ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4474/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civila nr.399 din 10 aprilie 2001, pronunțată în dosarul nr. 709912000

de Tribunalul București, secția a III a civilă,

a respins ca

neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii și

a respins ca neîntemeiată cererea formulată în baza dispozițiilor art. 480, art.

481 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 35 din Legea nr. 33/1994, de

reclamantele A.M. și M.A. având ca obiect acțiune în revendicare privind

terenul în suprafață de 14.000 mp alcătuind lotul 142 fosta parcelă a moșiei

contesei M.M., cu vecinătățile descrise în actul de proprietate.

Pentru a pronunța această soluție, prima

instanță a reținut, cu privire la excepția inadmisibilității, că în cauză nu

sunt aplicabile dispozițiile art. 36 din Legea nr. 18/1991, nerezultând din

probele administrate că imobilul în litigiu ar face parte din extravilan, iar

pe fondul cauzei, a reținut că regimul juridic actual al terenului face

imposibilă restituirea lui în natură, reclamantele putând să urmeze procedura

reglementată de Legea nr. 10/2001.

Prin

decizia civilă nr. 169/A din 3 aprilie 2002, pronunțată în dosarul

nr. 3300/2001

de Curtea de Apel București, secția a III a civilă, s-a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamantele A.M. și M.A., reținând că instanța de fond în

mod corect a constatat că statul deține terenul în baza unui titlu legal,

astfel încât restituirea în natură nu poate opera în speță.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamantele, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 și 10 C.

proc. civ., arătând că hotărârea atacată nu este motivată, a fost dată cu

aplicarea greșită a legii, în sensul nesocotirii dispozițiilor Decretului nr. 115/1959,

ale Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 213/1998, iar instanța nu s-a pronunțat

asupra nici unuia din mijloacele de apărare invocate de acestea, deși erau

esențiale în soluționarea cauzei.

Prin încheierea de ședință din 24

septembrie 2003, instanța a luat act de decesul recurentei-reclamante A.M., la

dosar fiind depuse actele doveditoare în acest sens, a dispus introducerea în

cauză, în calitate de moștenitor, a fiului defunctei, numitul A.A.P. și a

acordat termen în vederea obținerii relațiilor privind stadiul de soluționare

al notificării formulate de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin încheierea de ședință din 3 martie

2004, instanța a luat act de cererea recurenților-reclamanți A.A.P. și M.A.

privind suspendarea judecății în temeiul art. 47 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 și a dispus în consecință.

Cauza a fost repusă pe rol, din oficiu,

la data de 3 iunie 2010, în vederea discutării perimării recursului.

Analizând

lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul reclamantelor a fost înregistrat

pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, la data de 30 iulie 2002, judecata acestuia fiind suspendată la

data de 3 martie 2004, în temeiul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dată

de la care nici una din părți nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând

în nelucrare pricina care, din oficiu, a fost repusă pe rol în vederea

discutării perimării conform art. 252 alin. (1) C. proc. civ., părțile fiind

legal citate pentru termenul din 15 septembrie 2010.

Din relațiile existente la dosarul

cauzei, a rezultat că notificarea nr. 862 din 15 iunie 2001 formulată de

reclamante în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost soluționată prin Decizia nr. 56

din 23 februarie 2007 a R.A.P.P.S., atașată în copie la dosar.

Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ.,

incident în cauză, „orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel,

recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perima

de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina

părții mai mult de un an".

Perimării i s-a atribuit o natură

juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancțiune procedurală pentru

nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât și o prezumție de desistare,

dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată.

Reglementată ca o excepție de procedură,

în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepția de

perimare este dirimantă, întrucât scopul admiterii sale este stingerea

procesului în faza în care acesta se află și este absolută, întrucât este

reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părților dar și

în interesul unei bune administrări a actului de justiție.

Pentru a interveni însă perimarea, este

necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei

părții, existând în acest sens o prezumție simplă de culpă, dedusă din lipsa de

stăruință în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.

In speță, de la data când a intervenit

suspendarea, respectiv, 3 martie 2004, și până la data repunerii pe rol din

oficiu, și anume, 3 iunie 2010, nici una din părți nu a întrerupt cursul

perimării, lăsând în nelucrare recursul.

Față de cele ce preced, având în vedere

că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei părții, Înalta Curte

constată incidența art. 248 alin. (1) C. proc. civ. și perimarea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I DE

Constată

perimat recursul declarat de reclamanții A.A.P. și M.A. împotriva deciziei nr.

169/A din 3 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a III a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15

septembrie 2010.