiectul

analizei în prezentul dosar) și care a fost suspendat în baza art. 244 pct. 1 C.

proc. civ., până la soluționarea prezentei acțiuni în revendicare.

De asemenea, s-a invocat

în favoarea reclamanților sentința civilă nr. 24615 din 28 octombrie 2002, definitivă

și irevocabilă prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat, preluarea

nelegală de către stat, din patrimoniul autorului reclamanților, a terenului în

litigiu.

Cercetând aceste

susțineri, instanța de apel a reținut că potrivit celor două decizii de casare

menționate, s-a dezlegat în mod irevocabil ca fiind îndeplinită condiția de „bun

actual” doar dacă s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și

executorie prin care să se fi dispus expres restituirea bunului, cu trimitere

directă la practica actuală a C.E.D.O.

Astfel, spre deosebire

de practica anterioară (Hotărârea Păduraru împotriva României, Hotărârea Străin

împotriva României, Hotărârea Săvulescu împotriva României, Hotărârea Popescu

și Dașoveanu împotriva României, Cauzele Străin și Porțeanu contra României;

Cauza Gingis împotriva României etc.), prin pronunțarea Hotărârii din 12 octombrie

2010 în cauza Atanasiu contra României, Curtea europeană a abordat diferit

cerința art. 1 din Protocolul nr. 1 referitoare la existența bunului în

patrimoniul reclamantului.

Diferența esențială

de abordare, în cauza Atanasiu, față de practica anterioară, produce consecințe

asupra evaluării cerinței-premisă a admiterii cererii în revendicare

imobiliară, întrucât până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoașterea

unui drept la restituire, chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu

se pronunțase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare.

Se pornea de la

premisa că privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat a

imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii

și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul F.P., nu

putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia

imobilului, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Dată fiind

importanța deosebită a hotărârii-pilot, s-a apreciat că aceasta nu poate

fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în

cauzele pendinte, în ceea ce privește interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1

la Convenție.

S-a constatat astfel,

că reclamanții nu sunt în posesia unui act al autorității publice sau a unei hotărâri

judecătorești definitive și executorii care să le recunoască dreptul de

proprietate asupra imobilului și a cărui protecție să o invoce în prezenta

cauză.

Așadar, proprietarul

care nu deține un „bun actual" nu poate obține mai mult decât

despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță,

că reclamanții nu au un drept la restituire care să îi îndreptățească la

redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței

existenței unui „bun" și în patrimoniul pârâților, posesia utilă

exercitată de aceștia și eventuala intervenire a uzucapiunii.

Cât privește

susținerea intimaților reclamanți, referitoare la rămânerea definitivă a sentinței

în raport cu pârâții neapelanți, s-a reținut că aceasta nu poate fi primită

atâta timp cât în speță sunt aplicabile efectele coparticipării procesuale

pasive, situație juridică determinată de caracterul comun al obligației ce face

obiectul pricinii și de faptul că obligația pârâților are aceeași cauză juridică,

fiind incidente dispozițiile art. 48 alin. (2) C. proc. civ., derogatorii de la

principiul independenței procesuale a părților, potrivit căruia efectele

hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților sau pârâților, actele de

procedură îndeplinite doar de către unii din coparticipanți sau termenele acordate

unora dintre aceștia profitând și celorlalți, iar potrivit celei de-a doua

fraze a alineatului, doar actele utile se răsfrâng și asupra celorlalți

coparticipanți, nu și cele potrivnice intereselor acestora.

În raport cu toate

aceste considerente, a fost respins apelul declarat de reclamanți și admis

apelul pârâților, schimbată sentința în parte, în sensul respingerii în tot a

acțiunii precizate.

În temeiul

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., au fost obligați apelanții reclamanți la

plata cheltuielilor de judecată conform dispozitivului deciziei.

Prin cererea

înregistrată la data de 03 iunie 2015, pârâții I.M., Ș.C. și P.M. au solicitat

completarea dispozitivului Deciziei civile nr. 1859 din 08 aprilie 2015, în

sensul obligării apelanților reclamanți la plata cheltuielilor de judecată

reprezentând onorarii avocat pentru toate ciclurile procesuale respectiv, 8.060

lei către pârâtul I.M. și 7.580 lei către pârâtele Ș.C.L. și P.M.

În drept, au fost invocate

dispozițiile 444 (1) C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 12

din 24 iunie 2015, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a admis

cererea și a dispus completarea dispozitivului conform solicitării

formulate, reținând incidența dispozițiilor art. 444 alin. (1)C.

proc. civ. și faptul că, în condițiile respingerii apelului

reclamanților, instanța a omis să se pronunțe asupra cererii

petenților privind acordarea cheltuielilor de judecată în toate ciclurile

procesuale.

1) Reclamanții Ș.G.

și Ș.A. au declarat recurs împotriva Deciziei nr. 1859 din 8 aprilie 2015,

susținând caracterul nelegal al acesteia sub următoarele aspecte:

- Din perspectiva

dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., se impune anularea hotărârii

întrucât s-a pronunțat cu încălcarea prevederilor art. 48 alin. (2) C. proc.

civ. de la 1865.

Astfel, în cauză,

obligația pârâților nu este nici solidară și nici indivizibilă, pentru a se

putea face aplicarea art. 48 alin. (2) C. proc. civ. și a se recunoaște că un

act de procedură efectuat de către un coparticipant profită, în cazul în care

actul este util, și celuilalt participant care nu a efectuat actul procedural

respectiv.

În speță, obligația

pârâților chemați în judecată este divizibilă, întrucât fiecare pârât deține o

parte de teren, neexistând solidaritate sau indivizibilitate între pârâți, așa

încât nu se justifică extinderea efectelor actelor de procedură săvârșite de

către unul dintre coparticipanți asupra celorlalți.

Așa fiind,

reclamanții puteau introduce câte o acțiune separată în contradictoriu cu

fiecare pârât.

În plus, instanța de

apel nu a motivat aplicarea dispozițiilor art. 48 alin. (1) C. proc. civ., ci

doar s-a limitat la a constata că există o coparticipare procesuală care atrage

aplicarea acestui text de lege.

- Hotărârea este

nelegală, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., întrucât instanța a încălcat art. 315 C. proc. civ. și nu a ținut seama

de faptul că prin cele două decizii de casare, Înalta Curte a dispus ca la

rejudecare instanța de apel să motiveze soluția de restituire în natură sau

prin echivalent, cu raportare la decizia Maria Atanasiu contra României.

Or, instanța de apel

nu a mai efectuat aceste verificări, considerând neîntemeiat că Înalta Curte a

impus pronunțarea unei soluții din care să rezulte că reclamanților li se cuvin

doar despăgubiri.

În realitate,

analizând principiile generale în materie stabilite de C.E.D.O., observând

existența sau inexistența hotărârii definitive și executorii, instanța de apel

era liberă să decidă dacă se impune restituirea în natură sau acordarea unui

drept de creanță.

Instanța de apel era

obligată să rețină faptul că hotărârea instanței de fond este definitivă și

executorie, având în vedere că o parte dintre pârâți nu a formulat calea de

atac a apelului și, raportat la cauza M. Atanasiu, trebuia să se pronunțe dacă

reclamanții pot primi terenul în natură sau nu.

Totodată, instanța de

apel nu a ținut seama de principiile generale enunțate în materie de Curtea

Europeană, respectiv să verifice dacă, din cauza acțiunii sau inacțiunii

statului, persoana în cauză a fost nevoită să suporte o sarcină

disproporționată și excesivă, mergând dincolo de aparențe și cercetând

realitatea situației litigioase.

Or, în cauză,

instanța nu a avut în vedere aceste principii generale, cum este și cel degajat

din par. 168 al Hotărârii Atanasiu c. României și nu a observat că persoanele

fizice cu care se judecă reclamanții nu sunt cumpărători în baza Legii nr. 112/1995,

aceștia nedobândind bunul litigios prin cumpărare de la stat, ci deținându-l în

baza unei Hotărâri - nr. 81/1992 - care este nelegală, fiind emisă cu

încălcarea art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.

Astfel, Curtea

Europeană a avut în cauza M. Atanasiu, un reviriment numai în ce privește

situația litigioasă a unei acțiuni în revendicare între un fost proprietar

naționalizat și un terț dobânditor în urma vânzării de către stat și, raportat

la principiile generale degajate din jurisprudența instanței de contencios

european, trebuie constatat că în măsura în care reclamanților nu li se

restituie bunul în natură, atunci sunt încălcate art. 6 din Convenția

europeană, art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții suportând o sarcină

excesivă și disproporționată, nestabilindu-se un just echilibru între privarea

lor de proprietate și mijloacele folosite de stat.

Tot cu ignorarea

situației litigioase concrete, instanța de apel nu a observat faptul că în

speță, ingerința statului, spre deosebire de cea în cauza M. Atanasiu, a avut

loc anterior ratificării Convenției, dar și anterior adoptării legislației

privind restituirea în natură a bunurilor confiscate de către stat.

A fost nesocotită

astfel, jurisprudența C.E.D.O., conform căreia „atunci când un stat

contractant, după ce a ratificat convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o

legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate

într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou

drept de proprietate, apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul

persoanelor care îndeplinesc condițiile de restituire.

De asemenea,

reclamanții-recurenți aveau cel puțin o speranță legitimă recunoscută de legea

de reparație de a li se restitui în natură bunul și chiar mai mult decât atât,

întrucât printr-o hotărâre anterioară li se recunoscuse dreptul de a revendica

întreaga suprafață de teren.

au declarat recurs și împotriva Deciziei nr. 12 din 24 iunie 2015, susținând

incidența art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

S-a arătat că,

potrivit art. 24 N.C.P.C., nu erau aplicabile speței noile dispoziții

procedurale, fiind vorba de un litigiu început anterior acestora, astfel încât

instanța a făcut în mod greșit aplicarea art. 444 alin. (1) N.C.P.C.

Această soluționare a

cauzei în baza unei legi care nu este incidentă conduce la nulitatea,

nelegalitatea hotărârii.

În plus, analizând

conținutul încheierii din 25 martie 2015, rezultă că intimații I.M., Ș.C. și P.M.

nu au solicitat cheltuieli de judecată pentru toate etapele procesuale, ci s-au

solicitat doar cheltuieli de judecată, fără a fi menționate toate ciclurile

procesuale.

Astfel fiind,

instanța de apel a încălcat principiul disponibilității câtă vreme părțile au

înțeles să solicite cheltuieli doar pentru acea etapă procesuală, nu și pentru

cele anterioare.

Intimații-pârâți au

depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea ambelor recursuri ca

nefondate. Au susținut, în privința Deciziei nr. 1859 din 8 aprilie 2015, că

aceasta are caracter legal, fixând corect cadrul procesual al rejudecării după

casarea cu trimitere și făcând o aplicare corectă a dispozițiilor art. 48 alin.

(2) C. proc. civ., precum și a noțiunii de „bun”, așa cum a fost ea dezvoltată

în jurisprudența Curții europene, în contextul în care reclamanții nu

dețin o hotărâre definitivă și executorie care să le recunoască acestora

dreptul de proprietate și nici n-au dovedit continuitatea dreptului în

patrimoniul autorului până la data promovării acțiunii în revendicare.

Cu referire la Decizia

nr. 12 din 24 iunie 2015, de completare a dispozitivului s-a arătat, de

asemenea, că sunt nefondate criticile întrucât părțile au cerut, prin avocat,

în ședința publică din 25 martie 2015, obligarea la cheltuieli de judecată în

toate ciclurile procesuale, și ca atare, măsura dispusă de instanță nu

reprezintă o încălcare a principiului disponibilității.

criticile deduse judecății prin recursul îndreptat împotriva Deciziei nr. 1859

din 8 aprilie 2015, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora,

având în vedere următoarele considerente:

- Susținând o greșită

aplicare a dispozițiilor art. 48 alin. (2) C. proc. civ., pe motiv că pârâții

nu se aflau într-un raport de solidaritate pasivă sau de indivizibilitate a

obligației, recurenții-reclamanți tind să demonstreze că efectele hotărârii de

respingere a acțiunii în revendicare nu se puteau produce și în privința

pârâților care nu atacaseră sentința de primă instanță (și ca atare, față de ei

nu se puteau răsfrânge efectele judecății favorabile din apel).

Aceasta, în contextul

în care, prin sentința nr. 150 din 11 mai 2012 a Tribunalului Dolj, fiecare

pârât fusese obligat la restituirea unei suprafețe de teren individualizate și

delimitate conform raportului de expertiză întocmit.

Deși este reală

susținerea recurenților, în sensul că lipsesc solidaritatea sau

indivizibilitatea obligației pârâților, raționamentul juridic al acestora,

legat de aplicarea defectuoasă a dispozițiilor art. 48 alin. (2) C. proc. civ.,

nu poate conduce la o altă soluție asupra acțiunii în revendicare.

Astfel, ceea ce este

relevant pentru a fi promovată cu succes o acțiune în revendicare, este titlul

de care se prevalează titularul unui asemenea demers. Acesta este supus

analizei cu prioritate și abia ulterior se verifică poziția juridică a

pârâtului, respectiv în ce măsură titlul exhibat de acesta poate paraliza sau

nu acțiunea reclamantului.

În speță, reclamanții

nu s-au prevalat de titluri diferite în raport cu fiecare dintre pârâții

chemați în judecată, pentru a putea pretinde că prin neatacarea sentinței de

primă instanță de către unii dintre pârâți, situația dreptului de

proprietate al reclamantului ar fi fost astfel definitivată, fără posibilitatea

de a mai fi pusă în discuție în apel.

Dimpotrivă, izvorul

unic al dreptului lor (transpus pe planul cauzei juridice a acțiunii), constând

în titlul aceluiași autor, P.A., nu poate conduce la soluții diferite față de

pârâții chemați în judecată.

Nedemonstrând dreptul

de proprietate - același invocat față de toți pârâții - reclamanții nu pot

pretinde ca în cadrul aceleiași judecăți să primească soluții diferite întrucât

nu ar funcționa coparticiparea procesuală pasivă - pentru care au optat

reclamanții înșiși, opunând același drept mai multor pârâți.

Astfel, în cadrul

devoluării fondului, analiza pretențiilor reclamanților a presupus verificarea

titlului de proprietate al acestora, care nu poate fi considerat valid în

privința unora dintre pârâți și lipsit de efecte juridice în privința altora.

Împrejurarea că la

prima instanță de fond s-a efectuat un raport de expertiză care a individualizat

suprafețele ocupate de pârâți nu înseamnă că titlul de proprietate al

reclamanților poate avea valențe juridice diferite după cum este opus

unora sau altora dintre pârâți.

Chiar dacă, așa cum

susțin, recurenții-reclamanți ar fi putut promova acțiuni distincte împotriva

fiecărui pârât, soluția nu putea fi diferită, câtă vreme ceea ce interesează nu

este, în primul rând, apărarea pârâților, ci titlul reclamanților.

De aceea, hotărârea

din apel reluând, în urma casării cu trimitere, judecata care presupunea

verificarea existenței unui bun actual în patrimoniul reclamanților, nu putea

concluziona diferit față de pârâții chemați în proces, cărora reclamanții le-au

opus același drept.

Așadar, extinderea

efectelor hotărârii asupra tuturor pârâților s-a datorat nu solidarității sau

individualității obligațiilor acestora, ci faptului că dreptul de valorificat

al reclamanților are aceeași cauză juridică.

Astfel fiind, ei nu

pot pretinde consecințe juridice diferite față de pârâți - respectiv, că titlul

lor ar exista în raport cu unii dintre aceștia, în ciuda statuării

instanței că nu există un asemenea drept actual - efectele judecății

răsfrângându-se față de toate părțile procesului.

Opozabilitatea

statuărilor instanței pe această chestiune litigioasă se manifestă cu valoare

obligatorie (sub semnul relativității) față de reclamanți și în egală măsură,

față de pârâți ca părți ale raportului juridic litigios.

Aceasta înseamnă că

reclamanții nu pot pretinde valabilitatea titlului lor față de unii dintre

pârâți doar pe motivul neexercitării de către unii dintre aceștia a căii

de atac a apelului - în contextul statuării asupra inexistenței dreptului - și

totodată, că pârâții se pot prevala de rezultatul judecății ce le este

favorabil.

În consecință,

recunoscând răsfrângerea efectelor hotărârii asupra tuturor părților procesului,

chiar dacă a făcut-o prin aplicarea în favoarea pârâților a dispozițiilor art. 48

alin. (2) C. proc. civ., deși ceea ce prevala era unicitatea cauzei dreptului

reclamanților, instanța de apel a dat o rezolvare corectă problemei

efectelor actului jurisdicțional.

Pentru argumentele

arătate, care vin să suplinească sub acest aspect motivarea instanței de apel,

criticile de nelegalitate formulate cu referire la dispozițiile art. 304 pct. 5

și 6 C. proc. civ. nu pot fi primite, nefiind apte să conducă la schimbarea

soluției din apel.

- Este neîntemeiată,

de asemenea, critica referitoare la nelegalitatea soluției pentru nesocotirea

deciziilor de casare și încălcarea astfel, a dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ.

În mod nejustificat

susțin recurenții că, la momentul rejudecării, instanța de apel nu ar fi

efectuat verificări întrucât ar fi înțeles greșit că dezlegările din recurs au impus

pronunțarea unei soluții de nerestituire în natură a imobilului.

În realitate,

instanța de apel a stabilit corect aspectele asupra cărora trebuie să efectueze

propria verificare jurisdicțională, în contextul în care prin Decizia nr. 5908

din 8 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, s-a dispus casarea cu trimitere pentru a analiza dacă

reclamanții dețin un bun în sensul Convenției europene, cu referire punctuală

la cauza M. Atanasiu (și la parag. 140, 143), iar prin Decizia nr. 3315 din 26

noiembrie 2014 a aceleiași instanțe supreme a fost pronunțată a doua casare cu

trimitere tocmai pentru nesocotirea dezlegărilor obligatorii anterioare și

încălcarea art. 315 C. proc. civ.

În acest sens,

instanța de trimitere a analizat dacă reclamanții sunt beneficiarii unei hotărâri

definitive și executorii cu privire la imobilul în litigiu, care să se

circumscrie noțiunii autonome de „bun actual”, susceptibil de protecția art. 1

Protocolul nr. 1.

Constatând că

reclamanții nu sunt în posesia unui act al autorității publice sau a unei

hotărâri judecătore