ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3315/2014

Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 7 octombrie 2005, reclamanții S.A., S.G. au solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligați pârâții T.A., T.C., I.M., I.R., F.G., C.M., I.M., M.T., A.M.E., L.E., L.I., Ma.T., P.O. și P.A. să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 3.372,13 mp situat în Craiova, jud. Dolj. Printr-o precizare de acțiune ulterioară s-a solicitat și constatarea nulității absolute a titlurilor de proprietate emise pârâților conform Legii nr. 18/1991 și Deciziei nr. 81 din 8 mai 1992 a Prefecturii Dolj. De asemenea, suprafața de teren revendicată a fost precizată ca fiind de 1.804 mp, liberă de construcții.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 și au susținut că trecerea lui în proprietate statului s-a făcut în mod abuziv, fără titlu, întrucât autorul P.A. făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, conform art. II din Decretul nr. 92/1950, fiind militar de carieră în rezervă (pensionar), invalid de război. Au mai arătat că, în timpul parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, au aflat că, din cei 8.970 mp, suprafața de 5.597,87 mp este deținută de SC C. SA Craiova, suprafața de 1.034 mp a fost înstrăinată de autor anterior naționalizării, iar suprafața de 2.338,13 mp este deținută de pârâții din prezenta cauză., cărora le-au fost eliberate titluri de proprietate conform Legii nr. 18/1991.

Reclamanții au susținut că titlurile de proprietate emise sunt lovite de cauza de nulitate absolută prevăzută de art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997, pârâții nefiind persoane îndreptățite la constituirea dreptului de proprietate, nici chiar în temeiul dispozițiilor art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, întrucât constituirea dreptului de proprietate în aceste condiții presupunea obținerea, anterior, a unui drept de folosință asupra terenului, iar suprafața de 2.338,13 mp depășește întinderea unui teren destinat doar folosirii clădirilor și nu a făcut anterior obiectul dreptului de folosință. Prin Sentința civilă nr. 282 din 14 iulie 2009, pronunțată de Tribunalul Dolj (în rejudecare, după desființarea Sentinței nr. 251/2008) s-a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare formulată de reclamanți.

S-a reținut că pe rolul Tribunalului Dolj se află Dosarul nr. 871/2004 care are ca obiect contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, în care a fost disjunsă acțiunea în revendicare ce face obiectul analizei în prezentul dosar și că dosarul ce are ca obiect contestația în baza Legii nr. 10/2001 este suspendat în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea prezentei acțiuni în revendicare. Tribunalul a constatat că excepția de inadmisibilitate este întemeiată, întrucât după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 14 februarie 2001, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, ce cuprinde norme speciale și o procedură administrativă prealabilă obligatorie.

Reclamanții au formulat cerere de completare a hotărârii, susținând că instanța a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere având ca obiect nulitatea Dispoziției nr. 81/1992, emisă de Prefectura Dolj, cerere respinsă prin încheierea din 20 octombrie 2009. Apelul declarat de către reclamanți împotriva sentinței și a încheierii de respingere a cererii de completare a dispozitivului acesteia fost admis prin Decizia civilă nr. 64 din 3 martie 2010 a Curții de Apel Craiova, cu consecința desființării ambelor hotărâri și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. În motivare, s-a reținut că instanța de fond a respins în mod greșit acțiunea în revendicare ca fiind inadmisibilă și astfel, nu a cercetat fondul cauzei, situație în care, în speță, își găsesc incidența dispozițiile art. 297 alin. (1) teza I C. proc.

civ. Împotriva deciziei au formulat recurs pârâții T.A., T.M., P.M., S.C.L., G.G.M., precum și pârâții I.M., V.M.D., Ma.T.H., M.T., C.M., C.D. Prin Decizia nr. 5908 din 8 iulie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins recursurile ca nefondate. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că cererea în revendicarea terenului în suprafață de 3.372,13 mp a fost formulată exclusiv în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, deoarece persoanele juridice au fost chemate în judecată în cererea de constatare a nulității absolute a titlurilor de proprietate emise conform Legii nr. 18/1991, precum și a Deciziei nr. 81 din 8 mai 1992 a Prefecturii județului Dolj. S-a apreciat că cererea în revendicare formulată împotriva persoanelor fizice este admisibilă, chiar după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Aceasta, întrucât potrivit deciziei în interesul legii nr. 33/2008, nu se poate considera că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Finalitatea unei acțiuni în revendicare fiind redobândirea posesiei, ca stare de fapt, la care reclamanții se socotesc îndreptățiți, nu poate fi ignorat că, prin parcurgerea procedurii prevăzute de legea specială, reclamanții nu ar obține însăși restituirea în natură a imobilului, ci doar măsuri reparatorii în echivalent, în conformitate cu art. 20 alin. (2) și (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, dat fiind că imobilul a fost înstrăinat foștilor chiriași.

Ca atare, cererea în revendicare împotriva unor asemenea cumpărători ai imobilului nu este inadmisibilă, astfel cum, în mod corect, a apreciat și instanța de apel. S-a arătat că o atare analiză trebuie realizată însă, în raport de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană, așa cum rezultă din decizia în interesul legii nr. 33/9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și nu în condițiile art. 480 C. civ., în condițiile în care imobilul în litigiu intră în sfera de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În acest sens, s-a dat îndrumarea ca instanța să cerceteze dacă reclamanții au un "bun" în sensul Convenției, ținând cont de jurisprudența Curții europene dezvoltată în materie și de faptul că în ce privește conținutul noțiunii de "bun", spre deosebire de jurisprudența formată pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu - în care s-a apreciat că simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate -, în cauza Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 778/22.11.2010), se arată că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. S-a menționat de asemenea că, dată fiind importanța deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Totodată, în absența unei hotărâri de restituire, nu poate fi recunoscută reclamanților decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Reluând judecata, Tribunalul Dolj, Secția I civilă a pronunțat Sentința nr. 150 din 11 mai 2012 prin care a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților. A respins excepția inadmisibilității și prematurității acțiunii în revendicare. A admis în parte acțiunea formulată de reclamanți având ca obiect revendicare imobiliară. A obligat pe pârâți să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie următoarele suprafețe: pârâții C.D., C.M. I.M., I.O.D., I.M., M.T., Ma.T. H.C. și V. (M.) D. - suprafața de 661 mp; pârâtele S.C.L. și P.M. - suprafața de 167 mp; pârâta F.G.F. - suprafața de 167 mp; pârâții T.A. și T.M. - suprafața de 167 mp; pârâta C. (I.) R. - suprafața de 166 mp, toate situate în Craiova, individualizate conform raportului de expertiză.

A respins cererea în revendicare față de pârâta Primăria municipiului Craiova. A respins cererea privind constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 81/1992 emisă de Prefectura județului Dolj. S-a reținut de către tribunal, legat de calitatea procesuală activă a reclamanților, că aceștia sunt succesori în drepturi ai defunctului P.A., ca moștenitori testamentari ai numitei P.V.E., descendentă de gradul I a autorului. S-a constatat că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950, întrucât autorul făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, fiind pensionar.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare promovate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și excepția prematurității acesteia, față de nefinalizarea procedurii prevăzute de legea specială, instanța a constatat că excepția inadmisibilității a fost analizată și respinsă în mod irevocabil prin Decizia nr. 64/2010 a Curții de Apel Craiova, iar excepția prematurității este neîntemeiată, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul în litigiu nu mai era deținut de o persoană juridică, ci intrase în patrimoniul pârâților, prin constituirea dreptului de proprietate, conform art. 35 alin. (2) (actual art. 36 alin. (2)) din Legea nr. 18/1991, în baza Deciziei nr. 81/1992 a Prefecturii județului Dolj sau prin transmitere de la alte persoane fizice cărora li se constituise dreptul conform textului de lege menționat, nefiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 20 și 21 din Legea nr. 10/2001.

S-a constatat că suprafața atribuită în proprietate deținătorilor apartamentelor din imobilele din str. Ș.M. nr. x și y, prin Decizia nr. 81/1992 a Prefecturii Județului Dolj, coincide cu suprafața asupra căreia aceștia aveau un drept de folosință dobândit o dată cu repartizarea locuințelor construite, astfel că pârâții erau îndreptățiți la constituirea dreptului, iar decizia contestată a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, nefiind incidentă cauza de nulitate prevăzută de art. III, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 169/1997. Pe fondul acțiunii în revendicare, instanța a analizat cererea pornind de la dispozițiile art. 480 C. civ., procedând la compararea titlurilor.

Astfel, în ceea ce privește suprafața de 2.080 mp pentru care pârâții dețin titluri de proprietate, instanța a apreciat că se impune a se da preferință titlului reclamanților, întrucât este mai bine caracterizat. Aceasta, întrucât titlul reclamanților provine de la adevăratul proprietar, P.A., fiind dobândit de la acesta prin succesiune legală și testamentară, spre deosebire de titlul pârâților care provine de la stat sau își are originea într-un titlu provenind de la stat, care nu a fost niciodată proprietar al terenului. Titlul pârâților a fost dobândit în temeiul legii (a dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991) de la stat sau prin convenție, dar de la persoane care au primit, la rândul lor, terenul tot de la stat, care nefiind adevăratul proprietar nu le putea constitui pârâților un drept pe care nu-l avea și cu privire la care nu putea dispune.

Pe de altă parte, titlul reclamanților este anterior celui al pârâților, datând din 1938, conform contractului de vânzare-cumpărare depus la dosar, în timp ce pârâții au obținut titlu abia în anul 1992, o dată cu emiterea Deciziei nr. 81/1992 de către Prefectura Județului Dolj. Nu a fost primită apărarea pârâților în sensul că ar fi intervenit uzucapiunea cu privire la terenurile pe care le dețin, din moment ce aceștia au stăpânit terenul până la data emiterii Deciziei nr. 81/1992 cu drept de folosință. Acest drept de folosință asupra terenului a reprezentat chiar temeiul care a justificat constituirea dreptului de proprietate în favoarea pârâților conform art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.

De aceea, tribunalul a constatat că nu sunt relevante aspectele relatate de martori în sensul că terenul ar fi fost stăpânit de pârâți cu titlu de proprietari. În raport de aceste considerente, tribunalul a apreciat că acțiunea în revendicare, așa cum a fost precizată la 20 ianuarie 2012, este întemeiată, a admis-o și a obligat pe pârâți să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie suprafețele ocupate de aceștia ce exced celor aflate sub construcții sau celor necesare exploatării acestora, astfel cum au fost delimitate aceste suprafețe, prin expertiza efectuată, suplimentul raportului de expertiză și schițele anexe.

Față de Primăria municipiului Craiova, a fost respinsă acțiunea în revendicare, în dosar neexistând dovezi în sensul că vreo porțiune din terenul în litigiu s-ar afla în proprietatea unității administrativ-teritoriale, din procesul-verbal privind starea de fapt a imobilului notificat de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001 rezultând, din contră, că primăria nu are calitatea de unitate deținătoare a niciunei suprafețe din terenul solicitat. Curtea de Apel Craiova a pronunțat Decizia civilă nr. 13 din 7 martie 2013, prin care a admis apelurile formulate de reclamanți și de pârâți, a anulat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul Dolj. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a constatat că, pe parcursul judecării în fond a cauzei, două dintre părțile litigante au decedat: F.G.-F.

la data de 19 martie 2006 și M.T. la data de 11 noiembrie 2011, în proces nefiind introduși decât moștenitorii defunctei F.G.-F., sentința apelată fiind pronunțată la data de 11 mai 2012 față de o persoană fără capacitate procesuală de folosință. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 5105 din 7 noiembrie 2013 a admis recursul declarat de reclamanții S.G. și S.A., a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe. Pentru a decide în acest sens, instanța de recurs a reținut nelegalitatea deciziei din apel, în condițiile în care pârâta M.T. a decedat la 11 noiembrie 2011, moment la care, moștenitorii acesteia (V.M.D. și Ma.T. H.C.) figurau ca părți în proces, în nume propriu.

În rejudecare, Curtea de Apel Craiova a pronunțat Decizia civilă nr. 1108 din 1 aprilie 2014, prin care a respins, ca nefondate, apelurile reclamanților și pârâților și ca inadmisibilă, cererea intimatului-pârât I.M., de aderare la apelul formulat de S.C. și P.M.. În considerentele deciziei, s-a reținut că apelul declarat de reclamanți a vizat obligarea pârâților la toate cheltuielile de judecată efectuate de ei în acest proces, în toate fazele procesuale, de la demararea acestuia până la pronunțarea hotărârii atacate și nu numai la suma de 700 lei. Pârâtele S.C.L. și P.M. au criticat sentința pentru greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, în condițiile în care prin Decizia nr. 5908 din 8 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat faptul că, în absența unei hotărâri de restituire, reclamanților nu li se poate recunoaște decât un drept de creanță constând în despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001.

De altfel, intimații-reclamanți au și înțeles să uzeze de această procedură, înaintând notificare prin care au solicitat acordarea de despăgubiri. Pe fondul cauzei, s-a arătat că soluția tribunalului este contradictorie, câtă vreme, învestită cu analiza legalității și valabilității Deciziei nr. 81/1992, care reprezintă actul lor primar de proprietate, instanța respinge acest capăt de cerere, dar în același timp admite acțiunea în revendicare. De asemenea, nelegală este și motivarea instanței cu privire la nerecunoașterea efectelor juridice specifice uzucapiunii, care a fost invocată în apărare de către apelantă. Pârâții T.A., T.M., Ma.T., V.D., C.D. și C.M. au susținut că nelegalitatea și netemeinicia soluției instanței de fond vizează atât modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active cât și modalitatea de soluționare a fondului cauzei având în vedere Decizia nr. 5908 din 8 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pârâtul I.M. a formulat cerere de aderare la apelul declarat de S.C.L. și P.M., solicitând admiterea cererii și pe cale de consecință, admiterea apelului declarat de acestea. Asupra acestui din urmă apel, instanța a constatat caracterul lui inadmisibil, față de prevederile art. 293 C. proc. civ., în conformitate cu care, aderarea la apel se poate face numai de către intimat, putând fi îndreptat doar împotriva apelantului principal, respectiv, intimatul poate să adere la apelul făcut de partea potrivnică. Aceasta înseamnă că cererea de aderare la apel nu se poate face pentru a sprijini apărarea intimaților cu interese alăturate. Cum intimatul I.M. a aderat la apelul formulat de către un alt intimat, demersul acestuia este inadmisibil.

Criticile din apelurile celorlalți pârâți au fost găsite nefondate. Astfel, în ce privește greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, s-a constatat că instanța de fond, în mod corect a avut în vedere Sentința civilă nr. 24615 din 28 octombrie 2002, definitivă și irevocabilă, prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat existența dreptului de proprietate asupra terenului, în patrimoniul autorului reclamanților, precum și faptul că acesta a fost preluat de stat în mod nelegal.

Referitor la criticile pârâților vizând dispozițiile Legii nr. 10/2001, în sensul că reclamanții ar avea doar un drept de creanță care trebuie valorificat ca urmare a notificării depuse în baza aceluiași act normativ, instanța de apel le-a apreciat nefondate, față de decizia în interesul legii nr. 33/2008, conform căreia este prioritară Convenția europeană a drepturilor omului în soluționarea litigiilor care au ca obiect revendicare întemeiată pe dreptul comun, fiind necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale speței, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția și, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, care este și acesta, de asemenea, ocrotit, sau securității raporturilor juridice.

În situația în care este de necontestat că reclamanții au un bun în înțelesul art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, aceștia nu pot fi lipsiți de dreptul de proprietate pe care și l-au dovedit în speță, fără să fie pusă în discuție o eventuală cauză de utilitate publică, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate. O astfel de analiză a fost tranșată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin pronunțarea hotărârilor în materia imobilelor preluate de către stat, cum ar fi Străin împotriva României, Porțeanu împotriva României, Katz împotriva României sau cauza Faimblat împotriva României.

În acest context, s-a reținut că în mod corect s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate, dându-se preferință celui mai bine caracterizat, reținându-se că titlul reclamanților provine de la adevăratul proprietar, fiind dobândit de la acesta prin succesiune legală și testamentară, în timp ce al pârâților provine de la stat care nu a fost niciodată proprietar al terenului. Neîntemeiate au fost găsite și criticile referitoare la greșita soluționare a cauzei prin prisma instituției juridice a uzucapiunii, care nu poate opera în favoarea pârâților, astfel cum au susținut aceștia, câtă vreme posesia exercitată a fost una viciată. Apelul reclamanților a fost apreciat nefondat, în speță nefiind îndeplinite cerințele art. 274 C. proc.

civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată, în condițiile în care n-au fost dovedite, la dosar neexistând înscrisuri în acest sens. Ulterior, reclamanții au formulat cerere de completare a dispozitivului acestei decizii, arătând că soluționând apelurile, instanța a omis să se pronunțe asupra cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel. Prin Decizia nr. 5 din 26 iunie 2014 Curtea de Apel Craiova a admis solicitarea și a dispus completarea dispozitivului cu mențiunea respingerii cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată formulate de către reclamanții-apelanți. S-a reținut în motivare, că din examinarea deciziei rezultă că, într-adevăr, sunt aplicabile prevederile art. 281 2 C. proc.

civ., întrucât instanța nu s-a pronunțat asupra cererii care viza acordarea cheltuielilor de judecată solicitate în cauză de către reclamanții-apelanți S.G. și S.A., pentru calea de atac a apelului. Soluționând cererea lăsată nerezolvată, instanța a respins-o, constatând că la data de 6 decembrie 2012, reclamanta-apelantă S.A. a solicitat restituirea sumei de 18.506 lei achitată în Dosar nr. 2723/CIV/2006 al Tribunalului Dolj. Ulterior, la termenul de judecată din data de 24 ianuarie 2013, s-a luat act de cererea de renunțare formulată de către mandatar, în numele și pentru reclamanții apelanți, cu privire la acest motiv de apel.

În privința restului cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate de către cei doi apelanți, ca motive de apel, s-a considerat că nu poate fi acordat în condițiile "în care toate apelurile formulate în cauză, inclusiv cel al celor doi reclamanți, au fost respinse ca nefondate, cheltuielile de judecată solicitate fiind nedovedite". Împotriva Deciziei nr. 5/26 iunie 2014 au declarat recurs reclamanții S.G. și S.A., iar împotriva Deciziei nr. 1108 din 1 aprilie 2014, pârâții T.A., T.M., C.M., C.D., Ma.T. H.C. și, printr-un memoriu distinct, pârâții S.C.L. și P.M., I.M. și C.R. 1. Reclamanții au susținut nelegalitatea deciziei date asupra cererii de completare a dispozitivului din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. S-a arătat că instanța de apel a motivat soluția reținând eronat că reclamanta ar fi renunțat la cheltuielile de judecată pentru această fază procesuală. În realitate, apelanții-reclamanți au solicitat cheltuieli pentru faza apelului constând în onorariul de avocat, dovada plății acestuia depunându-se la dosar la termenul la care a avut loc judecata apelului. Totodată, instanța a considerat greșit că nu pot fi acordate cheltuieli de judecată întrucât toate apelurile au fost respinse, în condițiile în care cererea de acordare a cheltuielilor a fost formulată prin prisma existenței apelurilor părților adverse care, fiind respinse, îi îndreptățea pe reclamanți la cheltuielile de judecată aferente.

Pronunțând o soluție contrară, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 274 C. proc. civ. - câtă vreme a existat culpa procesuală a părților adverse - precum și jurisprudența Curții europene, care statuează că se poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată, în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului acestora. 2. Recurenții-pârâți T.A., T.M., C.M., C.D., Ma.T. H.C. au susținut că Decizia nr. 1108 din 1 aprilie 2014 este nelegală pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. S-a arătat că instanța de rejudecare a ignorat problemele de drept rezolvate cu caracter obligatoriu prin decizia instanței de recurs și că nu s-a analizat faptul că reclamanții n-au făcut dovada dreptului de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și a jurisprudenței europene (cauza Antanasiu ș.a.

împotriva României). Astfel, în mod greșit nu s-a reținut că în absența unei hotărâri judecătorești definitive și executorii prin care să se recunoască reclamanților calitatea de proprietari, dat fiind faptul că au fost deposedați prin naționalizarea dispusă în baza Decretului nr. 92/1950, aceștia n-au făcut dovada existenței bunului actual în patrimoniul lor. Având în vedere problema de drept dezlegată cu caracter obligatoriu, potrivit art. 315 C. proc. civ., prin Decizia nr. 5908 din 8 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - în sensul că în absența unei hotărâri de restituire nu poate fi recunoscută reclamanților decât o creanță, constând în despăgubiri conform Legii nr. 10/2001 - acțiunea în revendicare nu putea fi admisă pentru că nu s-a dovedit continuitatea dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamanților până la data promovării acțiunii în revendicare.

S-a susținut, pe de altă parte, că reclamanții n-au dovedit faptul că autorul lor - menționat fără nume în procesul-verbal de naționalizare - este altă persoană față de cea în privința căreia pârâții au demonstrat că a fost condamnat pentru acte legionare și acțiuni antisemite. - Soluția instanței de apel este greșită și în ce privește aprecierea dată instituției uzucapiunii și a lipsei de incidentă a acesteia cu privire la terenul ce îl excede pe cel atribuit în folosință pârâților și pentru care li s-a constituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991. Astfel, terenul a fost stăpânit continuu, netulburat, public de către pârâți, fiind așadar îndeplinite, cumulativ, condițiile art. 1847 și următoarele C. civ.

- Hotărârea este contradictorie, având în vedere pe de o parte, menținerea legalității titlului de proprietate al pârâților - ordinul Prefectului emis în cadrul Legii fondului funciar - și, pe de altă parte, admiterea acțiunii în revendicare a reclamanților. 3. Recurenții-pârâți S.C.L., P.M., I.M. și T.M. (ultimii doi pârâți dublându-și, în această modalitate, demersul efectuat pe calea recursului) au susținut că decizia atacată este nelegală față de dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., invocând următoarele aspecte: - Instanța a procedat la o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, considerând în mod eronat că reclamanții au dovedit titlul asupra imobilului revendicat, ignorând Decizia nr. 5908 din 8 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că în absența unei hotărâri judecătorești de restituire, reclamanților nu li se poate recunoaște decât un drept de creanță constând în despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001. De altfel, reclamanții au înțeles să uzeze de această procedură, înaintând notificare prin care au solicitat acordarea de despăgubiri. - În mod nelegal instanța a apreciat că ipoteza în dezbatere este aceea a comparării titlurilor de proprietate, operațiune posibilă atunci când ambele părți ale revendicării produc titluri derivate, care emană de la autori diferiți și care sunt fără vreo legătură între ele.

Or, în speță, titlurile invocate sunt, în succesiunea lor, într-o strânsă legătură, bazată mai întâi pe existența unui autor comun, de la care proprietatea bunului s-a transmis prin intervenția legii în proprietatea statului care, la rândul său, a dispus atribuirea terenului în patrimoniul recurenților-pârâți. - Este, de asemenea, nelegală motivarea instanței privind nerecunoașterea efectelor juridice specifice ale uzucapiunii, invocate în apărare de către pârâți. Câtă vreme instanța a respins cererea privind anularea Deciziei nr. 81/1992, este cert că aceasta a avut în vedere întreaga suprafață atribuită și folosită efectiv de către pârâți, deoarece aceștia nu au putut folosi cu regim juridic diferit terenul aferent imobilului lor, care a fost posedat public și sub nume de proprietar.

- Este nelegală soluția și cu privire la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, întrucât aceasta este promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Argumentul potrivit căruia procedura prevăzută de legea specială ar fi obligatorie numai în cazul în care imobilul a intrat în patrimoniul unei persoane juridice nu poate fi primit, instanța de apel restrângând nejustificat domeniul de aplicare a legii speciale. - Decizia din apel este nelegală și în privința soluției date cererii de aderare la apel formulată de I.M. Astfel, dispozițiile art. 293 C. proc. civ. permit intimatului să adere la apelul declarat de partea potrivnică printr-o cerere proprie.

În cauză, pârâtul I. a formulat cerere de aderare la apel în termen legal, iar faptul că a avut, alături de ceilalți recurenți calitatea de pârât, nu constituie un argument pentru respingerea ca inadmisibilă a cererii, întrucât recurentul-pârât invocă un drept propriu și o apărare proprie în raporturile cu intimații-reclamanți, iar nu același drept cu al celorlalți pârâți, cum în mod nelegal reține instanța de apel. - Decizia din apel a schimbat natura și înțelesul vădit neîndoielnic al actelor juridice deduse judecății, conferindu-le celor invocate de către intimații-reclamanți, în susținerea calității procesuale active, o natură juridică și implicit, efecte juridice străine de înțelesul și semnificația juridică a acestora.

Analizând recursurile deduse judecății în ordinea impusă de aspectele ce fac obiectul acestora, Înalta Curte constată următoarele: 1. Recursurile pârâților - care, deși formulate prin memorii separate, supun analizei aceleași aspecte - sunt fondate în sensul și în limitele considerentelor ce se vor arăta. - În primul rând, susținerea inadmisibilității acțiunii în revendicare sub motiv că la data promovării acesteia exista o reglementare specială care obliga la urmarea unei anumite proceduri, nu poate fi primită, ignorând dezlegările obligatorii date prin Decizia nr. 5908 din 8 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Astfel, având de cenzurat tocmai acest aspect - în condițiile în care prin Sentința nr. 282 din 14 iulie 2009 a Tribunalului Dolj, se respinsese cererea reclamanților ca inadmisibilă - instanța de recurs a statuat, conform deciziei menționate, că acțiunea în revendicare formulată împotriva persoanelor fizice este admisibilă.

Un asemenea demers nu poate fi negat împotriva cumpărătorilor apartamentelor ocupate în calitate de foști chiriași, cum sunt și pârâții (care au cumpărat apartamentele în baza Legii nr. 112/1995, iar pentru teren li s-a reconstituit dreptul de proprietate conform Legii nr. 18/1991). O asemenea dezlegare asupra problemei de drept are valoare obligatorie și nu mai poate fi reiterată în cadrul procesului pentru a se tinde la o soluționare a acesteia în sens contrar. - Are încă caracter fondat critica recurenților-pârâți referitoare la modalitatea în care instanța a tranșat chestiunea titlului de proprietate al reclamanților, cu ignorarea statuărilor deciziei din recurs și cu încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ. Astfel, stabilind că demersul reclamanților este admisibil, instanța de recurs a menționat totodată, în conținutul considerentelor Deciziei nr. 5908 din 8 iulie 2011, în ce cadru trebuie să se realizeze analiza fondului dreptului dedus judecății. S-a statuat, cu valoare obligatorie, că cercetarea fondului pretențiilor trebuie făcută în raport de art. 1 din Protocolul nr. 1 și nu în condițiile art. 480 C. civ., urmând a se verifica dacă reclamanții au un bun în sensul Convenției, ținându-se seama de jurisprudența instanței de contencios european.

Mai mult, în privința accepțiunii noțiunii de "bun", decizia din recurs a menționat evoluția jurisprudenței Curții europene și faptul că ceea ce trebuie să prevaleze în prezent este sensul dat noțiunii autonome de bun în hotărârea-pilot Atanasiu și alții contra României - respectiv, existența unui "bun actual" în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. S-a reținut și că, în absența unei hotărâri de restituire, nu poate fi recunoscută reclamanților decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Rezultă că, deși a statuat în principal asupra chestiunii admisibilității acțiunii, în același timp și tocmai pentru a nu se identifica admisibilitatea cu temeinicia pretențiilor, instanța a fixat reperele pe care să le aibă în vedere instanța de trimitere la momentul rejudecării. În speță, Curtea de apel a nesocotit toate aceste dezlegări jurisdicționale obligatorii, atunci când, având a se pronunța asupra fondului acțiunii în revendicare, a reținut că reclamanții au un bun pentru că autorul lor nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate, câtă vreme imobilul a făcut obiectul unui Decret de naționalizare nelegal.

De asemenea, s-a reținut că "bunul" de care se prevalează reclamanții nu este corespunzător categoriei juridice a dreptului de creanță care să fie valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, întrucât această chestiune a fost tranșată inclusiv prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, în sensul acordării priorității Convenției europene în soluționarea litigiilor având ca obiect revendicarea imobiliară întemeiată pe dreptul comun. Pe acest aspect, inclusiv al modalității de aplicare a Convenției în jurisprudența instanței europene, instanța de apel a făcut referire la hotărârile pronunțate în cauzele împotriva României, respectiv Porțeanu împotriva României, Katz împotriva României, Faimblat împotriva României.

Or, prin Decizia nr. 5908 din 8 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat expres că în analiza noțiunii de bun trebuie să se țină seama de evoluția jurisprudenței Curții europene dezvoltată în această materie și de împrejurarea că "spre deosebire de jurisprudența formată pe tiparul cauzei Păduraru c. României, continuând cu hotărârile din cauzele Străin și Porțeanu - în care s-a apreciat că simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui bun înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate - în cauza Atanasiu ș.a.

împotriva României s-a arătat că "bun actual" există doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului". Instanța de apel, fără să țină seama de această evoluție jurisprudențială, se limitează, ignorând pe de o parte, indicațiile deciziei din recurs, pe de altă parte, revirimentul jurisprudențial de la nivelul instanței europene, la analiza regulilor degajate din hotărâri anterioare celor din Hotărârea-pilot Atanasiu ș.a. împotriva României. Astfel, se reține că titlul actual al reclamanților ar decurge din faptul că imobilul a ieșit nelegal din patrimoniul autorului acestora, fără să se verifice dacă reclamanții sunt beneficiarii unei hotărâri definitive și executorii prin care să se fi dispus expres restituirea bunului către aceștia, în sensul Hotărârii-pilot Atanasiu.

La fel, se apreciază că nu este incidentă speței, categoria dreptului de creanță, aferentă noțiunii de bun al reclamanților, întrucât astfel ar rezulta din decizia în interesul legii nr. 33/2008, făcându-se referire în acest sens, la prioritatea Convenției, așa cum s-a aplicat aceasta în cauze mult anterioare Hotărârii-pilot. Toate aceste aspecte duc la concluzia încălcării dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., susținută în mod corect de către recurenții-pârâți prin motivele de recurs. Ca atare, reținându-se că judecata cauzei s-a făcut cu nesocotirea reperelor date prin dezlegarea obligatorie a unor probleme de drept, conform Deciziei nr. 5908 din 8 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursurile pârâților (cu excepția celui al pârâtului I.M.) vor fi admise și decizia casată cu trimitere spre rejudecare, potrivit art. 314 C. proc.

civ. La reluarea judecății, se va ține seama de statuările obligatorii, intrate în autoritatea lucrului judecat, din Decizia nr. 5908 din 8 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în legătură cu accepțiunea noțiunii de "bun actual", în funcție de care urmează să se aprecieze asupra temeiniciei acțiunii în revendicare. - Celelalte critici ale pârâților, vizând posesia utilă exercitată de aceștia și intervenirea uzucapiunii, nu pot constitui obiect de analiză în recurs față de aspectul care s-a impus examinării în mod prioritar, astfel încât vor fi avute în vedere de instanța de trimitere în măsura în care se va demonstra existența unui drept actual al reclamanților, posibil de paralizat prin opunerea uzucapiunii.

- În ce privește recursul declarat de pârâtul I.M., acesta a pretins că prin respingerea, ca inadmisibilă, a cererii sale de aderare la apelul pârâților Ș. și P., au fost nesocotite dispozițiile art. 293 C. proc. civ., care permit intimatului să adere la apelul declarat de partea potrivnică printr-o cerere proprie. Critica este nefondată și nesocotește ipoteza textului procedural de care se prevalează recurentul-pârât. Astfel, potrivit art. 293 alin. (1) C. proc. civ., aderarea la apel (sau apelul incident) presupune existența unui apel principal exercitat de partea potrivnică, față de care intimatul să formuleze o cerere prin care să tindă la schimbarea hotărârii de primă instanță din perspectiva propriului interes, opus părții adverse.

Este vorba, așadar, despre situația în care partea potrivnică a învestit mai întâi instanța, iar intimatul "aderă" la cererea de apel a acesteia pentru a evita înrăutățirea situației sale în calea de atac, tinzând la schimbarea soluției potrivit propriei poziții procesuale ("aderarea" la apel neavând semnificația sprijinirii apelului părții adverse și nici, ca în speță, a părții cu aceleași interese). De aceea, este incorectă și în afara normei legale, susținerea recurentului conform căreia putea să adere la apelul celorlalți pârâți, câtă vreme avea aceeași poziție procesuală și același interes cu aceștia. Faptul că tindea la schimbarea hotărârii de primă instanță - întrucât, așa cum a arătat, avea un drept propriu și o apărare proprie în raporturile cu reclamanții - nu îndreptățește demersul pârâtului, care avea posibilitatea valorificării lor pe calea apelului principal.

Astfel fiind, soluția dată de instanța de apel pe acest aspect este corectă, așa încât casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare va fi una parțială. Se va menține, prin casarea în parte a deciziei din apel, pe lângă soluția privind apelul incident și aceea referitoare la respingerea apelului reclamanților (vizând neacordarea cheltuielilor de judecată în fazele procesuale anterioare), neatacată în recurs. 2. Recursul declarat de reclamanți împotriva Deciziei nr. 5 din 26 iunie 2014, privind soluționarea cererii de completare a dispozitivului, are caracter fondat, atât prin prisma motivării contradictorii date acestei soluții, cât și din perspectiva accesorietății soluției față de cea vizând judecata apelurilor.

Ceea ce a constituit obiectul cererii de completare a dispozitivului a fost nepronunțarea instanței asupra cheltuielilor de judecată din apel. Respingând cererea formulată, instanța de apel reține, într-o manieră contradictorie, că aceste cheltuieli nu puteau fi acordate în condițiile respingerii tuturor apelurilor formulate în cauză, inclusiv al reclamanților (deci, ar lipsi culpa procesuală a părților adverse ca temei al obligării) și întrucât n-au fost dovedite (adică, deși justificate, nu s-a făcut dovada efectivității acestora). O asemenea contrarietate în conținutul considerentelor nu permite controlul judiciar sub aspectul modalității de aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

și face incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În plus, soluția de casare cu trimitere, pronunțată cu privire la apelul pârâților, impune ca toate aceste aspecte referitoare la cheltuielile de judecată, efectuate de reclamanți în faza apelului, să fie reluate în dezbatere și tranșate în funcție de decizia ce va fi pronunțată după rejudecare. În consecință, potrivit considerentelor expuse anterior, urmare a admiterii recursului pârâților, Decizia din apel, nr. 1108 din 1 aprilie 2014, va fi casată în parte (fiind menținute dispozițiile acesteia referitoare la apelul incident și la apelul reclamanților Ș.). Va fi casată în tot Decizia nr. 5 din 26 iunie 2014 privind completarea dispozitivului deciziei menționate anterior.

Va fi respins, ca nefondat, recursul pârâtului I.M. (fiind menținută astfel, soluția deciziei atacate, de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de aderare la apel).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții S.G. și S.A. împotriva Deciziei nr. 5 din 26 iunie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și recursurile declarate de pârâții T.A., T.M., C.M., C.D., Ma.T. H.C., S.C.L. și P.M. împotriva Deciziei nr. 1108 din 1 aprilie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă. Casează, în parte, Decizia nr. 1108 din 1 aprilie 2014 și, în tot, Decizia nr. 5 din 26 iunie 2014 și trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel. Menține dispoziția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de aderare la apel formulată de pârâtul I.M., precum și cea de respingere, ca nefondat, a apelului declarat de reclamanții S.G. și S.A., din cuprinsul Deciziei nr. 1108 din 1 aprilie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul I.M. împotriva Deciziei nr. 1108 din 1 aprilie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 noiembrie 2014. Procesat de GGC - CL