ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5908/2011

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 282 din 14 iulie 2009, pronunțată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 3399/63/2009 - în rejudecare, după desființarea sentinței civile nr. 251 din 22 septembrie 2008 a Tribunalului Dolj, dispusă prin decizia civilă nr. 44 din 12 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 2803/63/2006, s-a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare formulată de reclamanții Ș.A., Ș.G. și pârâții Primăria municipiului Craiova, Primarul municipiului Craiova, R.A.A.D.P.F.L. Craiova, T.A., T.M., Ș.C.L., P.M., G.G.M., C.M., C.V., C.R.E., I.M., M.T., M.T.H.C., I.O.D., I.M., V.D., Prefectura județului Dolj-Comisia Județeană de aplicare a Legii nr. 18/1991 și Consiliul Local Craiova-Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 18/1991.

S-a reținut că pe rolul Tribunalului Dolj se află Dosarul nr. 871/2004 care are ca obiect contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, în care a fost disjunsă acțiunea în revendicare ce face obiectul analizei în prezentul dosar și că dosarul ce are ca obiect contestația în baza Legii nr. 10/2001 este suspendat în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea prezentei acțiuni în revendicare. Astfel, Tribunalul a constatat că excepția de inadmisibilitate este întemeiată, reținând că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 14 februarie 2001, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, ce cuprinde norme speciale și o procedură administrativă prealabilă obligatorie.

Legea specială este de imediată aplicare, soluție consacrată și de prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, iar situația de excepție prevăzută de art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în care este posibilă aplicarea legii vechi, nu este întrunită, acțiunea de restituire a imobilelor nefiind în curs de judecată la data apariției Legii nr. 10/2001. S-a mai reținut că dreptul la un proces echitabil cu privire la un asemenea imobil poate fi exercitat cu excluderea acțiunii civile în revendicare numai în condițiile și formele prevăzute de legea nouă, câtă vreme acțiunea în justiție a fost promovată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. La data de 21 iulie 2009, reclamanții Ș.A.

și Ș.G. au formulat cerere de completare a hotărârii judecătorești nr. 282 din 14 iulie 2009, susținând că instanța a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere având ca obiect nulitatea dispoziției, emisă de Prefectura Dolj. Prin încheierea pronunțată la data de 20 octombrie 2009, Tribunalul Dolj a respins cererea de completare formulată de reclamanți, reținând că toate cererile ce pun în discuție imobilul în litigiu, urmează a fi soluționate în cadrul dosarului având ca obiect contestația întemeiată pe Legea nr. 10/2001, implicit și cerere vizând nulitatea dispoziției nr. 81/1992 emisă de Prefectura Dolj. Apelul declarat de către reclamanți împotriva sentinței menționate și a încheierii de respingere a cererii de completare a dispozitivului acestei hotărâri a fost admis prin decizia civilă nr. 64 din 3 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, cu consecința desființării ambelor hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că primele două critici formulate de apelanții reclamanți cu privire la hotărârea pronunțată de instanța de fond la data de 14 iulie 2009, deși întemeiate, nu atrag nelegalitatea hotărârii apelate și prin urmare nu conduc la modificarea soluției pronunțate de Tribunalul Dolj, reprezentând erori materiale care nu justifică desființarea hotărârii și încheierii atacate. Instanța de apel a reținut că nu este întemeiată nici critica referitoare la compunerea nelegală a completului de judecată, întrucât din practicaua hotărârii rezultă că la data la care au avut loc dezbaterile, completul de judecată a fost format dintr-un singur judecător, judecător care a și pronunțat soluția în cauza dedusă judecății.

Susținerea apelanților reclamanți în sensul că la masa de prezidiu s-a aflat un complet de judecată format din doi judecători nu a fost în niciun fel dovedită și prin urmare, nu poate să combată consemnările făcute în practicaua sentinței apelate. Instanța de apel a reținut însă că sunt întemeiate criticile care vizează modalitatea de soluționare a celor două capete de cerere cu judecata cărora a fost învestită instanța prin acțiunea introductivă, astfel cum aceasta a fost ulterior precizată. Prin precizarea de acțiune formulată de reclamanții Ș.A. și Ș.G. în Dosarul nr. 17796/2005 al Judecătoriei Craiova, au fost chemați în judecată în calitate de pârâți și T.A., T.M., Ș.C.L., P.M., C.R.E., F.G.E., C.M., C.V., M.T., I.M., A.E.M.

și Primăria Municipiului Craiova prin Primar, solicitându-se obligarea pârâților să fie obligați să lase reclamanților, în deplină proprietate, suprafața de 2.338,13 m.p. S-a solicitat, de asemenea, constatarea nulității absolute a titlurilor de proprietate emise de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 din cadrul Primăriei Craiova, pe numele persoanelor fizice chemate în judecată, precum și a deciziei din 8 mai 1992 emise de Prefectura Județului Dolj. Reclamanții au invocat ca temei legal al acțiunii precizate dispozițiile art. 480 C. civ. și prevederile Legii nr. 18/1991 și respectiv, ale Legii nr. 169/1997. Ulterior, reclamanții au precizat că suprafața de teren solicitată de la pârâții C.V., C.M., M.T., T.M., V.D., I.M.

și I.O.D., este de 905 m.p., iar cea solicitată de la pârâții Ș.C.L., P.M., I.R.E., F.G.F. și T.A. este de 899 m.p., după cum urmează: Ș.C.L. și P.M. - 267 m.p.; I.R.E. - 226 m.p.; F.G.F. – 203 m.p. și T.A. – 203 m.p. S-a mai solicitat să se constate nulitatea absolută a deciziei nr. 81/1992 emise de Prefectura Județului Dolj cu privire la terenul în suprafață de 2.080 m.p. situat în Municipiul Craiova. Totodată, s-a solicitat ca instanța să ia act că renunță la judecata acțiunii față de pârâții P.O. și P.A. Reclamanții nu au mai făcut alte precizări de acțiune după data de 8 martie 2006. Or, acțiunea precizată de reclamanți la data de 8 martie 2006 este îndreptată împotriva pârâților persoane fizice, presupuse a ocupa în mod abuziv terenul revendicat de reclamanți, fiind deci o acțiune de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

O astfel de acțiune este în principiu admisibilă, ori de câte ori reclamantul face, pe de o parte, dovada că este proprietarul bunului revendicat, iar, pe de altă parte, că acest bun este deținut în mod nelegitim de către pârâți. În condițiile în care pârâții, la rândul lor, se prevalează de un titlu de proprietate, instanța trebuie să procedeze la compararea titlurilor de proprietate și să stabilească titlul mai bine caracterizat. În speță, prima instanță în mod greșit a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către pârâți, cu motivarea că acțiunea în revendicare este o acțiune pe dreptul comun, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Raționamentul instanței de fond este corect, însă a fost prezentat trunchiat, întrucât instanța a ignorat faptul că acțiunea în revendicare pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, trebuie să vizeze un bun deținut de o persoană juridică, pentru a putea fi pusă în discuție o astfel de excepție. În speță, imobilul revendicat nu se mai află în posesia statului, fiind deținut de persoane fizice cărora li s-a constituit dreptul de proprietate, în conformitate cu prevederile Legii nr. 18/1991, care, la rândul lor, se prevalează de titluri definitive de proprietate obținute ca urmare a parcurgerii procedurii speciale prevăzute de legea fondului funciar, sau prin transmitere de la alte persoane fizice cărora li s-a constituit dreptul conform actului normativ menționat.

În această situație, acțiunea în revendicare formulată de reclamanții din cauză, este, în principiu, admisibilă și trebuia examinată pe fond, pentru a se constata dacă, în raport de probatoriile administrate în cauză, este și întemeiată. Instanța de fond, respingând în mod greșit acțiunea în revendicare ca fiind inadmisibilă, nu a cercetat fondul cauzei, situație în care în speță își găsesc incidența dispozițiile art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ. În același timp, Tribunalul a săvârșit o altă greșeală care atrage nelegalitatea hotărârii pronunțate, întrucât, deși a fost învestit cu soluționarea a două capete de cerere - revendicare teren și constatarea nulității absolute a deciziei nr. 81/1992 a Prefecturii Județului Dolj - , s-a pronunțat numai cu privire la capătul de acțiune vizând revendicarea, omițând să se pronunțe asupra cererii ce viza constatarea nulității absolute a deciziei menționate, lăsând necercetat fondul cauzei și sub acest aspect.

Mai mult, deși reclamanții au formulat cerere pentru completarea dispozitivului sentinței civile nr. 282 din 14 iulie 2009, în sensul de a se pronunța și cu privire la capătul de cerere referitor la constatarea nulității absolute a deciziei nr. 81/1992 emisă de Prefectura Județului Dolj, prima instanță a respins această cerere tot pe cale de excepție. Astfel, prima instanță a pronunțat încheierea din 20 octombrie 2009 prin care a respins cererea de completare a dispozitivului sentinței apelate, cu motivarea că toate cererile ce pun în discuție imobilul în litigiu urmează a fi soluționate în cadrul dosarului având ca obiect contestația întemeiată pe Legea nr. 10/2001, a cărei judecată a fost suspendată.

Or, cererea vizând constatarea absolute a deciziei nr. 81/1992 emise de Prefectura Județului Dolj nu are nicio legătură cu contestația întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și, mai mult, câtă vreme a fost formulată în cadrul acțiunii în revendicare, trebuia examinată pe fond în raport de susținerile părților și înscrisurile depuse în scop probatoriu la dosar, a conchis instanța de apel. Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții T.A., T.M., P.M., Ș.C.L., G.G.M., precum și pârâții I.M., V.M.D., T.M.H., M.T., C.M., C.V. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. 1. În dezvoltarea criticilor de recurs, pârâții T.A., T.M., P.M., Ș.C.L., G.G.M.

au susținut, în primul rând, că instanța de apel, în mod greșit, a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare îndreptată împotriva persoanelor fizice, deoarece nu vizează un bun deținut de o persoană juridică pentru a intra sub incidența Legii nr. 10/2001, situație în care s-ar aplica dreptul comun, respectiv art. 480 C. civ. Or, în speță, acțiunea în revendicare imobiliară a fost promovată și împotriva Primăriei Craiova, acțiune formulată la 7 octombrie 2005 și precizată la 8 martie 2006. Imobilul în litigiu constituie obiect al Legii nr. 10/2001, deoarece a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950. Reclamanții au formulat notificare în baza legii speciale, solicitând, în subsidiar, acordarea de despăgubiri, dar au formulat, în paralel, și calea acțiunii de drept comun.

Aceasta formă a abuzului de drept este sancționată potrivit principiului electa una via non datur recursus ad alteram, legea specială aplicându-se cu prioritate față de dreptul comun, acțiunea în revendicare imobiliară pe calea dreptului comun fiind inadmisibilă. Pe de altă parte, reclamanții nu au calitate procesuală, deoarece nu pot face dovada existenței dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat în patrimoniul lor, la data promovării acțiunii-octombrie 2005. Cu privire la petitul privind constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 81/1992, recurenții au invocat în faza procesuală a apelului excepția lipsei de interes legitim, născut și actual. Este adevărat că instanța nu s-a pronunțat pe această excepție procesuală, însă, față de inadmisibilitatea acțiunii în revendicare imobiliară, pe calea dreptului comun, promovarea unui astfel de petit este lipsită de interes legitim.

Mai mult, după prima soluționare pe fond a cauzei, acest petit a fost respins de către instanța de fond prin sentința nr. 251 din 22 septembrie 2008 a Tribunalului Dolj. 2. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâții I.M., V.M.D., T.M.H., M.T., C.M., C.V. au arătat că, deși a casat în totalitate sentința și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, Curtea de Apel a analizat cauza pe fond, dispunând cu privire la aspecte importante legate de fondul cauzei și modul de soluționare. În acest caz, este vorba despre o judecată arbitrară, fiind încălcate dispozițiile procedurale, deoarece instanța de apel, odată ce s-a desesizat de judecarea cauzei, nu mai putea judeca pricina în fond.

Pentru motive similare, hotărârea este contradictorie, în sensul că prin dispozitiv se desființează în totalitate hotărârea, dar în conținut se analizează cauza pe fond și se soluționează acțiunea. În același timp, calificând acțiunea ca o revendicare de drept comun nerezultată din Legea nr. 10/2001, instanța trebuia să analizeze și să soluționeze problema timbrajului. În cursul judecării recursurilor, s-a învederat decesul recurentei – pârâte G.G.M., iar Înalta Curte, în raport de certificatul de moștenitor din 19 august 2010 emis de B.N.P. N.G., a constatat transmisiunea calității succesorale în patrimoniul unicului moștenitor al pârâtei, G.D.F. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: 1. Contrar susținerilor recurenților, cererea în revendicarea terenului în suprafață de 3.372,13 m.p.

a fost formulată exclusiv în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, deoarece persoanele juridice au fost chemate în judecată în cererea în constatarea nulității absolute a titlurilor de proprietate emise conform Legii nr. 18/1991, precum și a deciziei nr. 81 din 8 mai 1992 emise de Prefectura județului Dolj. Instanța de apel a apreciat în mod corect că cererea în revendicare formulată împotriva persoanelor fizice este admisibilă, chiar după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (formulată fiind la 7 octombrie 2005). După cum s-a reținut necontestat în cauză, imobilul în litigiu, reprezentat de terenul în suprafață de 3.372,13 m.p., situat în Craiova, a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, ca atare, se încadrează în categoria imobilelor vizate de Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție dată într-un recurs în interesul legii s-a menționat că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, dispozițiile Legii nr. 10/2001 se aplică în mod prioritar față de norma de drept comun, astfel că, după adoptarea legii de reparație, nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, prin promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codul civil. Cu toate acestea, nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

O asemenea situație este întrunită întotdeauna în privința cumpărătorilor apartamentelor ocupate în calitate de foști chiriași (împreună sau nu cu terenul aferent imobilului), precum sunt și pârâții din cauză: aceștia au cumpărat apartamentele în baza Legii nr. 112/1995, iar pentru teren li s-a constituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991. În măsura în care reclamantul într-o cerere în revendicare împotriva unor asemenea persoane fizice se prevalează de un „bun” în sensul Convenției - indiferent dacă s-au formulat sau nu, în mod explicit, asemenea pretenții, atât timp cât sunt aplicabile criteriile obligatorii din decizia Înaltei Curți dată în interpretarea legii -, este inacceptabil un fine de neprimire a cererii pentru simplul fapt că legea specială prevede o anumită procedură pentru acordarea măsurilor reparatorii.

Finalitatea unei acțiuni în revendicare fiind redobândirea posesiei, ca stare de fapt, la care reclamanții se socotesc îndreptățiți, nu poate fi ignorat că, prin parcurgerea procedurii prevăzute de legea specială, reclamanții nu ar obține însăși restituirea în natură a imobilului, ci doar măsuri reparatorii în echivalent, în conformitate cu art. 20 alin. (2) și (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, dat fiind că imobilul a fost înstrăinat foștilor chiriași. Ca atare, cererea în revendicare împotriva unor asemenea cumpărători ai imobilului nu este inadmisibilă, astfel cum, în mod corect, a apreciat instanța de apel în cauză, cu consecința că, în cadrul rejudecării de către prima instanță, dispuse în baza art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., se va cerceta fondul dreptului dedus judecății. Atare analiză se va realiza, însă, în raport de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, astfel cum se arată în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, și nu în condițiile art. 480 C. civ., în condițiile în care imobilul în litigiu intră în sfera de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Astfel, se va cerceta dacă reclamanții au un „bun” în sensul Convenției, ținându-se cont de jurisprudența C.E.D.O. dezvoltată în materie.

Cu privire la conținutul noțiunii de „bun”, este de reținut că, spre deosebire de jurisprudența formată pe tiparul cauzei P. contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu – în care s-a apreciat că simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate -, în cauza Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010), se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii – pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În absența unei hotărâri de restituire, nu poate fi recunoscută reclamanților decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curte în acest scop), recunoaștere care, de altfel, s-ar fi produs direct în procedura Legii nr. 10/2001, dată fiind îndeplinirea condițiilor legale pentru obținerea de măsuri reparatorii în echivalent, fără a fi fost necesară constatarea dreptului pe cale judecătorească.

Soluția instanței de apel de desființare a hotărârii primei instanțe, prin care s-a respins cererea în revendicare ca inadmisibilă, este legală și pentru motivul că nu a fost analizată și cererea în constatarea nulității absolute a titlurilor de proprietate emise pârâților conform Legii nr. 18/1991, precum și a deciziei nr. 81 din 08 mai 1992 emise de Prefectura județului Dolj, cu a cărei soluționare instanța de judecată a fost învestită prin precizarea depusă în Dosarul nr. 17796/2005 al Judecătoriei Craiova. Contrar susținerilor recurenților – pârâți, nu există o dispoziție a instanței de judecată cu privire la această cerere, care să fi intrat în puterea lucrului judecat.

Astfel, deși prin sentința nr. 251 din 22 septembrie 2008 a Tribunalului Dolj, pronunțată în primul ciclu procesual în cauză, acest petit a fost respins, sentința a fost desființată în totalitate prin decizia nr. 44 din 12 februarie 2009 a Curții de Apel Craiova, urmare a unei neregularități de citare a unuia dintre pârâți, dispunându-se rejudecarea întregii cauze. În aceste condiții, se impune analiza în fond și a cererii în constatarea nulității absolute, cu atât mai mult cu cât de modul de soluționare a acesteia depinde și restituirea în natură a terenului. Față de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o aplicare corespunzătoare a legii, motiv pentru care va respinge ca nefondat recursul pârâților T.A., T.M., P.M., S.C.L.

și G.D.F., în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. 2. Și recursul pârâților I.M., V.M.D., M.T.H.C., M.T., C.M. și C.V. este nefondat. Contrar susținerilor din motivarea căii de atac, nu există nicio contradicție între considerentele și dispozitivul deciziei recurate, astfel încât nu subzistă cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în care s-ar încadra susținerile cu acest obiect. Instanța de apel nu a evocat fondul cauzei, în sensul de a analiza în fond cererea în revendicare, de a constata dacă reclamanții au un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu ori un „bun” în sensul Convenției și de a proceda, eventual, în raport de această constatare, la compararea titlurilor de proprietate înfățișate de părți.

Considerentele expuse în decizia recurată relevă faptul că prima instanță nu a cercetat însuși fondul dreptului, din moment ce a soluționat cauza, în mod greșit, în virtutea unei excepții procesuale, ca atare, argumentarea instanței de apel este de natură să sprijine soluția efectiv adoptată, aceea de desființare a sentinței și de trimitere a cauzei spre rejudecare, soluție care, după cum s-a arătat prin prezenta decizie, este legală și se impune a fi menținută ca atare. Întrucât cererea în revendicare nu se soluționează potrivit dreptului comun, nu este supusă timbrajului, fiind incidente prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001. Față de cele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții T.A., T.M., P.M., S.C.L., G.D.F., I.M., V.M.D., M.T.H.C., M.T., C.M. și C.V. împotriva deciziei nr. 64 din 3 martie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 iulie 2011.