ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3315/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3315/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 7 octombrie

2005, reclamanții S.A., S.G. au solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care

să fie obligați pârâții T.A., T.C., I.M., I.R., F.G., C.M., I.M., M.T., A.M.E.,

L.E., L.I., Ma.T., P.O. și P.A. să le lase în deplină proprietate și liniștită

posesie terenul în suprafață de 3.372,13 mp situat în Craiova, jud. Dolj.

Printr-o precizare de acțiune ulterioară s-a

solicitat și constatarea nulității absolute a titlurilor de proprietate emise

pârâților conform Legii nr. 18/1991 și Deciziei nr. 81 din 8 mai 1992 a Prefecturii

Dolj. De asemenea, suprafața de teren revendicată a fost precizată ca fiind de

1.804 mp, liberă de construcții.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul a fost naționalizat în baza

Decretului nr. 92/1950 și au susținut că trecerea lui în proprietate statului

s-a făcut în mod abuziv, fără titlu, întrucât autorul P.A. făcea parte din

categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, conform art. II din

Decretul nr. 92/1950, fiind militar de carieră în rezervă (pensionar), invalid

de război.

Au mai arătat că, în

timpul parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, au aflat că, din

cei 8.970 mp, suprafața de 5.597,87 mp este deținută de SC C. SA Craiova,

suprafața de 1.034 mp a fost înstrăinată de autor anterior naționalizării, iar

suprafața de 2.338,13 mp este deținută de pârâții din prezenta cauză., cărora

le-au fost eliberate titluri de proprietate conform Legii nr. 18/1991.

Reclamanții au

susținut că titlurile de proprietate emise sunt lovite de cauza de nulitate

absolută prevăzută de art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997,

pârâții nefiind persoane îndreptățite la constituirea dreptului de proprietate,

nici chiar în temeiul dispozițiilor art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991,

întrucât constituirea dreptului de proprietate în aceste condiții presupunea

obținerea, anterior, a unui drept de folosință asupra terenului, iar suprafața

de 2.338,13 mp depășește întinderea unui teren destinat doar folosirii

clădirilor și nu a făcut anterior obiectul dreptului de folosință.

Prin Sentința civilă

nr. 282 din 14 iulie 2009, pronunțată de Tribunalul Dolj (în rejudecare, după

desființarea Sentinței nr. 251/2008) s-a respins ca inadmisibilă acțiunea în

revendicare formulată de reclamanți.

S-a reținut că pe

rolul Tribunalului Dolj se află Dosarul nr. 871/2004 care are ca obiect

contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, în care a fost

disjunsă acțiunea în revendicare ce face obiectul analizei în prezentul dosar

și că dosarul ce are ca obiect contestația în baza Legii nr. 10/2001 este

suspendat în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea prezentei

acțiuni în revendicare.

Tribunalul a

constatat că excepția de inadmisibilitate este întemeiată, întrucât după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 14 februarie 2001, dreptul

comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, ce cuprinde norme speciale și o

procedură administrativă prealabilă obligatorie.

Reclamanții au

formulat cerere de completare a hotărârii, susținând că instanța a omis să se

pronunțe asupra capătului de cerere având ca obiect nulitatea Dispoziției nr.

81/1992, emisă de Prefectura Dolj, cerere respinsă prin încheierea din 20

octombrie 2009.

Apelul declarat de

către reclamanți împotriva sentinței și a încheierii de respingere a cererii de

completare a dispozitivului acesteia fost admis prin Decizia civilă nr. 64 din

3 martie 2010 a Curții de Apel Craiova, cu consecința desființării ambelor

hotărâri și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În motivare, s-a

reținut că instanța de fond a respins în mod greșit acțiunea în revendicare ca

fiind inadmisibilă și astfel, nu a cercetat fondul cauzei, situație în care, în

speță, își găsesc incidența dispozițiile art. 297 alin. (1) teza I C. proc.

civ.

Împotriva deciziei au

formulat recurs pârâții T.A., T.M., P.M., S.C.L., G.G.M., precum și pârâții

I.M., V.M.D., Ma.T.H., M.T., C.M., C.D.

Prin Decizia nr. 5908

din 8 iulie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a

respins recursurile ca nefondate.

Pentru a decide astfel,

instanța de recurs a reținut că cererea în revendicarea terenului în suprafață

de 3.372,13 mp a fost formulată exclusiv în contradictoriu cu pârâții persoane

fizice, deoarece persoanele juridice au fost chemate în judecată în cererea de

constatare a nulității absolute a titlurilor de proprietate emise conform Legii

nr. 18/1991, precum și a Deciziei nr. 81 din 8 mai 1992 a Prefecturii județului

Dolj.

S-a apreciat că

cererea în revendicare formulată împotriva persoanelor fizice este admisibilă,

chiar după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Aceasta, întrucât

potrivit deciziei în interesul legii nr. 33/2008, nu se poate considera că

existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se

recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o

atare acțiune, să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1

din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Finalitatea unei

acțiuni în revendicare fiind redobândirea posesiei, ca stare de fapt, la care

reclamanții se socotesc îndreptățiți, nu poate fi ignorat că, prin parcurgerea

procedurii prevăzute de legea specială, reclamanții nu ar obține însăși

restituirea în natură a imobilului, ci doar măsuri reparatorii în echivalent,

în conformitate cu art. 20 alin. (2) și (5) din Legea nr. 10/2001, republicată,

dat fiind că imobilul a fost înstrăinat foștilor chiriași.

Ca atare, cererea în

revendicare împotriva unor asemenea cumpărători ai imobilului nu este

inadmisibilă, astfel cum, în mod corect, a apreciat și instanța de apel.

S-a arătat că o atare

analiză trebuie realizată însă, în raport de art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția europeană, așa cum rezultă din decizia în interesul

legii nr. 33/9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și

nu în condițiile art. 480 C. civ., în condițiile în care imobilul în litigiu

intră în sfera de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În acest sens, s-a

dat îndrumarea ca instanța să cerceteze dacă reclamanții au un "bun"

în sensul Convenției, ținând cont de jurisprudența Curții europene dezvoltată

în materie și de faptul că în ce privește conținutul noțiunii de

"bun", spre deosebire de jurisprudența formată pe tiparul cauzei Păduraru

contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu

- în care s-a apreciat că simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești,

chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat

nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989,

reprezenta o privare nejustificată de proprietate -, în cauza Atanasiu și alții

contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr.

778/22.11.2010), se arată că un "bun actual" există în patrimoniul

proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în

prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai

că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul

restituirii bunului.

S-a menționat de

asemenea că, dată fiind importanța deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva

procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare

a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele

naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Totodată, în absența

unei hotărâri de restituire, nu poate fi recunoscută reclamanților decât o

creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate

în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Reluând judecata,

Tribunalul Dolj, Secția I civilă a pronunțat Sentința nr. 150 din 11 mai 2012

prin care a respins excepția lipsei calității procesuale active a

reclamanților. A respins excepția inadmisibilității și prematurității acțiunii

în revendicare. A admis în parte acțiunea formulată de reclamanți având ca

obiect revendicare imobiliară. A obligat pe pârâți să lase reclamanților, în

deplină proprietate și liniștită posesie următoarele suprafețe: pârâții C.D.,

C.M. I.M., I.O.D., I.M., M.T., Ma.T. H.C. și V. (M.) D. - suprafața de 661 mp;

pârâtele S.C.L. și P.M. - suprafața de 167 mp; pârâta F.G.F. - suprafața de 167

mp; pârâții T.A. și T.M. - suprafața de 167 mp; pârâta C. (I.) R. - suprafața

de 166 mp, toate situate în Craiova, individualizate conform raportului de

expertiză. A respins cererea în revendicare față de pârâta Primăria

municipiului Craiova. A respins cererea privind constatarea nulității absolute

a Deciziei nr. 81/1992 emisă de Prefectura județului Dolj.

S-a reținut de către

tribunal, legat de calitatea procesuală activă a reclamanților, că aceștia sunt

succesori în drepturi ai defunctului P.A., ca moștenitori testamentari ai

numitei P.V.E., descendentă de gradul I a autorului.

S-a constatat că

imobilul a fost preluat abuziv de către stat, în temeiul Decretului nr.

92/1950, întrucât autorul făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la

naționalizare, fiind pensionar.

În ceea ce privește

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare promovate după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 și excepția prematurității acesteia, față de

nefinalizarea procedurii prevăzute de legea specială, instanța a constatat că

excepția inadmisibilității a fost analizată și respinsă în mod irevocabil prin

Decizia nr. 64/2010 a Curții de Apel Craiova, iar excepția prematurității este

neîntemeiată, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul

în litigiu nu mai era deținut de o persoană juridică, ci intrase în patrimoniul

pârâților, prin constituirea dreptului de proprietate, conform art. 35 alin.

(2) (actual art. 36 alin. (2)) din Legea nr. 18/1991, în baza Deciziei nr.

81/1992 a Prefecturii județului Dolj sau prin transmitere de la alte persoane

fizice cărora li se constituise dreptul conform textului de lege menționat,

nefiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 20 și 21 din Legea nr. 10/2001.

S-a constatat că

suprafața atribuită în proprietate deținătorilor apartamentelor din imobilele

din str. Ș.M. nr. x și y, prin Decizia nr. 81/1992 a Prefecturii Județului

Dolj, coincide cu suprafața asupra căreia aceștia aveau un drept de folosință

dobândit o dată cu repartizarea locuințelor construite, astfel că pârâții erau

îndreptățiți la constituirea dreptului, iar decizia contestată a fost emisă cu

respectarea prevederilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, nefiind

incidentă cauza de nulitate prevăzută de art. III, alin. (1), lit. a) din Legea

nr. 169/1997.

Pe fondul acțiunii în

revendicare, instanța a analizat cererea pornind de la dispozițiile art. 480 C.

civ., procedând la compararea titlurilor.

Astfel, în ceea ce

privește suprafața de 2.080 mp pentru care pârâții dețin titluri de

proprietate, instanța a apreciat că se impune a se da preferință titlului

reclamanților, întrucât este mai bine caracterizat.

Aceasta, întrucât

titlul reclamanților provine de la adevăratul proprietar, P.A., fiind dobândit

de la acesta prin succesiune legală și testamentară, spre deosebire de titlul

pârâților care provine de la stat sau își are originea într-un titlu provenind

de la stat, care nu a fost niciodată proprietar al terenului.

Titlul pârâților a

fost dobândit în temeiul legii (a dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr.

18/1991) de la stat sau prin convenție, dar de la persoane care au primit, la

rândul lor, terenul tot de la stat, care nefiind adevăratul proprietar nu le

putea constitui pârâților un drept pe care nu-l avea și cu privire la care nu

putea dispune.

Pe de altă parte,

titlul reclamanților este anterior celui al pârâților, datând din 1938, conform

contractului de vânzare-cumpărare depus la dosar, în timp ce pârâții au obținut

titlu abia în anul 1992, o dată cu emiterea Deciziei nr. 81/1992 de către

Prefectura Județului Dolj.

Nu a fost primită

apărarea pârâților în sensul că ar fi intervenit uzucapiunea cu privire la

terenurile pe care le dețin, din moment ce aceștia au stăpânit terenul până la

data emiterii Deciziei nr. 81/1992 cu drept de folosință. Acest drept de

folosință asupra terenului a reprezentat chiar temeiul care a justificat

constituirea dreptului de proprietate în favoarea pârâților conform art. 35

alin. (2) din Legea nr. 18/1991. De aceea, tribunalul a constatat că nu sunt

relevante aspectele relatate de martori în sensul că terenul ar fi fost stăpânit

de pârâți cu titlu de proprietari.

În raport de aceste

considerente, tribunalul a apreciat că acțiunea în revendicare, așa cum a fost

precizată la 20 ianuarie 2012, este întemeiată, a admis-o și a obligat pe

pârâți să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie

suprafețele ocupate de aceștia ce exced celor aflate sub construcții sau celor

necesare exploatării acestora, astfel cum au fost delimitate aceste suprafețe,

prin expertiza efectuată, suplimentul raportului de expertiză și schițele

anexe.

Față de Primăria

municipiului Craiova, a fost respinsă acțiunea în revendicare, în dosar

neexistând dovezi în sensul că vreo porțiune din terenul în litigiu s-ar afla

în proprietatea unității administrativ-teritoriale, din procesul-verbal privind

starea de fapt a imobilului notificat de reclamanți în temeiul Legii nr.

10/2001 rezultând, din contră, că primăria nu are calitatea de unitate

deținătoare a niciunei suprafețe din terenul solicitat.

Curtea de Apel

Craiova a pronunțat Decizia civilă nr. 13 din 7 martie 2013, prin care a admis

apelurile formulate de reclamanți și de pârâți, a anulat decizia și a trimis

cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul Dolj.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a constatat că, pe parcursul judecării în fond a

cauzei, două dintre părțile litigante au decedat: F.G.-F. la data de 19 martie

2006 și M.T. la data de 11 noiembrie 2011, în proces nefiind introduși decât

moștenitorii defunctei F.G.-F., sentința apelată fiind pronunțată la data de 11

mai 2012 față de o persoană fără capacitate procesuală de folosință.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin Decizia nr. 5105 din 7 noiembrie 2013 a admis

recursul declarat de reclamanții S.G. și S.A., a casat decizia și a trimis

cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Pentru a decide în

acest sens, instanța de recurs a reținut nelegalitatea deciziei din apel, în

condițiile în care pârâta M.T. a decedat la 11 noiembrie 2011, moment la care,

moștenitorii acesteia (V.M.D. și Ma.T. H.C.) figurau ca părți în proces, în

nume propriu.

În rejudecare, Curtea

de Apel Craiova a pronunțat Decizia civilă nr. 1108 din 1 aprilie 2014, prin

care a respins, ca nefondate, apelurile reclamanților și pârâților și ca

inadmisibilă, cererea intimatului-pârât I.M., de aderare la apelul formulat de

S.C. și P.M..

În considerentele

deciziei, s-a reținut că apelul declarat de reclamanți a vizat obligarea

pârâților la toate cheltuielile de judecată efectuate de ei în acest proces, în

toate fazele procesuale, de la demararea acestuia până la pronunțarea hotărârii

atacate și nu numai la suma de 700 lei.

Pârâtele S.C.L. și

P.M. au criticat sentința pentru greșita soluționare a excepției lipsei

calității procesuale active a reclamanților, în condițiile în care prin Decizia

nr. 5908 din 8 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat

faptul că, în absența unei hotărâri de restituire, reclamanților nu li se poate

recunoaște decât un drept de creanță constând în despăgubiri, potrivit Legii

nr. 10/2001. De altfel, intimații-reclamanți au și înțeles să uzeze de această

procedură, înaintând notificare prin care au solicitat acordarea de

despăgubiri.

Pe fondul cauzei, s-a

arătat că soluția tribunalului este contradictorie, câtă vreme, învestită cu

analiza legalității și valabilității Deciziei nr. 81/1992, care reprezintă

actul lor primar de proprietate, instanța respinge acest capăt de cerere, dar

în același timp admite acțiunea în revendicare. De asemenea, nelegală este și

motivarea instanței cu privire la nerecunoașterea efectelor juridice specifice

uzucapiunii, care a fost invocată în apărare de către apelantă.

Pârâții T.A., T.M.,

Ma.T., V.D., C.D. și C.M. au susținut că nelegalitatea și netemeinicia soluției

instanței de fond vizează atât modalitatea de soluționare a excepției lipsei

calității procesuale active cât și modalitatea de soluționare a fondului cauzei

având în vedere Decizia nr. 5908 din 8 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Pârâtul I.M. a

formulat cerere de aderare la apelul declarat de S.C.L. și P.M., solicitând

admiterea cererii și pe cale de consecință, admiterea apelului declarat de

acestea.

Asupra acestui din

urmă apel, instanța a constatat caracterul lui inadmisibil, față de prevederile

art. 293 C. proc. civ., în conformitate cu care, aderarea la apel se poate face

numai de către intimat, putând fi îndreptat doar împotriva apelantului

principal, respectiv, intimatul poate să adere la apelul făcut de partea

potrivnică.

Aceasta înseamnă că

cererea de aderare la apel nu se poate face pentru a sprijini apărarea

intimaților cu interese alăturate. Cum intimatul I.M. a aderat la apelul

formulat de către un alt intimat, demersul acestuia este inadmisibil.

Criticile din

apelurile celorlalți pârâți au fost găsite nefondate.

Astfel, în ce

privește greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a

reclamanților, s-a constatat că instanța de fond, în mod corect a avut în

vedere Sentința civilă nr. 24615 din 28 octombrie 2002, definitivă și

irevocabilă, prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat existența

dreptului de proprietate asupra terenului, în patrimoniul autorului

reclamanților, precum și faptul că acesta a fost preluat de stat în mod

nelegal.

Referitor la

criticile pârâților vizând dispozițiile Legii nr. 10/2001, în sensul că reclamanții

ar avea doar un drept de creanță care trebuie valorificat ca urmare a

notificării depuse în baza aceluiași act normativ, instanța de apel le-a

apreciat nefondate, față de decizia în interesul legii nr. 33/2008, conform

căreia este prioritară Convenția europeană a drepturilor omului în soluționarea

litigiilor care au ca obiect revendicare întemeiată pe dreptul comun, fiind

necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale speței, în ce

măsură legea internă intră în conflict cu Convenția și, dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, care este și

acesta, de asemenea, ocrotit, sau securității raporturilor juridice.

În situația în care

este de necontestat că reclamanții au un bun în înțelesul art. 1 al

Protocolului nr. 1 la Convenție, aceștia nu pot fi lipsiți de dreptul de

proprietate pe care și l-au dovedit în speță, fără să fie pusă în discuție o

eventuală cauză de utilitate publică, combinată cu absența unei despăgubiri

adecvate.

O astfel de analiză a

fost tranșată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin pronunțarea

hotărârilor în materia imobilelor preluate de către stat, cum ar fi Străin

împotriva României, Porțeanu împotriva României, Katz împotriva României sau

cauza Faimblat împotriva României.

În acest context, s-a

reținut că în mod corect s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate,

dându-se preferință celui mai bine caracterizat, reținându-se că titlul

reclamanților provine de la adevăratul proprietar, fiind dobândit de la acesta

prin succesiune legală și testamentară, în timp ce al pârâților provine de la

stat care nu a fost niciodată proprietar al terenului.

Neîntemeiate au fost

găsite și criticile referitoare la greșita soluționare a cauzei prin prisma

instituției juridice a uzucapiunii, care nu poate opera în favoarea pârâților,

astfel cum au susținut aceștia, câtă vreme posesia exercitată a fost una

viciată.

Apelul reclamanților

a fost apreciat nefondat, în speță nefiind îndeplinite cerințele art. 274 C. proc.

civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată, în condițiile în care n-au

fost dovedite, la dosar neexistând înscrisuri în acest sens.

Ulterior, reclamanții

au formulat cerere de completare a dispozitivului acestei decizii, arătând că

soluționând apelurile, instanța a omis să se pronunțe asupra cererii privind

acordarea cheltuielilor de judecată în apel.

Prin Decizia nr. 5

din 26 iunie 2014 Curtea de Apel Craiova a admis solicitarea și a dispus

completarea dispozitivului cu mențiunea respingerii cererii privind acordarea

cheltuielilor de judecată formulate de către reclamanții-apelanți.

S-a reținut în

motivare, că din examinarea deciziei rezultă că, într-adevăr, sunt aplicabile

prevederile art. 281

2

C. proc. civ., întrucât instanța nu s-a

pronunțat asupra cererii care viza acordarea cheltuielilor de judecată

solicitate în cauză de către reclamanții-apelanți S.G. și S.A., pentru calea de

atac a apelului.

Soluționând

cererea lăsată nerezolvată, instanța a respins-o, constatând că la data de 6

decembrie 2012, reclamanta-apelantă S.A. a solicitat restituirea sumei de

18.506 lei achitată în Dosar nr. 2723/CIV/2006 al Tribunalului Dolj.

Ulterior, la termenul

de judecată din data de 24 ianuarie 2013, s-a luat act de cererea de renunțare

formulată de către mandatar, în numele și pentru reclamanții apelanți, cu

privire la acest motiv de apel.

În privința restului

cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate de către cei doi apelanți, ca

motive de apel, s-a considerat că nu poate fi acordat în condițiile "în care

toate apelurile formulate în cauză, inclusiv cel al celor doi reclamanți, au

fost respinse ca nefondate, cheltuielile de judecată solicitate fiind

nedovedite".

Împotriva Deciziei

nr. 5/26 iunie 2014 au declarat recurs reclamanții S.G. și S.A., iar împotriva

Deciziei nr. 1108 din 1 aprilie 2014, pârâții T.A., T.M., C.M., C.D., Ma.T.

H.C. și, printr-un memoriu distinct, pârâții S.C.L. și P.M., I.M. și C.R.

susținut nelegalitatea deciziei date asupra cererii de completare a

dispozitivului din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

S-a arătat că

instanța de apel a motivat soluția reținând eronat că reclamanta ar fi renunțat

la cheltuielile de judecată pentru această fază procesuală.

În realitate,

apelanții-reclamanți au solicitat cheltuieli pentru faza apelului constând în

onorariul de avocat, dovada plății acestuia depunându-se la dosar la termenul

la care a avut loc judecata apelului.

Totodată, instanța a

considerat greșit că nu pot fi acordate cheltuieli de judecată întrucât toate

apelurile au fost respinse, în condițiile în care cererea de acordare a

cheltuielilor a fost formulată prin prisma existenței apelurilor părților

adverse care, fiind respinse, îi îndreptățea pe reclamanți la cheltuielile de

judecată aferente.

Pronunțând o soluție

contrară, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 274 C. proc. civ. -

câtă vreme a existat culpa procesuală a părților adverse - precum și

jurisprudența Curții europene, care statuează că se poate obține rambursarea

cheltuielilor de judecată, în măsura în care se stabilește realitatea,

necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului acestora.

T.A., T.M., C.M., C.D., Ma.T. H.C. au susținut că Decizia nr. 1108 din 1

aprilie 2014 este nelegală pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

S-a arătat că

instanța de rejudecare a ignorat problemele de drept rezolvate cu caracter

obligatoriu prin decizia instanței de recurs și că nu s-a analizat faptul că

reclamanții n-au făcut dovada dreptului de proprietate în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și a jurisprudenței europene (cauza

Antanasiu ș.a. împotriva României).

Astfel, în mod greșit

nu s-a reținut că în absența unei hotărâri judecătorești definitive și

executorii prin care să se recunoască reclamanților calitatea de proprietari,

dat fiind faptul că au fost deposedați prin naționalizarea dispusă în baza

Decretului nr. 92/1950, aceștia n-au făcut dovada existenței bunului actual în

patrimoniul lor.

Având în vedere

problema de drept dezlegată cu caracter obligatoriu, potrivit art. 315 C. proc.

civ., prin Decizia nr. 5908 din 8 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție - în sensul că în absența unei hotărâri de restituire nu poate fi

recunoscută reclamanților decât o creanță, constând în despăgubiri conform

Legii nr. 10/2001 - acțiunea în revendicare nu putea fi admisă pentru că nu s-a

dovedit continuitatea dreptului de proprietate în patrimoniul autorului

reclamanților până la data promovării acțiunii în revendicare.

S-a susținut, pe de

altă parte, că reclamanții n-au dovedit faptul că autorul lor - menționat fără

nume în procesul-verbal de naționalizare - este altă persoană față de cea în

privința căreia pârâții au demonstrat că a fost condamnat pentru acte legionare

și acțiuni antisemite.

- Soluția instanței

de apel este greșită și în ce privește aprecierea dată instituției uzucapiunii

și a lipsei de incidentă a acesteia cu privire la terenul ce îl excede pe cel

atribuit în folosință pârâților și pentru care li s-a constituit dreptul de

proprietate în baza Legii nr. 18/1991.

Astfel, terenul a

fost stăpânit continuu, netulburat, public de către pârâți, fiind așadar

îndeplinite, cumulativ, condițiile art. 1847 și următoarele C. civ.

- Hotărârea este

contradictorie, având în vedere pe de o parte, menținerea legalității titlului

de proprietate al pârâților - ordinul Prefectului emis în cadrul Legii fondului

funciar - și, pe de altă parte, admiterea acțiunii în revendicare a

reclamanților.

S.C.L., P.M., I.M. și T.M. (ultimii doi pârâți dublându-și, în această

modalitate, demersul efectuat pe calea recursului) au susținut că decizia

atacată este nelegală față de dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., invocând următoarele aspecte:

- Instanța a procedat

la o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente,

considerând în mod eronat că reclamanții au dovedit titlul asupra imobilului

revendicat, ignorând Decizia nr. 5908 din 8 iulie 2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, prin care s-a statuat că în absența unei hotărâri

judecătorești de restituire, reclamanților nu li se poate recunoaște decât un

drept de creanță constând în despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001.

De altfel,

reclamanții au înțeles să uzeze de această procedură, înaintând notificare prin

care au solicitat acordarea de despăgubiri.

- În mod nelegal

instanța a apreciat că ipoteza în dezbatere este aceea a comparării titlurilor

de proprietate, operațiune posibilă atunci când ambele părți ale revendicării

produc titluri derivate, care emană de la autori diferiți și care sunt fără

vreo legătură între ele.

Or, în speță,

titlurile invocate sunt, în succesiunea lor, într-o strânsă legătură, bazată

mai întâi pe existența unui autor comun, de la care proprietatea bunului s-a

transmis prin intervenția legii în proprietatea statului care, la rândul său, a

dispus atribuirea terenului în patrimoniul recurenților-pârâți.

- Este, de asemenea,

nelegală motivarea instanței privind nerecunoașterea efectelor juridice

specifice ale uzucapiunii, invocate în apărare de către pârâți.

Câtă vreme instanța a

respins cererea privind anularea Deciziei nr. 81/1992, este cert că aceasta a

avut în vedere întreaga suprafață atribuită și folosită efectiv de către

pârâți, deoarece aceștia nu au putut folosi cu regim juridic diferit terenul

aferent imobilului lor, care a fost posedat public și sub nume de proprietar.

- Este nelegală

soluția și cu privire la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, întrucât

aceasta este promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Argumentul potrivit

căruia procedura prevăzută de legea specială ar fi obligatorie numai în cazul

în care imobilul a intrat în patrimoniul unei persoane juridice nu poate fi

primit, instanța de apel restrângând nejustificat domeniul de aplicare a legii

speciale.

- Decizia din apel

este nelegală și în privința soluției date cererii de aderare la apel formulată

de I.M.

Astfel, dispozițiile

art. 293 C. proc. civ. permit intimatului să adere la apelul declarat de partea

potrivnică printr-o cerere proprie.

În cauză, pârâtul I.

a formulat cerere de aderare la apel în termen legal, iar faptul că a avut,

alături de ceilalți recurenți calitatea de pârât, nu constituie un argument

pentru respingerea ca inadmisibilă a cererii, întrucât recurentul-pârât invocă

un drept propriu și o apărare proprie în raporturile cu intimații-reclamanți,

iar nu același drept cu al celorlalți pârâți, cum în mod nelegal reține

instanța de apel.

- Decizia din apel a

schimbat natura și înțelesul vădit neîndoielnic al actelor juridice deduse

judecății, conferindu-le celor invocate de către intimații-reclamanți, în

susținerea calității procesuale active, o natură juridică și implicit, efecte

juridice străine de înțelesul și semnificația juridică a acestora.

Analizând recursurile

deduse judecății în ordinea impusă de aspectele ce fac obiectul acestora,

Înalta Curte constată următoarele:

pârâților - care, deși formulate prin memorii separate, supun analizei aceleași

aspecte - sunt fondate în sensul și în limitele considerentelor ce se vor arăta.

- În primul rând,

susținerea inadmisibilității acțiunii în revendicare sub motiv că la data

promovării acesteia exista o reglementare specială care obliga la urmarea unei

anumite proceduri, nu poate fi primită, ignorând dezlegările obligatorii date

prin Decizia nr. 5908 din 8 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția I civilă.

Astfel, având de

cenzurat tocmai acest aspect - în condițiile în care prin Sentința nr. 282 din

14 iulie 2009 a Tribunalului Dolj, se respinsese cererea reclamanților ca

inadmisibilă - instanța de recurs a statuat, conform deciziei menționate, că

acțiunea în revendicare formulată împotriva persoanelor fizice este admisibilă.

Un asemenea demers nu poate fi negat împotriva cumpărătorilor apartamentelor

ocupate în calitate de foști chiriași, cum sunt și pârâții (care au cumpărat

apartamentele în baza Legii nr. 112/1995, iar pentru teren li s-a reconstituit

dreptul de proprietate conform Legii nr. 18/1991).

O asemenea dezlegare

asupra problemei de drept are valoare obligatorie și nu mai poate fi reiterată

în cadrul procesului pentru a se tinde la o soluționare a acesteia în sens

contrar.

- Are încă caracter

fondat critica recurenților-pârâți referitoare la modalitatea în care instanța

a tranșat chestiunea titlului de proprietate al reclamanților, cu ignorarea

statuărilor deciziei din recurs și cu încălcarea dispozițiilor art. 315 C.

proc. civ.

Astfel, stabilind că

demersul reclamanților este admisibil, instanța de recurs a menționat totodată,

în conținutul considerentelor Deciziei nr. 5908 din 8 iulie 2011, în ce cadru

trebuie să se realizeze analiza fondului dreptului dedus judecății.

S-a statuat, cu

valoare obligatorie, că cercetarea fondului pretențiilor trebuie făcută în

raport de art. 1 din Protocolul nr. 1 și nu în condițiile art. 480 C. civ.,

urmând a se verifica dacă reclamanții au un bun în sensul Convenției,

ținându-se seama de jurisprudența instanței de contencios european.

Mai mult, în privința

accepțiunii noțiunii de "bun", decizia din recurs a menționat evoluția

jurisprudenței Curții europene și faptul că ceea ce trebuie să prevaleze în

prezent este sensul dat noțiunii autonome de bun în hotărârea-pilot Atanasiu și

alții contra României - respectiv, existența unui "bun actual" în

patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a

pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin

care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus

expres în sensul restituirii bunului. S-a reținut și că, în absența unei

hotărâri de restituire, nu poate fi recunoscută reclamanților decât o creanță,

constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Rezultă că, deși a

statuat în principal asupra chestiunii admisibilității acțiunii, în același

timp și tocmai pentru a nu se identifica admisibilitatea cu temeinicia

pretențiilor, instanța a fixat reperele pe care să le aibă în vedere instanța

de trimitere la momentul rejudecării.

În speță, Curtea de

apel a nesocotit toate aceste dezlegări jurisdicționale obligatorii, atunci

când, având a se pronunța asupra fondului acțiunii în revendicare, a reținut că

reclamanții au un bun pentru că autorul lor nu a pierdut niciodată dreptul de

proprietate, câtă vreme imobilul a făcut obiectul unui Decret de naționalizare

nelegal.

De asemenea, s-a

reținut că "bunul" de care se prevalează reclamanții nu este

corespunzător categoriei juridice a dreptului de creanță care să fie

valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, întrucât această chestiune a fost

tranșată inclusiv prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, în sensul

acordării priorității Convenției europene în soluționarea litigiilor având ca

obiect revendicarea imobiliară întemeiată pe dreptul comun.

Pe acest aspect,

inclusiv al modalității de aplicare a Convenției în jurisprudența instanței

europene, instanța de apel a făcut referire la hotărârile pronunțate în cauzele

împotriva României, respectiv Porțeanu împotriva României, Katz împotriva

României, Faimblat împotriva României.

Or, prin Decizia nr.

5908 din 8 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat

expres că în analiza noțiunii de bun trebuie să se țină seama de evoluția

jurisprudenței Curții europene dezvoltată în această materie și de împrejurarea

că "spre deosebire de jurisprudența formată pe tiparul cauzei Păduraru c.

României, continuând cu hotărârile din cauzele Străin și Porțeanu - în care s-a

apreciat că simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta

nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de

către stat a unui bun înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată

de proprietate - în cauza Atanasiu ș.a. împotriva României s-a arătat că

"bun actual" există doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut

calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii

bunului".

Instanța de apel,

fără să țină seama de această evoluție jurisprudențială, se limitează, ignorând

pe de o parte, indicațiile deciziei din recurs, pe de altă parte, revirimentul

jurisprudențial de la nivelul instanței europene, la analiza regulilor degajate

din hotărâri anterioare celor din Hotărârea-pilot Atanasiu ș.a. împotriva

României.

Astfel, se reține că

titlul actual al reclamanților ar decurge din faptul că imobilul a ieșit

nelegal din patrimoniul autorului acestora, fără să se verifice dacă

reclamanții sunt beneficiarii unei hotărâri definitive și executorii prin care

să se fi dispus expres restituirea bunului către aceștia, în sensul

Hotărârii-pilot Atanasiu. La fel, se apreciază că nu este incidentă speței,

categoria dreptului de creanță, aferentă noțiunii de bun al reclamanților,

întrucât astfel ar rezulta din decizia în interesul legii nr. 33/2008,

făcându-se referire în acest sens, la prioritatea Convenției, așa cum s-a

aplicat aceasta în cauze mult anterioare Hotărârii-pilot.

Toate aceste aspecte

duc la concluzia încălcării dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., susținută în

mod corect de către recurenții-pârâți prin motivele de recurs.

Ca atare,

reținându-se că judecata cauzei s-a făcut cu nesocotirea reperelor date prin

dezlegarea obligatorie a unor probleme de drept, conform Deciziei nr. 5908 din

8 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursurile pârâților (cu

excepția celui al pârâtului I.M.) vor fi admise și decizia casată cu trimitere

spre rejudecare, potrivit art. 314 C. proc. civ.

La reluarea

judecății, se va ține seama de statuările obligatorii, intrate în autoritatea

lucrului judecat, din Decizia nr. 5908 din 8 iulie 2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, în legătură cu accepțiunea noțiunii de "bun

actual", în funcție de care urmează să se aprecieze asupra temeiniciei

acțiunii în revendicare.

- Celelalte critici

ale pârâților, vizând posesia utilă exercitată de aceștia și intervenirea

uzucapiunii, nu pot constitui obiect de analiză în recurs față de aspectul care

s-a impus examinării în mod prioritar, astfel încât vor fi avute în vedere de

instanța de trimitere în măsura în care se va demonstra existența unui drept

actual al reclamanților, posibil de paralizat prin opunerea uzucapiunii.

- În ce privește

recursul declarat de pârâtul I.M., acesta a pretins că prin respingerea, ca

inadmisibilă, a cererii sale de aderare la apelul pârâților Ș. și P., au fost

nesocotite dispozițiile art. 293 C. proc. civ., care permit intimatului să

adere la apelul declarat de partea potrivnică printr-o cerere proprie.

Critica este

nefondată și nesocotește ipoteza textului procedural de care se prevalează

recurentul-pârât.

Astfel, potrivit art.

293 alin. (1) C. proc. civ., aderarea la apel (sau apelul incident) presupune

existența unui apel principal exercitat de partea potrivnică, față de care

intimatul să formuleze o cerere prin care să tindă la schimbarea hotărârii de

primă instanță din perspectiva propriului interes, opus părții adverse.

Este vorba, așadar,

despre situația în care partea potrivnică a învestit mai întâi instanța, iar

intimatul "aderă" la cererea de apel a acesteia pentru a evita

înrăutățirea situației sale în calea de atac, tinzând la schimbarea soluției

potrivit propriei poziții procesuale ("aderarea" la apel neavând

semnificația sprijinirii apelului părții adverse și nici, ca în speță, a părții

cu aceleași interese).

De aceea, este

incorectă și în afara normei legale, susținerea recurentului conform căreia

putea să adere la apelul celorlalți pârâți, câtă vreme avea aceeași poziție

procesuală și același interes cu aceștia.

Faptul că tindea la

schimbarea hotărârii de primă instanță - întrucât, așa cum a arătat, avea un

drept propriu și o apărare proprie în raporturile cu reclamanții - nu

îndreptățește demersul pârâtului, care avea posibilitatea valorificării lor pe

calea apelului principal.

Astfel fiind, soluția

dată de instanța de apel pe acest aspect este corectă, așa încât casarea

deciziei cu trimitere spre rejudecare va fi una parțială.

Se va menține, prin

casarea în parte a deciziei din apel, pe lângă soluția privind apelul incident

și aceea referitoare la respingerea apelului reclamanților (vizând neacordarea

cheltuielilor de judecată în fazele procesuale anterioare), neatacată în

recurs.

de reclamanți împotriva Deciziei nr. 5 din 26 iunie 2014, privind soluționarea

cererii de completare a dispozitivului, are caracter fondat, atât prin prisma

motivării contradictorii date acestei soluții, cât și din perspectiva

accesorietății soluției față de cea vizând judecata apelurilor.

Ceea ce a constituit

obiectul cererii de completare a dispozitivului a fost nepronunțarea instanței

asupra cheltuielilor de judecată din apel.

Respingând cererea

formulată, instanța de apel reține, într-o manieră contradictorie, că aceste

cheltuieli nu puteau fi acordate în condițiile respingerii tuturor apelurilor

formulate în cauză, inclusiv al reclamanților (deci, ar lipsi culpa procesuală

a părților adverse ca temei al obligării) și întrucât n-au fost dovedite

(adică, deși justificate, nu s-a făcut dovada efectivității acestora).

O asemenea

contrarietate în conținutul considerentelor nu permite controlul judiciar sub

aspectul modalității de aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. și face

incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În plus, soluția de

casare cu trimitere, pronunțată cu privire la apelul pârâților, impune ca toate

aceste aspecte referitoare la cheltuielile de judecată, efectuate de reclamanți

în faza apelului, să fie reluate în dezbatere și tranșate în funcție de decizia

ce va fi pronunțată după rejudecare.

În consecință,

potrivit considerentelor expuse anterior, urmare a admiterii recursului

pârâților, Decizia din apel, nr. 1108 din 1 aprilie 2014, va fi casată în parte

(fiind menținute dispozițiile acesteia referitoare la apelul incident și la

apelul reclamanților Ș.). Va fi casată în tot Decizia nr. 5 din 26 iunie 2014

privind completarea dispozitivului deciziei menționate anterior.

Va fi respins, ca

nefondat, recursul pârâtului I.M. (fiind menținută astfel, soluția deciziei

atacate, de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de aderare la apel).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții S.G. și S.A. împotriva Deciziei nr. 5 din 26 iunie 2014

a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și recursurile declarate de pârâții

T.A., T.M., C.M., C.D., Ma.T. H.C., S.C.L. și P.M. împotriva Deciziei nr. 1108

din 1 aprilie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Casează, în parte,

Decizia nr. 1108 din 1 aprilie 2014 și, în tot, Decizia nr. 5 din 26 iunie 2014

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Menține dispoziția de

respingere, ca inadmisibilă, a cererii de aderare la apel formulată de pârâtul

I.M., precum și cea de respingere, ca nefondat, a apelului declarat de

reclamanții S.G. și S.A., din cuprinsul Deciziei nr. 1108 din 1 aprilie 2014 a

Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul I.M. împotriva Deciziei nr. 1108 din 1

aprilie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 26 noiembrie 2014.

Procesat de GGC - CL