ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4474/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civila nr.399 din 10 aprilie 2001, pronunțată în dosarul nr. 709912000 de Tribunalul București, secția a III a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii și a respins ca neîntemeiată cererea formulată în baza dispozițiilor art. 480, art. 481 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 35 din Legea nr. 33/1994, de reclamantele A.M. și M.A. având ca obiect acțiune în revendicare privind terenul în suprafață de 14.000 mp alcătuind lotul 142 fosta parcelă a moșiei contesei M.M., cu vecinătățile descrise în actul de proprietate.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, cu privire la excepția inadmisibilității, că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 36 din Legea nr. 18/1991, nerezultând din probele administrate că imobilul în litigiu ar face parte din extravilan, iar pe fondul cauzei, a reținut că regimul juridic actual al terenului face imposibilă restituirea lui în natură, reclamantele putând să urmeze procedura reglementată de Legea nr. 10/2001. Prin decizia civilă nr. 169/A din 3 aprilie 2002, pronunțată în dosarul nr. 3300/2001 de Curtea de Apel București, secția a III a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantele A.M. și M.A., reținând că instanța de fond în mod corect a constatat că statul deține terenul în baza unui titlu legal, astfel încât restituirea în natură nu poate opera în speță.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ., arătând că hotărârea atacată nu este motivată, a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în sensul nesocotirii dispozițiilor Decretului nr. 115/1959, ale Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 213/1998, iar instanța nu s-a pronunțat asupra nici unuia din mijloacele de apărare invocate de acestea, deși erau esențiale în soluționarea cauzei. Prin încheierea de ședință din 24 septembrie 2003, instanța a luat act de decesul recurentei-reclamante A.M., la dosar fiind depuse actele doveditoare în acest sens, a dispus introducerea în cauză, în calitate de moștenitor, a fiului defunctei, numitul A.A.P.

și a acordat termen în vederea obținerii relațiilor privind stadiul de soluționare al notificării formulate de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001. Prin încheierea de ședință din 3 martie 2004, instanța a luat act de cererea recurenților-reclamanți A.A.P. și M.A. privind suspendarea judecății în temeiul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și a dispus în consecință. Cauza a fost repusă pe rol, din oficiu, la data de 3 iunie 2010, în vederea discutării perimării recursului.

Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Recursul reclamantelor a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, la data de 30 iulie 2002, judecata acestuia fiind suspendată la data de 3 martie 2004, în temeiul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dată de la care nici una din părți nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina care, din oficiu, a fost repusă pe rol în vederea discutării perimării conform art. 252 alin. (1) C. proc. civ., părțile fiind legal citate pentru termenul din 15 septembrie 2010. Din relațiile existente la dosarul cauzei, a rezultat că notificarea nr. 862 din 15 iunie 2001 formulată de reclamante în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost soluționată prin Decizia nr. 56 din 23 februarie 2007 a R.A.P.P.S., atașată în copie la dosar.

Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., incident în cauză, „orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții mai mult de un an". Perimării i s-a atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată. Reglementată ca o excepție de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepția de perimare este dirimantă, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află și este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părților dar și în interesul unei bune administrări a actului de justiție.

Pentru a interveni însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părții, existând în acest sens o prezumție simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de timp reglementat de lege. In speță, de la data când a intervenit suspendarea, respectiv, 3 martie 2004, și până la data repunerii pe rol din oficiu, și anume, 3 iunie 2010, nici una din părți nu a întrerupt cursul perimării, lăsând în nelucrare recursul. Față de cele ce preced, având în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei părții, Înalta Curte constată incidența art. 248 alin. (1) C. proc. civ. și perimarea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I DE

Constată perimat recursul declarat de reclamanții A.A.P. și M.A. împotriva deciziei nr. 169/A din 3 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a III a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 septembrie 2010.