ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 505/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 505/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursurilor

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată

la data de 9 iunie 2006, reclamantele S.V.A.M., N.E.R.M. și Ș.L. au chemat în

judecată pe pârâții Consiliul Local Craiova, Agenția Națională Pentru Sport,

Direcția de Sport Dolj, Municipiul Craiova, prin primar, solicitând ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtelor să lase

reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren

intravilan de aproximativ 2.350 mp situată în Craiova, str. E.T., nr. X (fost

Y) și obligarea la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului pe

ultimii 3 ani, iar pârâtele să fie obligate să-și ridice construcțiile

existente pe teren. În măsura în care aceste construcții nu se pot demola,

reclamantele solicită să le fie achitat prețul pentru terenul ocupat la

valoarea de piață, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea

acțiunii, s-a arătat că reclamanta S.V.A.M., împreună cu soțul acesteia, S.M.,

au dobândit imobilul situat în Craiova, str. E.T., nr. Y (actual nr. X) compus

din casă de locuit și suprafață de 4.000 mp, în baza Contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. AA/1954 la Notariatul de Stat, imobilul

fiind confiscat de stat ca urmare a unei condamnări politice. Urmare a

promovării unui recurs în anulare, prin Decizia Curții Supreme de Justiție nr.

2406/1997, imobilul de la adresa menționată a reintrat în patrimoniul autorului

lor, fiind înlăturată măsura confiscării averii. S-a arătat că, din suprafața

de 4.000 mp, SC F.C. Dolj ocupă suprafața de 850 mp, iar restul suprafeței de

teren, de 2.350 mp, este ocupată de Consiliul Local Craiova și Direcția de

Sport Dolj, pe teren fiind amplasată o serie de construcții ușoare care se pot

ridica, iar pe suprafața ocupată de Consiliul Local Craiova au fost amenajate

străzi și stadionul Ion Oblemenco.

În drept, cererea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ.

În ședința publică

din 24 noiembrie 2006, la solicitarea reclamantelor, a fost introdusă în cauză

în calitate de pârâtă Agenția Națională pentru Sport.

Prin Sentința civilă

nr. 6710 din 2 mai 2008, pronunțată de Judecătoria Craiova în Dosarul nr.

530/215/2006, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantele S.V.A.M.,

N.E.R.M. și Ș.L. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Craiova, Agenția

Națională pentru Sport, Direcția de Sport Dolj și Municipiul Craiova, prin

Primar, împotriva acestei hotărâri reclamantele au declarat apel, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă

nr. 190 din 19 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Dolj, a fost admis apelul

reclamantelor, a fost anulată procedura urmată și sentința apelată, iar cauza a

fost reținută în primă instanță la Tribunalul Dolj, pentru judecare, reținând

că în raport de valoarea obiectului litigiului care este mai mare de 500.000

RON, așa cum rezultă din raportul de expertiză tehnică, competența în primă

instanță aparține tribunalului, iar nu judecătoriei.

Pe rolul Tribunalului

Dolj, dosarul a fost înregistrat la data de 13 mai 2009, sub nr. 6442/63/2009.

Prin Sentința civilă

nr. 155 din 31 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Dolj, a fost respinsă

acțiunea formulată de reclamantele S.V.A.M., N.E.R.M. și Ș.L. în contradictoriu

cu pârâții Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului,

Consiliul Local Craiova, Agenția Națională pentru Sport, Direcția de Sport Dolj,

Municipiul Craiova, prin primar.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că, prin Sentința civilă nr. 6888 din 14 aprilie

2000, pronunțată de Judecătoria Craiova, în Dosarul nr. 5311/2000, rămasă

irevocabilă prin respingerea recursului, conform Deciziei civile nr. 3266 din

28 mai 2001 a Curții de Apel Craiova, a fost admisă acțiunea formulată de

reclamantele S.V.A.M., N.E.R.M., G.I. împotriva pârâților RAADPFL Craiova,

Consiliul Local Craiova, DGFP Dolj - Ministerul Finanțelor, L.G., T.I., I.G. și

I.P. Prin aceeași sentință, s-a dispus obligarea pârâților să lase

reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în

Craiova, str. E.T. nr. Y (actualmente X), imobil compus din casă de locuit cu 8

camere și teren în suprafață de 4.000 mp.

S-a reținut în

considerentele acestei hotărâri că prin Sentința penală nr. 632 din 16

octombrie 1959, autorul reclamantelor, S.M.A., a fost condamnat pentru

săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, dispunându-se

totodată și confiscarea averii acestuia, ca pedeapsă complementară la pedeapsa

de 18 ani închisoare, avere în care se găsea și imobilul revendicat. Urmare

promovării unui recurs în anulare, Curtea Supremă de Justiție, prin Decizia nr.

2406/1997, a casat Sentința penală nr. 632/1959, a achitat pe inculpat și a

înlăturat pedeapsa complementară a confiscării averii.

În executarea acestei

hotărâri s-a constituit Dosarul de executare nr. 332/E/2001 la executor

judecătoresc B.T., iar creditoarea G.I. a fost pusă în posesia imobilului

situat în Craiova str. E.T., nr. Y, compus din casă de locuit cu 8 camere și

teren aferent existent și împrejmuit. Conform procesului-verbal nu s-a putut

proceda la punerea în posesie asupra întregii suprafețe de 4.000 mp întrucât

era ocupată în parte.

Reclamantele au

formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, cerere care a fost respinsă

prin Dispoziția nr. 5767 din 26 mai 2003, cu motivarea că solicitanții au

obținut imobilul prin Sentința civilă nr. 6888 din 14 aprilie 2000 a

Judecătoriei Craiova. Ulterior respingerii notificării, reclamantele au

formulat acțiune în contradictoriu cu SC F.C. Dolj, care ocupa suprafața de 850

mp, precum și prezenta acțiune în revendicare, pentru restul de teren pentru

care nu au putut proceda la punerea în posesie și care, au susținut

reclamantele, este în parte, în administrarea Consiliului Local Craiova, iar în

parte în administrarea Direcției pentru Sport Dolj.

Tribunalul a

constatat că există autoritate de lucru judecat, potrivit art. 1201 C. civ., în

raport de Sentința civilă nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova, sentință

pronunțată într-un dosar care a avut același obiect (revendicarea terenului în

suprafață de 4.000 mp din care face parte și suprafața de 2.350 mp revendicată

prin prezenta cerere) și aceeași cauză (dispozițiile art. 480 C. civ.). În ceea

ce privește părțile pârâte, tribunalul a constatat că există autoritate de

lucru judecat în raport de Consiliul Local Craiova, care figurează în ambele

dosare în calitate de pârât, iar referitor la ceilalți pârâți nu a fost

reținută autoritatea de lucru judecat întrucât nu au figurat în dosarul

respectiv. Or, în cauză, atât timp cât prin Sentința civilă nr. 6888/2000 a

Judecătoriei Craiova, s-a stabilit definitiv și irevocabil că statul,

reprezentat în acel proces de Ministerul Finanțelor, prin DGFP Dolj, nu are un

drept de proprietate asupra terenului în litigiu, o astfel de hotărâre se

impune cu titlu de lucru judecat și instituțiilor în a căror administrare a

fost dat acest teren, iar în situația imposibilității punerii în executare a

hotărârii există alte mijloace procesuale de apărare a dreptului de

proprietate, fiind exclusă însă promovarea unei noi acțiuni în revendicare. De

altfel, cu privire la suprafața de 190 mp, deși în raportul de expertiză se precizează

că ar fi în administrarea "Direcției de Sport Dolj", tribunalul a

constatat că acest aspect și implicit calitatea procesuală pasivă a instituției

în cauză nu este dovedită cu certitudine în sensul că nu există niciun act în

acest sens, iar pârâta a susținut că nu are în administrare respectivul teren.

Cât privește capetele

de cerere subsecvente acțiunii în revendicare și anume obligarea pârâtelor la

plata contravalorii lipsei de folosință a terenului pe ultimii 3 ani și la

ridicarea construcțiilor existente pe teren, iar în măsura în care aceste

construcții nu se pot demola, achitarea prețului pentru terenul ocupat la

valoarea de piață a acestuia, tribunalul a apreciat că nu pot fi primite.

Reclamantele dețin o hotărâre judecătorească ce constituie titlu executoriu și

nu au făcut dovada efectuării unor demersuri pentru finalizarea executării,

situație în raport de care nu poate fi reținută culpa pârâtelor.

Împotriva sentinței

au declarat apel reclamantele S.V.A.M., N.E.R.M. și Ș.L., solicitând schimbarea

în totalitate a sentinței în sensul admiterii acțiunii promovate. În cauză, s-a

învederat faptul că reclamanta S.V.A.M. a decedat. Au fost indicate ca

moștenitoare numitele N.E.R.M. și Ș.L., care aveau deja calitatea de părți în

cauză.

Prin Decizia civilă

nr. 286 din 30 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova a fost

admis apelul și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal,

pentru analizarea pe fond a cererilor în pretenții și obligații de a face, în

rejudecare cauza fiind înregistrată la Tribunalul Dolj sub nr. 6442/63/2009*.

În cauză, a fost

încuviințată efectuarea unei expertize tehnice care să lămurească aspectele

arătate în Decizia nr. 286 din 30 septembrie 2010, iar față de dezlegarea dată

cererii formulate de Direcția pentru Sport Dolj, prin decizia de casare, în

sensul că această cerere este o cerere de arătare a titularului dreptului,

tribunalul a dispus introducerea în cauza a Statului Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reținând că acesta a dobândit calitatea de intervenient

forțat, raportat la dispozițiile art. 66 alin. (2) C. proc. civ.

La data de 21

septembrie 2012, reclamantele au precizat cuantumul pretențiilor solicitate la

430.000 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea

terenului în suprafață de 2.150 mp și la 954.600 RON, reprezentând lipsa de

folosință a acestui teren, 38.000 euro, în echivalent în lei la data plații,

reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 190 mp și suma de 82.080

RON, reprezentând lipsa de folosință a acestui teren, potrivit raportului de

expertiză întocmit în cauză de expertul D.D.

Prin Sentința civilă

nr. 281 din 16 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă,

în Dosar nr. 6442/63/2009*, s-a respins cererea în pretenții formulată de

reclamantele N.E.R.M., Ș.L., în nume propriu și ca moștenitoare ale S.V.A.M. -

decedată, împotriva pârâților Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului, Consiliul Local Craiova, Autoritatea Națională pentru Sport și

Tineret, Direcția de Sport Dolj.

Totodată, s-a admis

acțiunea în pretenții formulată împotriva pârâtului Municipiul Craiova, prin

primar, și în contradictoriu cu intervenientul forțat Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, în sensul că pârâtul Municipiul Craiova a fost

obligat să plătească reclamantelor suma de 430.000 euro, în echivalent în lei

la data plății, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 2.150 mp

și suma de 954.600 RON, reprezentând lipsa de folosință a acestui teren, iar

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat către

reclamante la plata sumei de 38.000 euro, în echivalent în lei la data plății,

reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 190 mp și la plata sumei

de 82.080 RON, reprezentând lipsa de folosință a acestui teren. Pârâții

Municipiul Craiova și intervenientul forțat Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, au fost obligați către reclamante la plata cheltuielilor de

judecată în cuantum de 7.280 RON (pentru toate fazele procesuale).

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a avut în vedere problemele de drept dezlegate prin

Decizia de casare nr. 286/2010, reținând că reclamantele au interes să solicite

obligarea pârâtelor de a ridica construcțiile existente pe teren, iar în măsura

în care acestea nu se pot ridica să fie obligate pârâtele la plata

contravalorii de piață a terenului; obligarea acelorași pârâte la plata

contravalorii lipsei de folosință a terenului pe ultimii 3 ani de zile, cu

motivarea că, în calitate de creditoare, au făcut demersuri pentru punerea în

executare a Sentinței civile nr. 6888/2000, că o parte din bunurile ce au făcut

obiectul hotărârii judecătorești au intrat în posesia reclamantelor, iar restul

bunurilor, respectiv suprafața de 2.350 mp teren nu a fost predată nici până în

prezent acestora. Executarea parțială a respectivei hotărâri și promovarea unui

litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001 fac dovada faptului că reclamantele, în

calitate de proprietare, nu au stat în pasivitate, ci dimpotrivă au făcut demersuri

pentru a redobândi în totalitate posesia bunurilor care au fost confiscate de

la autorul lor, acest lucru însă nu a fost posibil din motive independente de

voința lor.

S-a avut în vedere

că, prin decizia de casare, s-a mai statuat că este admisibilă acțiunea în

pretenții și în obligație de a face formulată de reclamante întrucât prin

aceasta se urmărește a se obține contravaloarea unor bunuri pentru care există

o hotărâre judecătorească de restituire, întrucât se solicită o transformare a

obligației de restituire în natură în obligație de restituire prin echivalent

și că revine tribunalului obligația de a analiza în fond cererea reclamantelor

și a hotărî în ce măsură obligația stabilită în sarcina pârâtelor, prin

Sentința civilă nr. 6888/2000, de a restitui suprafața de 2.350 mp teren poate

fi executată în natură sau se impune a fi executată prin echivalent bănesc.

Din raportul de

expertiză întocmit de expertul D.D., tribunalul a constatat că suprafața de

teren de 2.350 mp pentru care reclamantele dețin hotărâre judecătorească de

restituire este ocupată de stadionul Ion Oblemenco, cu elementele adiacente,

inclusiv centura de asfalt, de construcții ale Consiliului Local Craiova cu

structură permanentă, ce nu se pot ridica, și o platformă de asfalt aflată în

administrarea Direcției pentru Sport Dolj. Din același raport de expertiză

rezultă că față de modul de folosire a terenului în litigiu și aspectul că nu

pot fi ridicate construcțiile aflate pe teren, reclamantelor nu le poate fi

restituit în natura terenul pentru care dețin Sentința civilă nr. 6888/2000 a

Judecătoriei Craiova, definitivă și irevocabilă, astfel încât, în temeiul art.

1073 - 1075 și 1082 C. civ., s-a considerat întemeiată cererea reclamantelor de

obligare a pârâților Municipiul Craiova și Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, de a executa prin echivalent bănesc obligația stabilită

prin Sentința civilă nr. 6888/2000. Instanța a avut în vedere faptul că

stadionul Oblemenco este proprietatea publică a Municipiului Craiova potrivit

H.G. nr. 305/2000 și H.G. nr. 141/2008 și construcțiile permanente identificate

de expert pe terenul în litigiu aparțin Consiliului Local Craiova, potrivit

evidențelor acestei instituții, iar platforma de asfalt ce ocupă suprafața de

190 mp și care este folosită de Direcția pentru Sport Dolj este bun domeniu

public al statului, dat în administrarea acestei direcții de Statul Român.

În ceea ce privește

pârâții Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, Consiliul

Local Craiova, Autoritatea Națională pentru Sport și Tineret, Direcția de Sport

Dolj și Autoritatea Națională pentru Sport și Tineret București, tribunalul a

constatat că aceștia nu au calitate procesuală pasivă în privința cererii de

restituire prin echivalent a terenului în litigiu, întrucât din raportul de

expertiză întocmit de expertul D.D. rezultă fără dubiu că acești pârâți nu

ocupă și nu au legătură cu restituirea efectivă a terenului de 2.350 mp.

În ceea ce privește

cererea formulată de Direcția de Sport Dolj, calificată ca fiind cerere de

arătare a titularului dreptului, prin Decizia de casare nr. 286/2010 a Curții

de Apel Craiova, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată, în raport

de dispozițiile art. 64 C. proc. civ. și art. 12 alin. (4) și 45 din Legea nr.

213/1998, întrucât în speță, din anexa 3 la H.G. nr. 2060/2004 rezultă fără

dubiu că Direcția de Sport nu deține bunul aflat pe terenul de 190 mp în

litigiu (platforma de beton) cu vreun titlu, ci acest bun este proprietatea

statului, iar în plus prin Sentința civilă nr. 6888/2000 s-a stabilit în

sarcina Statului Român obligația de restituire a terenului în litigiu către

reclamante, astfel încât se impune obligarea Statului Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, la plata contravalorii terenului în suprafață de 190 mp și

a lipsei de folosință a terenului respectiv, în calitate de intervenient

forțat, potrivit art. 66 alin. (2) și art. 58 C. proc. civ.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel Consiliul Local Craiova, Municipiul Craiova, prin

primar, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

În cauză s-a dispus

introducerea Ministerului Tineretului și Sportului, continuator al Autorității

Naționale pentru Sport și Ministerului Educației Naționale, fost Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

Prin Decizia civilă

nr. 45 din 20 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă,

au fost admise apelurile declarate de pârâții Municipiul Craiova, prin Primarul

Municipiului Craiova, și Statul Român, împotriva Sentinței civile nr. 281 din

16 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, în Dosarul

nr. 6442/63/2009, sentință ce a fost schimbată în parte în sensul că a respins

cererea reclamantelor privind obligarea pârâților la plata despăgubirilor

pentru lipsa de folosință a terenului și, prin urmare, a înlăturat obligarea

pârâtului Municipiul Craiova la plata către reclamante a sumei de 954.600 RON

și obligarea pârâtului Statul Român la plata sumei de 82.080 RON. Totodată, a

obligat pârâtul Municipiul Craiova către reclamante la plata sumei de 6.697 RON

cu titlu de cheltuieli de judecată, iar pârâtul Statul Român la fost obligat la

plata sumei de 583 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantele

N.E.R.M. și Ș.L., menținând restul dispozițiilor Sentinței civile nr. 281 din

16 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, în Dosarul

nr. 6442/63/2009*. Totodată, s-a respins, ca lipsit de interes, apelul declarat

de pârâtul Consiliul Local împotriva Sentinței civile nr. 281 din 16 noiembrie

2012, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, în Dosarul nr.

6442/63/2009*.

În pronunțarea

acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

În privința excepției

de netimbrare a acțiunii ridicate de Statul Român, s-a reținut netemeinicia

acestei apărări având în vedere dispozițiile art. 20 alin. (4) din Legea nr.

146/1997, apreciindu-se că instanța de apel nu poate aplica sancțiunea anulării

acțiunii, ca netimbrată, chiar dacă ar aprecia că în mod greșit prima instanță

a considerat că reclamantele nu au obligația de a achita taxa judiciară de

timbru, într-o astfel de situație având posibilitatea de a dispune obligarea

părții la plata taxelor judiciare de timbru corespunzătoare.

S-a reținut ca

nefondată critica apelantului referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, întrucât acțiunea promovată de

reclamante a avut ca obiect principal restituirea proprietății ce le-a fost

preluată de stat, iar în subsidiar s-a solicitat plata contravalorii bunului.

Dispozițiile art. 15 lit. r) din legea taxelor de timbru nu disting după cum

foștii proprietari, cărora statul le-a preluat abuziv imobilele, introduc o

acțiune prin care se solicită restituirea în natură sau prin echivalent a

bunurilor, astfel că scutirea de la plata taxei de timbru operează și atunci

când executarea în natură a obligației de restituire nu este posibilă, cum este

cazul în speță, reținându-se și faptul că, în primul ciclu procesual instanțele

de control judiciar nu au dispus obligarea părților care au declarat căile de

atac la achitarea taxei judiciare de timbru și nici nu au aplicat dispozițiile

art. 20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997.

În ce privește

critica referitoare la nemotivarea hotărârii s-a reținut a fi nefondată, dispozițiile

art. 261 pct. 5 C. proc. civ. fiind corect aplicate de prima instanță, în

sensul că, ținând seama de dezlegările date de instanța de casare unor probleme

de drept, tribunalul a răspuns argumentat tuturor cererilor reclamantelor și

apărărilor formulate de pârâți, în condițiile legii, controlul judiciar putând

fi exercitat pe baza situației de fapt și de drept ce rezultă din

considerentele sentinței.

Instanța de apel a

înlăturat critica privind încălcarea regulii unanimității în promovarea

acțiunii de toți moștenitorii autorului căruia i s-a recunoscut dreptul de

proprietate asupra terenului pentru care se solicită despăgubiri. S-a avut în

vedere că al doilea capăt al acțiunii (formulat inițial cu caracter subsidiar)

și cererea inițială în pretenții, nu sunt asimilate unui act de dispoziție

pentru a fi necesar acordul tuturor coproprietarilor sau moștenitorilor în

promovarea cererii, nefiind o acțiune în revendicare, ci una în pretenții, în

care se pune în discuție aducerea într-un patrimoniu comun a unei sume de bani

care înlocuiește un bun asupra căruia proprietarii pretind că nu au dreptul de

folosință acțiunea fiind un act de administrare a patrimoniului pentru a cărei

exercitare nu este necesar acordul tuturor proprietarilor. În plus, potrivit art.

643 C. civ., regula unanimității nu mai este aplicabilă, fiecare coproprietar

putând să stea în justiție singur, inclusiv în acțiunea în revendicare,

dispozițiile din noul C. civ. aplicându-se și proceselor în curs de judecată,

în cazurile în care hotărârea nu a rămas definitivă până la data intrării în

vigoare a codului, cum este cazul dosarului de față.

Criticile celor doi

apelanți privind stabilirea cadrului procesual, calificarea cererii de

introducere în cauză a statului și asimilarea celor două instituții

reprezentative ale autorității locale s-au apreciat a fi nefondate.

Astfel, prin acțiunea

inițială, reclamantele au chemat în judecată Direcția pentru Sport, Consiliul

Local și Municipiul Craiova, apreciind că aceste instituții au calitate

procesuală pasivă deoarece ocupă terenul pentru care nu au putut fi puse în

posesie, la executarea Sentinței civile nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova.

Probele administrate au relevat că o parte din teren este ocupată de un

obiectiv de utilitate publică, respectiv parte din stadion, bun aflat în

domeniul public al unității administrativ-teritoriale, caz în care calitate

procesuală pasivă o are Municipiul, reprezentat prin primar. Faptul că în

Dosarul nr. 5311/2000 acțiunea în revendicare a fost promovată împotriva consiliului

local nu are relevanță pentru a stabili că acesta are calitate procesuală

pasivă și în prezentul dosar, deoarece pentru capetele de cerere care au fost

admise și care fac obiectul apelului se pun în discuție chestiuni de fapt și de

drept diferite. S-a apreciat că soluția de respingere a acțiunii în pretenții

formulată împotriva Consiliului Local pe considerentul că nu are calitate

procesuală pasivă este în acord cu dispozițiile Legii nr. 215/2000, invocate

chiar de apelant, acțiunea fiind însă admisă față de Municipiu tocmai pentru

faptul că această autoritate este titularul drepturilor și obligațiilor ce

derivă din administrarea bunurilor aflate în domeniul public sau privat al

localității.

În ce privește

excepția autorității de lucru judecat s-a reținut că a fost tranșată anterior,

în primul ciclu procesual de instanța de apel, reținându-se că există

autoritate de lucru judecat inclusiv față de Consiliul Local doar pentru

acțiunea în revendicare, nu și pentru cererea în pretenții. Instanța a constatat

că s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor care reglementează autoritatea

de lucru judecat, prin aceea că au fost opuse în prezentul proces efectele unei

hotărâri judecătorești ce a finalizat un litigiu având un alt obiect

(respectiv, cererea în revendicare) decât cel din prezenta pricină. În

manifestarea sa de excepție procesuală autoritatea de lucru judecat a fost

reținută doar pentru unul din capetele de acțiune. Pentru celelalte cereri, s-a

avut în vedere că acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând

modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în

raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

În ceea ce privește

calitatea procesuală a statului, s-a reținut că prin cererea formulată de

Direcția de Sport Dolj la data de 15 septembrie 2006 s-a invocat lipsa

calității sale procesuale pasive și s-a indicat titlul sub care este folosit

terenul de această instituție. Cererea a fost calificată ca fiind o cerere de

arătare a titularului dreptului, prin Decizia nr. 286/2010 a Curții de Apel

Craiova, hotărâre care a intrat în puterea lucrului judecat, care a desființat

prima sentință pronunțată în cauză, dispunând a se analiza dacă cererea este

întemeiată pe fond, în sensul de a se stabili dacă Statul Român este titularul

dreptului ce se exercită de către Direcția pentru Sport pe suprafața de 190 mp.

În ce privește

suprafața de 190 mp., ocupată de o platformă betonată, s-a avut în vedere că

este menționată în anexa 3 la H.G. nr. 2060/2004 ca fiind proprietatea

statului, în sarcina căruia s-a reținut și obligația de restituire a terenului

prin Sentința civilă nr. 6888/2000, așa încât s-a apreciat reținerea corectă a

calității statului de intervenient forțat. S-a reținut că, prin H.G. nr. 305/2000,

s-a dispus trecerea unei părți din stadionul Ion Oblemenco din proprietatea

publică a statului (și din administrarea Ministerului Tineretului și Sportului,

reprezentat la data introducerii acțiunii de Agenția Națională pentru Sport) în

proprietatea publică a Municipiului Craiova, fiind menționate care sunt

parcelele ce revin fiecărei autorități. Experții numiți în cauză au identificat

parcelele de teren și au stabilit că suprafața de 2.150 mp se află în

patrimoniul municipiului, iar restul de 190 mp este o parcelă care a rămas în

proprietatea publică a statului, regimul juridic al terenului existent în anul

2000 nefiind modificat, terenul fiind atribuit doar pentru folosință

(administrare) ministerelor care au avut în subordine, potrivit organizării guvernului,

de-a lungul timpului, agenția pentru sport.

Situația juridică a

terenului a fost confirmată de Agenția Națională pentru Sport care a recunoscut

dreptul de administrare al agenției și dreptul de proprietate publică al

statului, în cuprinsul H.G. nr. 305/2000 fiind precizat faptul că ministerele

de resort au asupra terenului un drept de administrare. S-a avut în vedere că

prin Sentința civilă nr. 6888/2000 s-a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a statului, prin instituțiile reprezentative, reținându-se că

acesta nu are asupra terenului revendicat de reclamante un drept de

proprietate, însă a fost obligat la restituirea terenului, ceea ce echivalează

cu recunoașterea posesiei statului. Au fost apreciate ca nefondate susținerile

apelanților privind lipsa calității procesuale pasive a statului, bunul nefiind

în proprietatea ministerului de resort, în subordinea căruia se află Direcția

pentru Sport, ci figurează în evidențe ca fiind în domeniul public al statului.

În ce privește

caracterizarea acțiunii promovate de reclamante, s-a avut în vedere că aceasta

a fost făcută atât prin cererile acestora, cât și prin decizia pronunțată în

apel în primul ciclu procesual. Astfel, acțiunea promovată a avut un capăt de

cerere principal, acela în revendicare, asupra căruia soluția s-a stabilit cu

putere de lucru judecat și care nu face obiectul apelului, un capăt de cerere

accesoriu privind obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de

folosință pe ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, un alt capăt de

cerere accesoriu privind obligația de a ridica de pe teren construcțiile

existente și un capăt de cerere cu caracter subsidiar, privind plata

contravalorii terenului dacă nu pot fi ridicate construcțiile.

Prin decizia de

casare s-a statuat irevocabil că acțiunea privind plata contravalorii terenului

nu este, în principiu, inadmisibilă, cât timp din probe rezultă că obligația de

restituire a terenului nu poate fi executată în natură, ci se impune executarea

prin echivalent. Instanța de control s-a pronunțat asupra admisibilității

acțiunii, dispunând administrarea de probe pentru a se verifica temeinicia

acesteia și de a constata în ce măsură este mai economic a se proceda la

restituirea prin echivalent. Soluția dispusă în apel a fost confirmată prin

Decizia nr. 6223 din 21 septembrie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care

a menținut desființarea sentinței din primul ciclu procesual, instanța supremă

statuând și cu privire la admisibilitatea acțiunii de preschimbare a obligației

de restituire în natură, în obligație de a plăti contravaloarea bunului. Înalta

Curte a înlăturat criticile vizând faptul că reclamantele nu au depus diligențe

pentru a pune în executare Sentința civilă nr. 6888/2000, arătând că acțiunea

de față a fost pornită tocmai pentru că nu a fost posibilă executarea silită

prin executor judecătoresc, terenul nefiind liber, precum și cele care priveau

obligația reclamantelor de a urma procedura Legii nr. 10/2001 și

inadmisibilitatea unui alt demers judiciar. Ca urmare a faptului că aceste

aspecte ale cauzei au fost irevocabil soluționate, s-a constatat a fi

inadmisibil a fi reluate aceste critici.

Instanța de apel a

constatat din raportul de expertiză efectuat și procesul-verbal încheiat de

executorul judecătoresc la punerea în posesie a reclamantelor potrivit

Sentinței civile nr. 6888/2000 că o parte din terenul ce a făcut obiectul

acestei sentințe este ocupat de obiective de investiții, caz în care obligația

de executare în natură a sentinței pronunțate în acțiunea în revendicare nu mai

poate fi impusă debitorului, creditoarele având posibilitatea de a solicita

executarea prin echivalent.

S-au apreciat a fi

nefondate susținerile apelantului Municipiul Craiova privind inadmisibilitatea

acțiunii prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2000 și ale Deciziei nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție întrucât nu sunt aceleași

premise de fapt, astfel încât nu pot fi aplicate în speță considerentele

deciziei în interesul legii. A fost subliniat faptul că acțiunea de față nu are

ca obiect obligarea Statului Român la plata unei sume reprezentând

contravaloarea unui imobil preluat abuziv, ci este o acțiune de drept comun

deschisă creditorului care a obținut un titlu executoriu având ca obiect

predarea unui bun, dar care constată că această obligație este imposibil de

executat în natură.

În ceea ce privește

temeiul juridic al acțiunii și invocarea dispozițiilor art. 1073 și urm. C.

civ., s-a constatat că în aplicarea dispozițiilor art. 84 și art. 129 C. proc.

civ., instanța are obligația de a da o calificare corectă cererii, calificare

care exclude însă posibilitatea de a modifica împrejurările de fapt pe care

reclamanții și-au întemeiat acțiunea. În speță, s-a apreciat că în mod greșit

s-au invocat de tribunal dispozițiile art. 1073 C. civ., care reglementează

dreptul creditorului de a obține executarea obligației asumate de debitor,

instanța de apel evocând prevederile art. 572 și 574 C. proc. civ., dispoziții

în baza cărora reclamantele puteau cere executarea silită a titlului lor în

cadrul unei proceduri simplificate.

Instanța de apel a

reținut că, în același timp însă, nimic nu împiedică promovarea unei acțiuni de

drept comun, calificată ca atare de instanța supremă și de instanța de apel în

primul ciclu procesual, care au stabilit cadrul procesual sub acest aspect,

acțiune care are aceeași finalitate, însă care urmează o altă procedură. În

ambele cazuri situația debitorului obligației este aceeași, în sensul că este

obligat la restituirea unei sume de bani, ca echivalent al bunului ce nu se

poate restitui în natură. Alegerea unui anumit tip de acțiune este lăsată de

lege la latitudinea reclamantului, cât timp sunt îndeplinite condițiile de

admisibilitate, care, în speță, au făcut deja obiectul unei judecăți devenite

irevocabile.

A fost subliniată

practica instanței europene de contencios al drepturilor omului care este

constantă în a afirma obligația statului și a instituțiilor publice,

reprezentând autoritatea publică, de a veghea la respectarea principiului

legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească de obligare a

lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art. 6 din Convenție fiind

aplicabil și în faza executării silite. Întârzierea în executarea unei

sentințe, imputabilă autorităților care nu furnizează o justificare valabilă în

acest sens, aduce atingere și dreptului creditorului la respectarea bunurilor

sale, drept protejat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției.

Lipsirea de proprietate datorată activității statului echivalează cu o

expropriere de fapt, în condițiile în care reclamantele au un "bun"

în sensul prevăzut de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, pentru că

reclamantele sunt titularele unui drept real, de proprietate și nu au o simplă

"speranță legitimă" sau o "valoare patrimonială",

asimilabile noțiunii de "bun". S-a reținut de instanța de apel că nu

s-a pus în discuție o acțiune directă împotriva statului prin care să se

pretindă obligarea acestuia la acordarea altor măsuri reparatorii decât cele

prevăzute de o lege specială de restituire a proprietăților, ci obligarea la

executarea prin echivalent a unei obligații de restituire în natură, deja

statuată prin titlu executoriu, considerente în baza cărora au fost înlăturate,

ca nefondate, criticile apelanților care vizează cadrul procesual, calitățile

părților din proces, admisibilitatea și temeiul de drept al acțiunii.

Referitor la

criticile care vizează raportul de expertiză realizat în cauză, instanța a

constatat netemeinicia acestora. Astfel, apelantul Statul Român a susținut că

expertul desemnat de instanță nu este autorizat să efectueze lucrări de

evaluare a imobilelor, însă în apel expertul a precizat că este atestat în

specialitatea evaluări bunuri imobile, a indicat numărul legitimației sale,

care face dovada că este membru titular ANEVAR. În ce privește modalitatea de

evaluare a terenului, s-a constatat că expertul a luat în calcul ofertele care

au fost corectate cu coeficientul de corecție între ofertă și prețul posibil de

obținut. La evaluare s-au avut în vedere terenuri cu caracteristici

asemănătoare. Expertiza realizată a stabilit un preț inferior de 200 euro/mp

pentru terenul în litigiu, situat pe aceeași stradă cu un teren cumpărat de

autoritatea administrativă.

Astfel, susținerea

apelantului referitoare la supraevaluarea terenului s-a reținut a fi

nejustificată, iar faptul că terenul este ocupat de obiective de investiții

care îi scad valoarea de cumpărare pentru că nu poate fi tranzacționat pe piața

imobiliară nu constituie un element pentru scăderea prețului, deoarece

obligația instituită în sarcina pârâtelor este de a achita prețul real al

bunului pe care nu îl pot restitui proprietarilor, conform hotărârii

judecătorești pronunțate în anul 2000. Instanța de apel a concluzionat că

pârâții au obligația de a plăti reclamantelor, ca titulare ale bunului ce nu

poate fi restituit conform titlului executoriu, contravaloarea de piață a

terenului, probele ce au fost administrate demonstrează că s-a făcut o corectă

evaluare, iar pârâtul-apelant nu a depus acte din care să rezulte că terenul ar

fi fost supraevaluat.

Au fost constatate a

fi fondate, însă, ambele apeluri sub aspectul soluționării capătului de acțiune

având ca obiect obligarea la plata contravalorii lipsei de folosință pe ultimii

trei ani, calculați anterior introducerii acțiunii, adică începând cu data de 9

iunie 2006.

Sub acest aspect s-a

reținut că, odată cu rămânerea definitivă a Sentinței civile nr. 6888/2000,

Municipiul Craiova și Statul Român nu mai au calitatea de titulari ai dreptului

real asupra bunului imobil, exercitând asupra acestuia o posesie abuzivă după

ce reclamantelor li s-a recunoscut calitatea de proprietari și pârâtele au fost

obligate la restituire. Obligația de executare în natură a titlului executoriu

s-a transformat în obligație de restituire prin echivalent, iar prejudiciul

suferit de reclamante este acoperit integral prin plata contravalorii actuale a

bunului imobil, așa cum a fost calculată de expert. Acest preț acoperă atât

prejudiciul efectiv, cât și foloasele nerealizate ca urmare a lipsei de

folosință a bunului, cât timp se acordă prețul la valoarea actuală, iar

obligarea pârâților la plata cumulată a contravalorii terenului și a

contravalorii lipsei de folosință ar reprezenta o dublă despăgubire a

reclamantelor, ceea ce echivalează cu o îmbogățire a lor fără justă cauză. Din

aceste motive, s-a apreciat a fi nelegală soluția de obligare a celor doi

pârâți la plata sumelor de 954.000 RON și de 82.080 RON, sens în care soluția a

fost schimbată sub acest aspect, fiind înlăturată obligația de plată.

Instanța de apel a

reținut întemeiată critica Statului Român referitoare la obligarea sa la plata

cheltuielilor de judecată. Astfel, prin titlul executoriu reprezentat de

Sentința civilă nr. 6888/2000 s-a impus tuturor pârâților obligația de a

restitui o anumită suprafață de teren. Cu ocazia executării silite s-a

constatat că terenul este ocupat de mai multe entități juridice, iar prin

expertiza realizată s-au identificat parcelele de teren ocupate de cei doi

pârâți-apelanți, Statul Român ocupând doar o suprafață de 190 mp. Cum obligația

impusă fiecărui pârât nu este în legătură cu obligația celuilalt, nefiind părți

ale unui raport juridic cu obligații solidare, s-au reținut ca aplicabile

dispozițiile art. 277 C. proc. civ., cheltuielile de judecată fiind suportate

de fiecare pârât, proporțional cu partea sa de culpă procesuală. Așadar, s-a

concluzionat că nu este legală soluția de obligare, în solidar, a celor doi

pârâți la plata sumei de 7.280 RON deoarece Statul Român ocupă o parcelă de 190

mp, iar Municipiul Craiova o alta, de 2.340 mp, astfel că din totalul

obligației statului îi revine un procent de 8%, care se impută și asupra

cheltuielilor de judecată. Așadar, din suma totală plătită de reclamante și

acordată de prima instanță drept cheltuieli de judecată, s-a apreciat că

Municipiului Craiova îi revine obligația de a plăti 6.697 RON, iar statului

diferența de 583 RON.

În consecință,

potrivit art. 296 C. proc. civ., au fost admise cele două apeluri, a fost

schimbată în parte sentința, în sensul că a fost respinsă cererea reclamantelor

privind obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a

terenului, fiind înlăturată obligarea pârâților de la această plată. Pârâtul

Municipiul Craiova a fost obligat la plata sumei de 6.697 RON cheltuieli de

judecată, iar statul la diferența de 583 RON, fiind menținute restul

dispozițiilor sentinței atacate. Apelul declarat de Consiliul Local al

Municipiului Craiova a fost respins, ca lipsit de interes.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții N.E.R.M. și Ș.L. și pârâții Municipiul

Craiova, prin primar, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

DGFP Dolj și Primarul Municipiului Craiova.

recursului declarat, pârâții Municipiul Craiova și Primarul Municipiului

Craiova au criticat decizia atacată ca fiind nelegală. Se invocă faptul că nu

au fost respectate dispozițiile Deciziei nr. 286/2010 a Curții de Apel Craiova

în sensul că, potrivit îndrumărilor date, instanța de rejudecare trebuia să

verifice în ce măsură sunt incidente dispozițiile art. 64 C. proc. civ., care

reglementează instituția arătării titularului dreptului, fără însă ca instanța

de casare să fi realizat o atare calificare juridică. Pârâții au apreciat că în

mod eronat s-a dispus obligarea Statului Român la plata contravalorii bunului

imposibil de restituit în natură, întrucât s-a considerat eronat că cererea

formulată de Direcția Județeană de Sport Dolj ar fi fost calificată drept

cerere de arătare a titularului dreptului de către instanța de casare.

O altă critică

vizează nerespectarea de către instanța de apel a deciziei de casare sub

aspectul că nu a fost analizată posibilitatea executării în natură sau prin

echivalent a bunului ce face obiectul Sentinței civile nr. 6888/2000 a Judecătoriei

Craiova. Recurenții susțin că instanța de fond nu a analizat modul în care este

folosită suprafața ce face obiectul hotărârii judecătorești și nu a comparat

titlurile de proprietate deținute de părțile litigante în cadrul acțiunii în

revendicare în care pârâții sunt titulari ai unui drept de proprietate și

posesorii imobilului din litigiu.

Sunt formulate

critici și din perspectiva modului de soluționare a excepției privind

autoritatea de lucru judecat, apreciindu-se că excepția operează față de Consiliul

Local Craiova, Ministerul Finanțelor și DJFP. Se arată că în mod greșit

instanța de fond a asimilat Consiliului Local Craiova cu Municipiul Craiova

întrucât cele două entități juridice au competențe diferite în baza Legii nr.

215/2001.

În privința cererii

privind lipsa de folosință formulată de reclamante, recurenții invocă

inadmisibilitatea acesteia întrucât titularul dreptului real asupra bunului

imobil, cum este Municipiul Craiova, nu poate fi obligat la plata contravalorii

fructelor bunului său. Argumentează că inadmisibilitatea acestei cereri rezultă

și din împrejurarea că dreptul reclamanților nu este născut deoarece a fost

realizată doar o executare parțială a hotărârii judecătorești asupra imobilului

construcție și teren, iar aceștia nu au demarat procedura contencioasă

prevăzută de art. 399 C. proc. civ. referitoare la imposibilitatea executării

silite ori a impedimentelor la executare.

Inadmisibilitatea

acțiunii reclamantelor este invocată de recurenți și din perspectiva încălcării

regulii unanimității care guvernează acțiunea în revendicare întrucât nu a fost

promovată de toți moștenitorii fostului proprietar al imobilului, dar și a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Arată că reclamanții, ca persoane interesate,

au urmat procedura instituită de legea specială de reparație, astfel încât

acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind

practic înlăturată de legea specială. În acest sens este evocată Decizia în

interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a

cărei dezlegare dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru

instanțele inferioare conform art. 329 C. proc. civ. Se arată că din actele

dosarului rezulta că Dispoziția nr. 5767 din 26 mai 2003 emisă de Primarul

Municipiului Craiova este actul final de soluționare a Notificării 466/N/2001

formulate de reclamante în temeiul Legii nr. 10/2001, dispoziție a cărei

emitere impunea și clarificarea obiectului acțiunii în sensul statuării

învestirii instanței cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile

art. 480 C. civ. sau cu o contestație împotriva dispoziției primarului având ca

temei dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Sunt formulate

critici și în privința reținerii greșite a dispozițiilor 1073 C. civ. ca temei

legal, precum și a modului de evaluare a terenului. Se arată că metoda

comparației directe ar trebuit să fie determinată de regimul juridic al

imobilului și afectațiunea acestuia, funcție de care se impunea tipul

evaluării. Se detaliază faptul că terenul evaluat este ocupat de Stadionul Ion

Oblemenco și, pe cale de consecință, imobilul nu poate fi evaluat prin metoda

comparației. Apreciază că valoarea de circulație la care expertul face

trimitere, de asemenea nu poate fi apreciată funcție de zonă, de proprietățile

riverane, opinând că evaluarea trebuia efectuată în funcție de destinația

imobilului, utilitatea acestuia și randamentul exploatării lui, de prețurile

concrete acceptate de cumpărător la încheierea actelor juridice.

În concluzie, pârâții

solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii și, în fond, respingerea

în totalitate a acțiunii formulate de către reclamante iar, în subsidiar,

admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre

rejudecare.

recursului declarat, reclamanții N.E.R.M. și Ș.L. au arătat că hotărârea

atacată este nelegală, arătând că instanța de apel nu a respectat Decizia de

casare nr. 286/2010 a Curții de Apel Craiova, irevocabilă prin Decizia nr. 6223

din 21 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, detaliind în

cuprinsul cererii de recurs îndrumările obligatorii ale deciziei de casare date

instanței de fond în vederea rejudecării cauzei. Susțin reclamantele că au

demonstrat în cauză imposibilitatea executării silite în natură a obligației de

restituire a terenului, stabilită prin Sentința civilă nr. 6888/2000 întrucât

construcțiile existente pe teren au un caracter permanent, situație în care

acțiunea privind plata contravalorii terenului și a lipsei de folosință este

admisibilă, astfel cum s-a statuat prin decizia de casare.

Se motivează că

instanța de apel a reținut greșit împrejurarea că prejudiciul suferit ar fi

acoperit integral prin plata contravalorii actuale a bunului imobil. Consideră

greșit punctul de vedere deoarece contravaloarea terenului reprezintă doar

valoarea de piață a imobilului, care nu acoperă și foloasele nerealizate ca

efect a lipsei de folosință a acestuia. Susțin că pe terenul din litigiu se

află edificate de pârâți construcții permanente, iar din înscrisurile depuse la

dosar rezultă că aceste construcții au fost închiriate de pârâți, care au

condus la obținerea de beneficii materiale. Opinează greșit punctul de vedere

potrivit căruia obligarea pârâților la plata cumulată a contravalorii terenului

și a lipsei de folosință ar reprezenta o dublă despăgubire care ar echivala cu

îmbogățire fără justă cauză. După rămânerea definitivă și irevocabilă a

Sentinței civile nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova au făcut numeroase

demersuri pentru a intra în posesia imobilului ce a făcut obiectul acestei

hotărâri, lipsite de finalitate însă din motive independente de voința lor,

împrejurare în care apreciază eronată exonerarea pârâților Municipiul Craiova

și Statul Român de plata contravalorii lipsei de folosință a terenului.

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP Dolj, critică decizia

recurată ca fiind nelegală, în dezvoltarea motivelor prezentate arată că

instanța de apel în mod greșit a dispus obligarea statului la plata sumei de

38.000 euro reprezentând contravaloarea suprafeței de 190 mp. Raportat la

problemele de drept dezlegate prin Decizia de casare nr. 286 din 30 septembrie

2010 se susține că instanțele nu au verificat posibilitatea executării în

natură a obligației de restituire a terenului de 190 mp, cu toate că această

posibilitate de executare rezultă din probatoriul administrat.

Hotărârea este

criticată și din perspectiva menținerii greșite a soluției instanței de fond de

obligare a Statului Român la plata către reclamante a despăgubirilor în cuantum

de 38.000 euro, fără a se analiza și posibilitatea restituirii în natură a

terenului în suprafață de 190 mp. Consideră că suma de 38.000 euro, echivalent

în lei la data plății, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 190

mp, a fost stabilită eronat prin raportul de expertiză efectuat în cauză. Este

criticat modul de determinare a valorii terenului și se pretinde că valoarea

stabilită de expert depășește cu mult valoarea euro/mp a terenului situat în

acea zonă, care este în prezent sub 150 euro/mp. Precizările depuse la raportul

de expertiză nu au fost însoțite de înscrisuri din care să rezulte care sunt

prețurile practicate pe piața liberă la bunurile imobile, cu atât mai mult cu

cât aceasta a scăzut considerabil în actualul context social. Pârâtul susține

că în mod greșit nu s-a avut în vedere că pe suprafața de teren aflată în

administrarea Direcției de Sport Dolj se află niște construcții ușoare care se

pot ridica, aspect menționat și în raportul de expertiză efectuat în cauză.

În raport de

jurisprudența europeană, se susține că statul și-a îndeplinit obligația de

restituire a terenului preluat abuziv, fiind pronunțată o hotărâre irevocabilă

în acest sens, neputând fi reținută culpa sa în ceea ce privește neexecutarea

hotărârii judecătorești într-un termen rezonabil.

Hotărârea atacată

este criticată și sub aspectul obligării greșite a statului la plata

cheltuielilor de judecată în cuantum de 563 RON, susținând pe de o parte că, în

raport de art. 274 C. proc. civ., nu se poate reține culpa sa procesuală, iar

pe de altă parte pretinde că s-a aflat în imposibilitate să solicite reducerea

onorariului de avocat conform art. 274 alin. (3) din moment ce chitanța de

plată a onorariului s-a depus la închiderea dezbaterilor.

Solicită admiterea

recursului, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul înlăturării

obligării pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata

către reclamante a sumei de 38.000 euro, echivalent în lei la data plății,

reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 190 mp, precum și la

plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 563 RON.

Intimatul Ministerul

Tineretului și Sportului a formulat întâmpinare, solicitând respingerea

recursurilor și menținerea ca legală și temeinică a Sentinței civile nr. 281

din 16 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Dolj, respectiv a Deciziei

civile nr. 45 din 20 iunie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în ceea

ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Tineretului

și Sportului.

La data de 1

februarie 2014, intimata-reclamantă N.E.R.M. a formulat întâmpinare la recursul

declarat de Municipiul Craiova și Primarul Municipiului Craiova, solicitând

respingerea acestui recurs, ca nefondat.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport de criticile învederate prin cererile de recurs

și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge, ca

nefondate, cererile de recurs având în vedere următoarele considerente:

Cu titlu preliminar,

deși recurenții au încadrat criticile formulate în cazul prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că acestea

pot fi încadrate și în cazul descris de pct. 5 al aceleiași norme, întrucât se

pretinde nerespec