ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1969/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1969/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Tribunalul Dolj, prin sentința civilă nr. 61

din 31 ianuarie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 3579/CIV/2006, a respins

capătul de cerere pentru obligația de a face formulată de reclamantele I.M.A.

și B.V. împotriva pârâților Primăria mun. Craiova, Statul Român prin M.F.P.

București și CN C.F. SA Regionala C.F. Craiova - București.

S-a respins capătul

de cerere pentru revendicare formulat de aceleași reclamante.

Pentru a se pronunța

astfel, Tribunalul Dolj a reținut că, în ceea ce privește obligația de a face,

operează autoritatea de lucru judecat față de sentința civilă nr. 423 din 7

octombrie 2003, iar acțiunea în revendicare fondată pe dispozițiile art. 48o C.

civ. este inadmisibilă, căci se referă la un imobil ce face obiectul Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei

sentințe civile, în termen legal, au declarat apel reclamantele, criticând-o

pentru nelegalitate.

Au susținut că, în

mod eronat, prima instanță a respins capătul de cerere în revendicare, formulat

în temeiul art. 480 C. civ., ca fiind inadmisibil, câtă vreme așa cum rezultă

și din conținutul dispoziției de respingere a notificării reiese că imobilul a

cărui restituire se solicită a fost preluat abuziv de stat,anterior perioadei

de referință instituită de Legea nr. 10/2001, respectiv în anul 1941, iar

obligația de a face a fost soluționată în mod eronat în temeiul excepției

autorității de lucru judecat.

Au solicitat

admiterea apelului, desființarea sentinței civile și trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță.

Prin Decizia civilă nr.

395 din 16 mai 2006, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în Dosarul 1233/CIV/2006

a fost admis apelul formulat de reclamantele I.M.A. și B.V. împotriva sentinței

civile nr. 61 din 31 ianuarie 2006, pronunțată Tribunalul Dolj, în Dosarul nr. 3579/2005,

în contradictoriu cu intimații Primăria Craiova, Statul Român prin M.F.P. și CN

C.F.R. SA, Regionala C.F.R. Craiova.

A fost desființată

sentința civilă și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut următoarele considerente:

Reclamantele au

investit Tribunalul Dolj cu soluționarea a două capete de cerere, respectiv cu

o obligație de a face, și o cerere în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art.

480 și următoarele C. civ.

Prima instanță a

reținut,în ceea ce privește ambele cereri, incidența excepțiilor autorității de

lucru judecat și, respectiv, a inadmisibilității.

Cât privește cererea

având ca obiect obligarea pârâtei CN C.F.R. SA Craiova să răspundă notificării

adresate, în baza Legii nr. 10/2001, s-a reținut corect că aceeași cerere a

fost anterior soluționată irevocabil, prin sentința civilă nr. 423 octombrie

2003, pronunțată de Tribunalul Dolj, în Dosarul nr. 3918/2003, în sensul

respingerii ca rămasă fără obiect.

În mod eronat, însă,

s-a apreciat că există autoritate de lucru judecat, în raport de această

hotărâre, căci, pentru a opera această excepție de fond, peremptorie, este

necesar ca prin hotărârea irevocabilă invocată să se fi tranșat fondul

litigiului.

Or, soluționarea

cererii din Dosarul nr. 3918/2003 s-a făcut în baza excepției lipsei de obiect,

fără a se antama fondul raportului juridic.

Ca atare, neexistând

autoritate de lucru judecat, în sensul art. 1201 C. civ. și 166 C. proc. Civ.,

se impunea ca tribunalul să examineze cererea privind obligația de a face,

ținând cont și de decizia emisă de intimata CN C.F.R. SA, depusă la dosarul

cauzei.

Acțiunea în

revendicare formulă de reclamante a fost, de asemenea în mod greșit respinsă în

temeiul excepției inadmisibilității.

Tribunalul a pornit

de la o premisă eronată, aceea că imobilul în legătură cu care s-au solicitat

măsuri reparatorii face obiectul Legii nr. 10/2001, și ca atare, în raport de

dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, a apreciat că

nerespectarea procedurii speciale instituită prin acest act normativ atrage

decăderea din dreptul de a obține satisfacerea pretențiilor deduse judecății.

Din cuprinsul

deciziei de respingere a notificării din 03 octombrie 2003, emisă de CN C.F.R.

SA reiese că terenul în litigiu a fost preluat abuziv, prin expropriere, prin

Decretul - Lege nr. 452/1941 și Decretul-Lege nr. 832/1941, anterior deci

perioadei de referință ce delimitează domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001,

cuprinsă în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, singura excepție

admisă fiind rechizițiile efectuate în temeiul Legii 139/1940.

Prin urmare,

dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile cererii de restituire

formulată de reclamante, acestea având posibilitatea să se adreseze instanței,

în condițiile dreptului comun potrivit art. 480 și urm. C. civ.

Constatând că prima

instanță a soluționat în mod eronat cauza, în temeiul unor excepții, fără a se

intra în cercetarea fondului, instanța a admis apelul, potrivit art. 297 alin. (1)

C. proc. Civ. și a desființat hotărârea atacată, trimițând cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe, tribunalul urmând a analiza, în fond, cererea de

revendicare potrivit art. 480 C. proc. civ.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs intimata pârâtă, invocând generic dispozițiile art. 304

C.pr.civ. și arătând că hotărârea atacată este nelegală.

S-a susținut că în

cauză sunt întrunite elementele caracteristice ale puterii de lucru judecat,

astfel încât tribunalul a soluționat cauza în mod corect.

Reclamantele intimate

au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Prin Decizia nr. 2830

din 30 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul

nr. 11388/1/2006 a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâta CN C.F.

C.F.R. SA Craiova - Sucursala Regională C.F.R. Craiova, împotriva Deciziei nr. 395

din 16 mai 2006 a Curții de Apel Craiova-Secția Civilă.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut că sentința civilă nr. 423 din 7 octombrie 2003 pronunțată

de Tribunalul Dolj, în Dosarul nr. 3918/2003, invocată de recurentă, nu se

bucură de autoritate de lucru judecat, întrucât, pe lângă faptul că nu s-a

soluționat cauza pe fond, nu s-a pronunțat între aceleași părți.

În rejudecare, la

data de 17 martie 2009, reclamantele I.M.A. și B.V. au formulat precizare față

de acțiunea principală, în sensul că au solicitat instanței, în temeiul art. 480

C. civ., să fie obligați pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită

posesie terenul în suprafață de 21.899, 37 mp

Reclamantele au

arătat că prin Decizia nr. 595 din 16 mai 2006 pronunțată de către Curtea de

Apel Craiova s-a apreciat că în speța de față nu sunt aplicabile dispozițiile

Legii nr. 10/2001, având posibilitatea să se adreseze instanței, în condițiile

dreptului comun potrivit art. 480 C. civ.

Instanța de apel a

apreciat că terenul în suprafața de 21.899,37 mp a fost preluat abuziv, dar nu

în perioada de referință ce delimitează domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001

putând fi astfel aplicabile dispozițiile art. 480 C. civ., îndrumând astfel

instanța de fond sa analizeze în fond cererea de revendicare formulată de către

reclamante.

Având în vedere

faptul că acțiunea în revendicarea imobiliară este imprescriptibilă, acest

aspect fiind consacrat cu valoare de principiu în dreptul intern român, nu

poate fi refuzat accesul la justiție al cetățenilor, cu argumentul că datorită

intervenției unor legi speciale de reparație, în speță Legea nr. 10/2001,

accesul la justiție nu mai poate fi permis.

Acțiunea în

revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 din C. civ., este

instrumentul juridic pe care legiuitorul îl oferă proprietarului neposesor

pentru a putea cere restituirea bunului său, aflat în posesia altei persoane ce

nu are calitate de proprietar.

Acesta este motivul

pentru care, în cadrul unei acțiuni în revendicare imobiliară, atât reclamantul

cât și paratul trebuie să facă dovada dreptului de proprietate, arătând titlul

în baza căruia a dobândit calitatea de proprietar. In ceea ce o privește pe

pârâta CN C.F.R. SA Regionala C.F.R. Craiova, aceasta s-a prevalat de două

decrete de expropriere, respectiv Decretul nr. 452/1941 și nr. 832/1941, dar nu

a făcut dovada existenței acestor decrete, ceea ce le îndreptățește pe

reclamante să afirme că terenul ce face obiectul prezentei cauza a fost preluat

în mod abuziv, fără titlu valabil.

Prin urmare, se află

în situația în care dreptul de proprietate, actual și necontestat, se bucură de

protecția oferită de dispozițiile art. 480 și art. 480 C. civ.

Pârâta D.G.F.P. a

Județului Dolj, pentru Statul Român prin M.E.F. a formulat întâmpinare prin care

a solicitat respingerea acțiunii formulate de către reclamanta I.M.A. împotriva

Statului Roman prin M.F.P. ca fiind introdusa împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă, respectiv ca inadmisibilă, în raport de prevederile

Legii nr. 10/2001, iar pe fond, ca neîntemeiată.

Pârâta CN C.F. C.F.R.

SA a depus la data de 07 aprilie 2009 întâmpinare prin care a solicitat

respingerea acțiunii reclamantelor și a arătat că a dobândit terenul

revendicat cu titlu perfect valabil. A mai arătat ca terenul revendicat este

ocupat în totalitate de linii de cale ferată, instalații C.F.R., clădiri,

precum și alte elemente de infrastructură feroviară.

Prin încheierea din

14 aprilie 2009, instanța a pus în vedere apărătorului reclamantelor să

precizeze care este titlul de proprietate invocat de acestea și să depună actul

de vânzare-cumpărare din anul 1920, fiind încuviințată efectuarea unei

expertize topo pentru identificarea suprafețelor, stabilirea persoanei sau

persoanelor care ocupă în fapt și în baza cărui titlu, dacă suprafața

respectivă e afectată de construcții de utilitate publică sau privată, să se

identifice dacă ar fi o suprafață liberă ce s-a putea restitui în natură și de

asemenea evaluarea suprafeței revendicate.

La data de 22 martie

2010, a fost depus raportul de expertiză de către expert N.C., iar la data de

19 aprilie 2010 au fost depuse obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică de către

pârâta CN C.F. C.F.R. SA încuviințate de instanță la termenul din

data de 03 mai 2010.

Prin sentința civilă nr.

109 din 11 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 20352/63/2007,

s-a admis excepția lipsei capacitații de folosință a pârâtei Primăria

Municipiului Craiova, invocată din oficiu.

S-a dispus anularea

cererii formulată în contradictoriu cu această pârâtă pentru lipsa capacitații

de folosința a pârâtei Primăria Municipiului Craiova, cu sediul în Craiova,

județul Dolj.

S-au respins

excepțiile lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității acțiunii

invocate de pârâtul Statul Roman prin M.F.P.

S-a admis în parte

cererea precizată formulată de reclamantele I.M.A. și B.V. în contradictoriu cu

pârâții Statul Român prin M.F.P. București și CN C.F. C.F.R. SA - Sucursala

C.R.E.Î.R. Craiova.

S-a dispus obligarea

pârâților Statul Roman prin M.F.P. și CN C.F. C.F.R. SA - Sucursala C.R.E.Î.R.

Craiova să lase în deplină proprietate și liniștita posesie reclamantelor

suprafața de 5432 mp astfel cum este identificată în schița anexa raportului de

expertiză întocmit în cauză de dl expert P.M. (suprafața în tentă mov) și care

face parte integrantă din hotărâre.

A fost obligat

pârâtul Statul Român prin M.F.P. la plata către reclamante a sumei de 1.169.868

lei reprezentând despăgubiri (contravaloarea terenului în suprafață de 15 393 mp

situat în Craiova, str. Bariera Vâlcii, aflat în administrarea CN C.F. C.F.R.

SA - Sucursala C.R.E.Î.R. Craiova).

S-a dispus obligarea

pârâților Statul Roman prin M.F.P. și CN C.F. C.F.R. SA - Sucursala C.R.E.Î.R.

Craiova la plata către reclamante a sumei de 1.675 lei cu titlu de cheltuieli

de judecată (onorarii expert).

În ceea ce privește

excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei Primăria

Municipiului Craiova, invocată de instanță din oficiu, s-a reținut că

prin capacitate civilă, în cazul persoanelor juridice, este desemnată

aptitudinea de a avea drepturi subiective civile și obligații civile

(capacitate civilă de folosință), precum și aptitudinea de a dobândi și exercita

drepturi subiective civile și de a-și asuma și îndeplini obligații civile,

prin încheierea de acte juridice de către organele de conducere (capacitate

civilă de exercițiu).

Totodată, instanța

a avut în vedere și prevederile art. 21 din Legea nr. 215/2001 a administrației

publice locale potrivit cărora unitățile administrativ-teritoriale sunt

persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu

propriu, în justiție unitățile administrativ-teritoriale fiind

reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean

prin raportare la art. 20 din același act normativ conform cărora

comunele, orașele, municipiile și județele sunt unități

administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală și în care se organizează

și funcționează autorități ale administrației publice locale.

Așa cum a

rezultat din prevederile legale susmenționate, primăria nu se încadrează

în rândul unităților administrativ teritoriale cu capacitate juridică

deplină, aceasta nefiind altceva decât o structură funcțională cu

activitate permanentă care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile

primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale,

conform art. 77 din Legea nr. 215/2001.

Pe cale de consecință,

instanța a admis excepția lipsei capacității de folosință a

pârâtei Primăria Municipiului Craiova, dispunând anularea cererii formulată de

reclamantă împotriva acestei parate.

Pe cale de consecință,

excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte, invocată

la termenul de judecată din data de 04 octombrie 2005 a rămas fără obiect, dată

fiind ordinea logică de soluționare a acestor excepții.

În ceea ce privește

excepțiile lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității

acțiunii invocate de Statul Român prin M.F.P., instanța le-a respins

ca neîntemeiate, dat fiind faptul că acțiunea a fost formulată pe dreptul

comun, în virtutea art. 480 C. civ., nefiind în prezența unei proceduri

administrative declanșate în baza legislației speciale a restituirii

imobilelor, pentru a fi aplicabilă și decizia în interesul Legii nr. 27 din 14

noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, așadar

despăgubirile au fost solicitate de reclamante în subsidiar, pentru situația

imposibilității restituirii în natură a bunului, însă tot pe calea acțiunii

în revendicare de drept comun, iar nu în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Acest lucru l-a

statuat de altfel și Curtea de Apel Craiova în Decizia nr. 395 din 16 mai 2006,

menținută prin Decizia nr. 2830 din 30 martie 2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Cât privește excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P., instanța

a apreciat că și aceasta este nefondată, atât timp cât calitatea procesuală

pasivă presupune existența unei identități între pârâtul din cauză și subiectul

obligat în raportul juridic dedus judecății.

Or, în prezenta cauză

se revendică de către reclamantele I.M.A. și B.V. un teren ce se pretinde a fi

fost preluat de către Statul Român fără titlu în anul 1941 de la autorul

reclamantelor S.V., așa încât pârâtul Statul Român are calitate procesuală

pasivă în prezenta cauză.

Pe fondul cauzei, acțiunea

în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. (dat fiind că prin Decizia

nr. 395 din 16 mai 2006 a Curții de Apel Craiova menținută prin Decizia

nr. 2830 din 30 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

s-a stabilit că aceasta este calea pe care trebuie să o urmeze reclamantele, dispozițiile

Legii nr. 10/2001 nefiind aplicabile în speță, bunul fiind expropriat anterior

perioadei de referință a acestui act normativ) este acea acțiune reala

prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului cere restituirea acestui

bun de la posesorul neproprietar. Acțiunea în revendicare este o acțiune

petitorie întrucât tinde să stabilească direct existența dreptului de

proprietate al reclamantului. În ceea ce privește condițiile de exercitare

a acțiunii în revendicare, aceasta poate fi intentată de către titularul

dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

Reclamantul este cel

care trebuie să facă dovada pozitivă, în sensul că el este titularul dreptului

de proprietate asupra bunului revendicat (actori incumbit probatio), precum și dovada

posesiei de către pârât a bunului revendicat.

Prin indicarea pretenției

sale, precum și a împrejurărilor de fapt și de drept pe care se bazează această

pretenție, reclamantul trebuie să justifice îndreptățirea pe care o

are de a introduce cererea împotriva unui anumit pârât.

Pentru că instanța

este interesată în pronunțarea unei soluții legale și temeinice, este

datoare să verifice atât calitatea procesuală activă ca și calitatea procesuală

pasivă. În privința reclamantului trebuie să se constate că este titularul

dreptului în raportul juridic dedus judecății ori că se poate prevala de

interesul ce poate fi realizat pe calea justiției.

În privința pârâtului

trebuie verificat, pornind de la același raport juridic, supus cercetării instanței,

dacă el este obligat în acel raport.

Aplicând aceste

principii de ordin teoretic la situația dedusă judecății, instanța a

reținut că dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat a ieșit din

patrimoniul autorului reclamantelor prin expropriere (definită a fi actul de

putere publică prin care se realizează dobândirea forțată a proprietăților

private asupra imobilelor necesare executării lucrărilor de utilitate publică),

prin Decretele Lege nr. 452 din 25 februarie 1941 și nr. 832 din 27 martie 1941

Astfel, prin Decretul

Lege nr. 832 din 27 martie 1941 a fost declarată utilitatea publică a

lucrărilor de construcție a liniei ferate București - Videle - Roșiori - Caracal

- Craiova, iar prin Decretul - Lege nr. 452 din 25 februarie 1941 a fost

autorizata RA C.F.R. SA să înceapă lucrările în acest sens.

Totodată, prin

Jurnalul din 15 mai 1946 al Curții de Apel Craiova s-a ordonat trimiterea RA C.F.R.

SA în stăpânirea imediată a terenurilor situate pe teritoriul Comunei Bariera

Vâlcii.

Prin același

jurnal s-au stabilit sumele cu care urmau a fi despăgubiți proprietarii

terenurilor expropriate, autorul reclamantelor V.S. urmând a primi suma de 93

018 lei pentru suprafața de 10 335,37 mp, conform recipisei, care se coroborează

cu borderoul aflat la fila 47 din dosar.

Instanța a reținut

însă că autorului reclamantelor V.S. i-a fost expropriată o suprafață mai

mare decât cea pentru care fusese propus la despăgubiri, respectiv suprafața

de 18 827,49 mp aflată în parcelele din Craiova, comuna suburbană Bariera Vâlcii,

județ Dolj, așa cum rezultă din tabelul aflat la fila 49 din dosar

coroborat cu planul de exproprieri definitive și tabela parcelară de

expropriere (filele 55-59), precum și procesul verbal al Serviciului de Construcții

din Craiova aflat la fila 197.

În atare condiții,

instanța a apreciat că în urma acestor decrete, la nivelul anului 1946, a

operat transferul dreptului de proprietate din patrimoniul autorului reclamantelor

în cel al expropriatorului.

Totodată, instanța

a constatat că autorul V.S. nu a beneficiat de despăgubiri pentru suprafața

expropriată. Astfel, pe lângă faptul că, așa cum s-a arătat, acesta fusese

propus pentru despăgubiri pentru suprafața de 10 335,37 mp, deși i-a

fost expropriată o suprafață de 18 827,49 mp, în cauză nu s-a făcut dovada

că cel puțin această sumă ce i s-ar fi cuvenit autorului pentru una din

parcelele expropriate a fost achitată către autorul expropriat, fapt atestat și

de procesul verbal din data de 27 ianuarie 1949 întocmit de C.F.R.

Astfel, în acest

proces verbal aflat la fila 225 din dosarul de fond s-a arătat că până în anul

1949 autorul V.S. nu fusese încă despăgubit pentru parcelele 5 și 6 expropriate

din comuna suburbană Bariera Vâlcii.

Mai mult decât atât,

în adresa din 2001 (fila 35 din primul dosar de fond), Regionala C.F.R. Craiova

a recunoscut că autorul reclamantelor V.S. nu a fost despăgubit cel puțin până

în anul 1960, iar după această perioadă nu există nicio dovadă în sensul acordării

acestor despăgubiri către autorul expropriat.

În prezent, conform

concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză de dl. expert P.M. suprafața

expropriată de la autorul reclamantelor măsoară 20 825 mp (diferența rezultând

din erorile de măsurare în timp) din care 2.652 mp se află în domeniul public

al statului, suprafața fiind concesionată către CN C.F. C.F.R. SA, pentru suprafața

de 5.487 mp fiind eliberat certificat de atestare a dreptului de proprietate

pentru CN C.F. C.F.R. SA (fila 16 din vol. II al dosarului), restul suprafeței

aflându-se tot în proprietatea statului în baza celor două decrete de

expropriere.

Potrivit art. 6 din

Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia,

fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților

administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 06 martie

1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul

unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la

care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării de către stat.

Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin

vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de

succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.

Instanțele

judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului, potrivit art.

6 alin. (3) din același act normativ.

Mergând mai departe, instanța

a reținut că potrivit art. 17 din Constituția României din anul 1923,

în vigoare la data exproprierii autorului reclamantelor, proprietatea de orice

natură precum și creanțele asupra statului sunt garantate.

Autoritatea publică,

pe baza unei legi, este în drept a se folosi, în scop de lucrări de interes obștesc,

de subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligațiunea de a desdăuna

pagubele aduse suprafeței, clădirilor și lucrărilor existente. În lipsa de

învoială despăgubirea se va fixa de justiție. Nimeni nu poate fi

expropriat decât pentru cauză de utilitate publică și după o dreapta și prealabilă

despăgubire stabilită de justiție.

Autorul reclamantelor

V.S. nu a fost însă despăgubit pentru suprafața de teren expropriată în baza

Decretelor - Lege nr. 832 din 27 martie 1941 și nr. 452 din 25 februarie 1941.

Ca atare, bunul proprietatea acestuia, terenul în suprafață de 18 827,49 mp

(20 825 mp conform măsurătorilor actuale mai performante) a trecut în proprietatea

statului fără o justă și prealabilă despăgubire, cu încălcarea Constituției

României în vigoare la acel moment.

În atare condiții,

titlul opus de stat, respectiv cele două decrete anterior menționate,

precum și certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 23 noiembrie 2004

exhibat de paratul CN C.F.R. SA nu pot reprezenta un titlu valabil de preluare

în sensul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Instanțele

judecătorești, de altfel, sunt competente să stabilească valabilitatea titlului

chiar și în cadrul unei acțiuni în revendicare, deși nu au fost sesizate în mod

expres cu acest capăt de cerere.

Reținând că imobilul

în litigiu nu a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului, raportându-se

la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanța a constatat că

reclamantele I.M.A. și B.V. dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest context,

faptul că autorul reclamantelor V.S. a fost privat de dreptul de proprietate

asupra bunului său, combinat cu absența unei juste despăgubiri l-a făcut să

sufere o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibila cu dreptul la

respectarea bunului garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului.

Din înscrisurile din

dosar (adresa aflata la fila 35 din primul dosar de fond, procesul verbal aflat

la fila 225) a rezultat că nici până în momentul de față, la 12 ani de la

momentul declanșării procedurii administrative a recuperării bunului în anul

2001, reclamantele nu au primit despăgubiri pentru imobilul teren expropriat de

la autorul acestora fără o prealabilă despăgubire, notificarea acestora

formulată în anul 2001 în baza Legii nr. 10/2001 fiind respinsă prin Decizia nr.

1/4387 din 03 octombrie 2003 pe motiv că imobilul solicitat nu face obiectul

Legii nr. 10/2001.

S-a subliniat că,

prin statuarea de către instanța supremă în cadrul Deciziei nr. 33 din 09 iunie

2008 a necesității analizei, în funcție de circumstanțele concrete, particulare

ale fiecărei acțiuni, se dă expresie deplinei jurisdicții a unei instanțe

independente și imparțiale, care să stabilească asupra drepturilor și

obligațiilor cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui

proces echitabil în materie civilă și care constituie garanția dreptului de

acces la un tribunal, componenta materială a dreptului la un proces echitabil,

reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În continuarea

raționamentului care întemeiază admiterea cererii în revendicare a

reclamantelor, prin prisma Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, care are natura

unei decizii interpretative a legislației interne aplicabile în cauză, instanța

a apreciat, de asemenea, că analiza cererii în revendicare se realizează prin

raportare la normele europene privind protecția dreptului de proprietate,

reprezentate de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (dat fiind

faptul că în speță s-a stabilit în mod irevocabil că imobilul preluat de

stat de la autorul reclamantelor nu face obiectul Legii nr. 10/20001, așa încât

singura opțiune a reclamantelor nu este decât acțiunea în revendicare

de drept comun, ceea ce exclude concursul dintre legea specială și dreptul

comun), însă câteva statuări ale instanței supreme în cadrul acestei

decizii în interesul legii pot fi transpuse în speța de față, după cum

urmează:

Pornindu-se de la

premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum

și de la cea a menținerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate,

titlul exhibat în cauză de paratul CN C.F.R. SA pentru o parte din teren și

nedesființat până în prezent, instanța a făcut următoarele considerații:

Cauzele T. și alții

contra România, Păduraru contra României și Porțeanu contra României, menționate

și în Decizia nr. 33/2003 reprezintă „cauze pilot" în jurisprudența Curții

Europene și sunt citate ca precedente judiciare, obligatorii pentru instanțele

naționale în sensul că prin aceste trei cazuri, s-a creat un raționament pe

care Curtea l-a aplicat în jurisprudența ulterioară, în ceea ce privește

regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de

proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat din categoria cărora

face parte și terenul în litigiu.

În mod constant,

Curtea a analizat în fiecare speță în parte respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea

acestei norme, prin verificarea modului de aplicare a condițiilor impuse de art.

1 din Protocolul 1. Curtea Europeană apreciază ca fiind întrunită prima

cerință, privind existența unui "bun", în sensul Convenției, atunci

când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale, a dreptului de

proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând

"bunuri actuale", „valori sau interese patrimoniale " sau "speranța

legitimă " de redobândire a bunului în natură.

Este

esențial, așadar, ca reclamantele să facă dovada că dețin un „bun” în sensul

Convenției, noțiune explicitată și dezvoltată în jurisprudența Curții Europene,

inclusiv în cauzele împotriva României și, mai ales, în cauza Maria Atanasiu

ș.a., din 15 octombrie 2010.

După cum

rezultă din această jurisprudență, aprecierea existenței unui „bun” în

patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii

explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în

cea dezvoltată, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de

valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul

unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul

la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de

recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Dacă în

jurisprudența anterioară a Curții Europene simpla pronunțare a unei hotărâri

judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se

constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de

anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate (cauza Străin,

cauza Porțeanu, cauza Andreescu Murăreț și alții, etc.), în cauza Maria Atanasiu

s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați

abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut

calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz

contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului

statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o

recunoaștere a unui drept la despăgubire, sub condiția îndeplinirii

cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Dată

fiind importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii

declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a

despăgubirilor, această decizie nu a putut fi ignorată de către instanțele

naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art.

1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Proprietarul

care nu deține un „bun actual” în accepțiunea dată de hotărârea pilot anterior

evocată nu poate obține mai mult decât despăgubiri.

Prin

urmare, C.E.D.O. a dus mai departe raționamentul în ceea ce privește existența

unui "bun actual" și a statuat că nu este suficient să existe o

hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea

titlului statului, ci trebuie să existe și o dispoziție în sensul restituirii

bunului către reclamant.

Cât

privește "valoarea patrimonială", C.E.D.O. a statuat în

hotărârea-pilot că aceasta se bucură de protecția oferită de art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, atunci când "interesul

patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a ilegalității

naționalizării este condiționat de întrunirea de către partea interesată a

cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de

epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Și sub acest aspect C.E.D.O. a fost mult mai concretă în

hotărârea-pilot, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială,

nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază

reclamantul, fiind necesar și ca instituțiile competente potrivit dreptului

intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de

dreptul consacrat prin lege.

Prin prisma acestor aprecieri,

s-a constatat că, în speță, reclamantele I.M.A. și B.V. dețin doar un

"interes patrimonial", în sensul Convenției în condițiile în

care se recunoaște de către această instanță nevalabilitatea titlului statului

de preluare a imobilului în litigiu, ceea ce echivalează cu recunoașterea cu

efect retroactiv a dreptului de proprietate al acestora, în calitate de moștenitoare

ale autorului expropriat fără despăgubire V.S., drept de proprietate ce nu ar

fi ieșit din patrimoniul lor, deci a unui interes patrimonial suficient de bine

caracterizat. Așadar, reclamantele justifică, nu doar din perspectiva

materială, dar și din perspectivă procedurală, un interes legitim, personal,

născut și actual de a formula o cerere prin care să tindă la restituire bunului

imobil în litigiu, ca o condiție de exercițiu a acțiunii în revendicare.

În ceea ce privește

îndeplinirea celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, instanța

a reținut că în sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al

textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai

dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în

condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului

proporționalității.

„Justificarea

privării de proprietate" presupune ca ingerința să fie prevăzută de lege,

echivalentul cerinței de legalitate, dar și ca dreptul intern să răspundă

exigențelor de accesibilitate și previzibilitate și interpretarea dată de

instanțe să nu fie arbitrară (cauza T., parag. 49).

În evaluarea

proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului

dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a

statului, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes

general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale

individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății sub

forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca

atare în legislația naționala.

Așadar, Curtea a

recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care accepta

să restituie bunurile ce i-au fost transferate înainte de ratificarea

convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete,

neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.

Cu toate acestea, în

măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor

proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și

coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a

incertitudinii - fie legislativă, administrativă, ori judiciară - pentru

subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza

Păduraru, paragraf 92).

Prin urmare, în

concursul dintre reclamante ca moștenitoare ale autorului V.S. și pârâții

Statul Român și CN C.F.R. SA instanța a observat că cele dintâi se află în

posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu reconfirmat

acestora, cu efect retroactiv pe calea prezentei acțiuni în revendicare,

prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat, atât

timp cât autorul a fost expropriat fără niciun fel de despăgubire; implicit, se

impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de

proprietate asupra bunului în patrimoniul reclamantelor.

Astfel, întrucât

părțile litigante dețin fiecare un titlu de proprietate (titlul statului fiind

reprezentat chiar de către cele două decrete de expropriere, iar CN C.F.R. SA dispunând

de certificatul de atestare a dreptului de proprietate pentru o parte din suprafața

de teren în litigiu ), recunoscut ca valabil și au un „bun", în sensul art.

1 din Protocolul nr 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în

conflictul dintre ele, instanța va recunoaște dreptul reclamantelor de a

li se restitui bunul imobil preluat de stat fără o justă și prealabilă despăgubire,

așadar fără titlu valabil, cu încălcarea art. 17 din Constituția

României din anul 1923, în vigoare la momentul preluării.

Instanța a reținut

însă din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de dl. expert P.M.

că din întreaga suprafață de teren expropriată de 20 825 mp, aflată în administrarea

CN CFR S.A.-Sucursala C.R.E.Î.R. Craiova doar suprafața de 5.432 mp se

poate restitui în natură reclamantelor, diferența fiind ocupată de liniile

ferate, respectiv de elemente concrete ale infrastructurii feroviare publice

sau reprezentând zona de siguranță a infrastructurii feroviare publice,

conform H.G. nr. 581 din 15 septembrie 1998 și O.U.G. nr. 12/1998.

Ca atare, cu privire la

această suprafață de teren de 5432 mp, instanța a dispus obligarea pârâților

Statul Român prin M.F.P. și CN C.F. C.F.R. SA - Sucursala C.R.E.Î.R. Craiova să

lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantelor suprafața

de 5.432 mp astfel cum este identificată în schița anexă raportului de

expertiză întocmit în cauza de dl. expert P.M. (suprafața în tentă mov).

În aceste condiții,

cum potrivit dispozițiilor art. 481 C. civ. „nimeni nu poate fi silit a ceda

proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o

dreaptă și prealabilă despăgubire” și cum în cauză nu s-a făcut dovada

achitării vreunei despăgubiri către reclamante sau către autorul acestora,

instanța a admis în parte acțiunea astfel cum a fost precizată la termenul de

judecată din data de 05 februarie 2013 și a obligat pârâtul Statul Român prin

M.F.P. (acesta fiind cel ce a expropriat nelegal autorul reclamantelor) la

plata către reclamante a sumei de 1 169 868 lei, reprezentând despăgubiri

(contravaloarea diferenței de teren ce nu a fost restituită în natură,

respectiv suprafață de 15.393 mp situat în Craiova, aflat în administrarea CN C.F.

C.F.R. SA - Sucursala C.R.E.Î.R. Craiova), valoare stabilită de expertul N.C.

în dosar (76 lei/mp-fila 171) și necontestată la acel moment de niciuna din părțile

litigante.

Totodată, față de

prevederile art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pârâții Statul

Român prin M.F.P. și CN C.F. C.F.R. SA - Sucursala C.R.E.Î.R. Craiova la plata către

reclamante a sumei de 1.675 lei cu titlu de cheltuieli de judecata - onorarii

expert conform chitanțelor depuse la dosar la filele 71, 75, 308 din vol.

I și 42 din vol. II).

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal au declarat apel CN C.F. C.F.R. SA și Statul Român,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

CN C.F. C.F.R. SA, a

invocat următoarele:

Instanța de fond nu a

pus în vedere reclamantelor să timbreze acțiunea conform Legea nr. 146/1994 la

valoarea pretențiilor solicitate respectiv 12.000.000.000 lei.

În mod eronat s-a

apreciat de instanța de fond că autorul reclamantelor nu a fost despăgubit pentru

întreaga suprafață de teren, iar despăgubirea acordată prin această sentință reprezintă

o îmbogățire fără just temei a moștenitorilor autorului V.S. zis F.

Instanța de fond a

calculat și acordat greșit despăgubirea în valoare de 1.169.968 lei, conform suplimentului

la Raportul de Expertiză Tehnică efectuat în luna martie 2011 ce a stabilit

valoarea terenului pe metru pătrat ca fiind de 76 lei, neținându-se cont de

faptul că valoarea terenurilor pe piața imobiliară, în prezent a scăzut.

Instanța de fond

trebuia să țină cont de suma încasată de autorul reclamantelor ca despăgubire

pentru terenul expropriat, sumă ce trebuia actualizată cu dobânda legală și

rata inflației.

Instanța de fond a

dispus restituirea în natură a suprafeței de 5.432 mp, precum și acordarea de

despăgubiri bănești în valoare de 1.169.968 lei către moștenitoarele autorului V.S.

zis F., deși în dosar se aflau înscrisuri din care rezulta că autorul reclamantelor

a fost despăgubit în mod corect la justa valoare pentru întregul teren

expropriat.

A solicitat admiterea

apelului, schimbarea sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii

reclamantelor ca netemeinică și nelegală.

Statul Român prin M.F.P.

- prin D.G.R.F.P. Craiova a invocat următoarele:

Reclamantele nu au

solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu, precizând că acest

lucru nu ar fi posibil, astfel că acțiunea nu intră sub incidența dispozițiilor

art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 republicată și ca atare nu este scutită

de timbru, iar instanța de fond trebuia să pună în vedere reclamantelor să

timbreze acest capăt de cerere în raport de valoarea precizată.

De asemenea, s-a mai

invocat tardivitatea formulării cererii de acordare a despăgubirilor bănești,

având în vedere faptul că aceasta a fost formulată în etapa de administrare a

probatoriului, fiind tardivă.

S-a arătat că cererea

formulată de reclamante, prin care acestea au precizat că înțeleg să solicite

despăgubiri în ipoteza în care terenul nu poate fi restituit în natură a fost

formulată după depunerea raportului de expertiză efectuat în cauză, lucru

învederat pe parcursul judecării cauzei cât și prin concluziile scrise depuse la

dosar, instanța nefiind investită cu soluționarea unei acțiuni în pretenții.

Pe fondul cauzei s-a

arătat că prin încheierea din 14 aprilie 2009 instanța a pus în vedere

apărătorului reclamantelor să precizeze care este titlul de proprietate invocat

de acestea și să depună actul de vânzare cumpărare din anul 1920, obligație

neîndeplinită de reclamante.

Având în vedere că

unul din capetele de cerere este revendicarea ar fi trebuit ca expertul nu doar

să identifice terenul în litigiu ci să verifice care este titlul de proprietate

al reclamantelor, ce suprafață a fost expropriată autorului, deoarece între

suprafața expropriată și suprafața pentru care statul a fost obligat la

despăgubiri exista diferențe iar la dosar nu există înscrisuri care să

justifice acest aspect, iar potrivit principiului de drept - actori incumbit

probatio - reclamantul este cel care trebuia să facă dovada pozitivă, în sensul

că este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat dar și

dovada posesiei.

S-a reținut greșit că

autorul reclamantelor nu a fost despăgubit pentru suprafața de teren

expropriată în baza Decretului-Lege nr. 832/1941 și nr. 452/1941 și că bunul

proprietatea acestuia, terenul în suprafață de 18,827,49 mp (20.825 mp conform

măsurilor actuale mai performante), a trecut în proprietatea statului fără o justă

și prealabilă despăgubire.

De asemenea a invocat

art. 35 din Legea nr. 33/1994 care prevede că „ dacă bunurile imobile

expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru

care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost

începute, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor dacă nu s-a făcut o

nouă declarare de utilitate publică.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 18/1991 și Legea nr. 10/2001, în speță, nu a condus la nașterea

dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat în persoana

moștenitorilor fostului proprietar ci a dat doar dreptul acestor moștenitori la

reconstituirea unui drept de proprietate, fie prin restituirea în natură a

acestui imobil, dacă acest lucru este posibil, fie la acordarea unor

despăgubiri, reclamantele nedeținând un titlu valabil care să ateste dreptul de

proprietate.

În speță, ca efect al

exproprierii, reclamantele nu mai sunt titularele dreptului subiectiv civil

pretins a fi încălcat - dreptul real de proprietate, astfel că în raport de

inexistența dreptului nu poate exista nici fapta ilicită și deci nici

răspundere civilă delictuală.

În motivul doi de apel

s-a criticat hotărârea instanței de fond care a dispus obligarea pârâtului

Statul Român la plata de despăgubiri pentru suprafața de teren de 15.390 mp ce

nu poate fi restituită în natură, reținându-se de instanță împrejurarea că

terenul în litigiu a fost preluat abuziv în anul 1941, deci anterior perioadei

de referință ce delimitează domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Instanța a dispus ca

obiectiv al expertizei efectuate în cauză să se stabilească de către expert

dacă întreg terenul în suprafață de 20.968 mp este necesar exploatării

structurii feroviare CN C.F.R. SA - SC R.E.I.R. SA Craiova sau o parte din

acest teren care reprezintă domeniu privat al CN C.F.R. SA Craiova se poate restitui

în natură reclamantelor.

Valoarea stabilită -

1.169.968 lei - nu corespunde valorii reale a terenului în funcție de prețurile

practicate pe piața liberă, valoarea fiind cu mult mai mică decât cea stabilită

de expert în anul 2011, ținând cont că piața imobiliară a scăzut.

În acest sens s-a arătat

că valoarea de piață presupune selectarea unor proprietăți similare care au

fost vândute la o dată apropiată de data evaluării proprietății în cauză sau a

unor proprietăți acceptate, similare oferite spre vânzare.

Al treilea motiv de apel

a vizat faptul că instanța nu a avut în vedere faptul că autorul reclamantelor a

primit despăgubiri la data când terenul a fost expropriat potrivit Decretului-Lege

nr. 452/1941 și Decretul nr. 832/1941, acestea fiind în sumă de 93.018 lei

potrivit chitanței depusă la dosarul de fond.

Prin Jurnalul din 15

mai 1946 al Curții de Apel Craiova s-a ordonat trimiterea RA C.F.R. SA în

stăpânirea imediată a terenurilor situate pe teritoriul comunei Bariera Vîlcii

. Prin același jurnal s-au stabilit sumele cu care urmau să fie despăgubiți

proprietarii terenurilor expropriate, autorul reclamantelor urmând a primi suma

de 93.018 lei, conform recipisei care se coroborează cu borderoul sume depuse

și chitanțele emise de Administrația Financiară pe numele locuitorilor

expropriați din Com. Bariera Vâlcii.

S-a invocat art. 1501

C. civ. care prevede prezumția executării prestației accesorii, iar chitanța în

care se consemnează primirea prestației principale, face să se prezume până la

proba contrară, executarea prestațiilor.

Instanța a reținut prin

considerentele hotărârii atacate faptul că „ în cauză nu s-a făcut dovada că

suma ce s-ar fi cuvenit autorului reclamantelor a și fost achitată către

autorul expropriat deși această obligație a fost îndeplinită, fapt ce conduce

la o dublă despăgubire în favoarea reclamantelor.

Ultimul motiv de apel

s-a referit la faptul că în mod netemeinic și nelegal a fost obligat pârâtul

Staul Român prin M.F.P. la plata cheltuielilor de judecată.

S-a criticat sub

acest aspect hotărârea atacată deoarece cheltuielile de judecată reprezintă o

sumă de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a

câștigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluționat prin hotărâre

judecătorească.

Așa cum a statuat în

acest sens C.E.D.O. în jurisprudență, se poate afirma că și în dreptul intern partea

care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli - în

temeiul art. 274 C. proc. civ., decât în măsura în care se constată realitatea,

necesitatea și caracterul lor rezonabil, astfel că pentru acordarea

cheltuielilor de judecată este necesar și suficient a se reține culpa

procesuală a părții care a pierdut procesul și a căzut astfel în pretenții.

Cheltuielile de

judecată reprezintă pierderea efectiv suferită, sumele efectiv cheltuite (damnum

emergens) în susținerea procesului respectiv ori pentru apărare.

S-a invocat art. 17

din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Prin Decizia civilă nr.

258 din

8 noiembrie 2013, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a

anulat ca netimbrat

apelul formulat de CN C.F. C.F.R. SA - Sucursala C.R.E.Î.R., împotriva

sentinței civile nr. 109 din 11 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul Dolj în Dosarul

nr. 20352/63/2007, în contradictoriu cu intimatele-reclamante I.M.A., și B.V.,

precum și cu intimata-pârâtă Primăria Municipiului Craiova - Instituția primarului.

A respins ca nefondat

apelul formulat de Statul Român prin M.F.P. împotriva aceleiași sentințe.

Au fost obligați

intimații-reclamanți la plata în solidar a taxei judiciare de timbru aferente

cererii de chemare în judecată, în cuantum de 18.833 lei.

Dispozitivul

hotărârii constituind titlu executoriu, urmând a fi comunicat către organele de

executare ale unităților teritoriale subordonate M.F.P. în a căror raze

teritorială își au domiciliu debitorii.

A obligat apelanții

la plata către intimatele-reclamante a sumei de 1.000 lei, cheltuieli de

judecată efectuate în apel.

Curtea de Apel a

reținut următoarele:

Având în vedere dispozițiile

art. 20 din Legea nr. 146/1997, apelul formulat de CN C.F. C.F.R. SA -

Sucursala C.R.E.Î.R., este supus taxei de timbru iar această parte nu și-a

executat această obligație, sancțiunea fiind anularea căii de atac.

Potrivit Deciziei cu nr.

395 din 16 mai 2006, pronunțată de Curtea de Apel Craiova s-a statuat în mod

irevocabil că terenul în litigiu a fost preluat abuziv anterior perioadei de

referință ce delimitează domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, cuprinsă în

intervalul 6 martie 1945-22 decembire 1989.

Prin

urmare nu sunt incidente dispozițiile art. 15 lit. r) din

Legea nr. 146/1997, potrivit

cărora

sunt scutite de taxe judiciare de timbru acțiunile și

cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la:

„

cererile introduse de proprietari sau de succesorii

acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane

juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile

accesorii și incidente.”

Cum

cererea introductivă de chemare în judecată este supusă timbrării, pe cale de

consecință și cererile pentru exercitarea căilor de atac au același regim

juridic.

Apelul formulat de

Statul Român prin M.F.P. este nefondat.

Primul motiv de apel

vizează netimbrarea cererii introductive de chemare în judecată, dar o asemenea

neregularitate poate fi acoperită pe calea procedurii prevăzute de dispozițiile

art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 și care vor fi aplicate în cauză.

Cu privire la

excepția tardivității formulării cererii de acordare a despăgubirilor,

întemeiată pe dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., în cauză este

incident cazul de excepție prevăzut la pct 3 al alin. (2) din art. 132 C. proc.

civ., care statuează că:

„Cererea

nu se socotește modificată și nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea

de ședință declarațiile verbale făcute în instanță: .3. când se cere valoarea

obiectului pierdut sau pierit.”

Atunci

când bunul supus revendicării nu mai poate fi restituit în natură, deoarece

este afectat de un caz de inalienabilitate, atunci bunul în speță poate fi

asimilat unui „obiect pierdut”, de vreme ce restituirea sa în natură a devenit

imposibilă.

Pe

de altă parte, declarația verbală a reclamantei B. în sensul de a solicita acordarea

de despăgubiri în cazul în care restituirea nu mai poate avea loc în natură a

fost consemnată în încheierea de ședință de la data de 05 februarie 2013, iar

la acel moment, cu toate că ambii pârâți aveau reprezentanții prezenți la acel

termen, niciunul din aceștia nu formulat vreo opoziție.

Motivul

de apel care vizează inexistența la dosar a actului primordial de proprietate

al autorului reclamantelor, este nefondat întrucât reclamantele au depus la

dosar un astfel de act, la filele nr. 80-