ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4178/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4178/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra

recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1287 din 10

octombrie 2007, Tribunalul Prahova, secția civilă,

a admis contestația formulată de

reclamanții S.N. și S.E. în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului

Ploiești, iar, în consecință, a anulat dispoziția din 19 aprilie 2006 emisă de

Primarul municipiului Ploiești și a obligat-o pe pârâtă să acorde reclamanților

măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri pentru suprafața de

teren de 4.528 mp situată în Ploiești, județul Prahova, identificată conform

raportului de expertiză topo P.D.

Pentru a

pronunța această soluție, tribunalul a reținut că, în cauză, s-a făcut dovada

preluării abuzive a terenului în suprafață de 4.528 mp, solicitat

de

reclamanți, astfel că aceștia sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii,

respectiv despăgubiri, deoarece terenul nu este liber, ci, conform expertizei

topo P.D., pe el sunt construcții aparținând Direcției Apele Române Buzău

Ialomița - Sistem de Gospodărire a Apelor Prahova, parcări auto, alei pietonale,

spatii verzi și construcția blocului.

Împotriva sentinței susmenționate au

declarat apel ambele părți.

Prin Decizia nr. 127 din 18 iunie 2009,

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a admis apelurile și a

schimbat în parte sentința, în sensul că a constatat dreptul reclamanților de a

beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, sub forma

restituirii în natură a suprafeței de teren de 1.457 mp, identificată conform

raportului de expertiză M.C. (răspuns la obiecțiuni, fila 103-107), și sub

formă de despăgubiri bănești, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2001,

pentru restul suprafeței de teren, de 3.071 mp; celelalte dispoziții ale

sentinței au fost menținute.

Pentru a

decide astfel, curtea de apel a apreciat că apelul pârâtei este fondat numai în

raport de motivul referitor la obligarea sa directă la plata de despăgubiri

către reclamanți.

În acest sens,

s-a reținut că plata despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi

restituite în natură nu aparține unității deținătoare, ci instituțiilor

prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care instituie o procedură

specială de acordare a măsurilor reparatorii sub formă de despăgubiri,

procedură aplicabilă reclamanților.

Motivul de

apel prin care pârâta a contestat dovedirea, în cauză, a preluării abuzive a

terenului a fost apreciat ca nefondat.

Sub acest

aspect, s-a reținut că din raportul de expertiză a rezultat că autorii

reclamanților au avut în proprietate o suprafață de 4.806 mp, conform cărții de

judecată din 1928 și actului de partaj voluntar din 31 mai 1942, din care au

înstrăinat suprafața de 279 mp, rămânându-le în proprietate suprafața de 4.528

mp, solicitată de reclamanți prin notificările din 2001.

Conform

declarațiilor martorilor audiați la fond, acest teren a fost preluat în mod

abuziv în perioada anilor 1960, fără a fi acordate despăgubiri, așa cum reiese

din declarația pe proprie răspundere a reclamanților, autentificată din 11

martie 2003.

Din adresa din

3 ianuarie 2007 emisă de Primăria municipiului Ploiești rezulta că la nivelul

acestei instituții nu au fost identificate documente din care să reiasă

situația juridică a imobilului litigios, deși raportul de expertiză efectuat în

fața instanței de fond, dar și de apel, a reliefat faptul că în prezent el face

parte din domeniul privat al statului și că pe el sunt identificate construcții

noi, cum ar fi Direcția Apelor Române și blocuri.

Făcându-se dovada dreptului de

proprietate asupra terenului în litigiu, precum și a faptului că acesta se află

în prezent în domeniul privat al Primăriei municipiului Ploiești, în aplicarea art.

24 din Legea nr. 10/2001, curtea de apel a prezumat că imobilul se încadrează

în dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 10/2001, fiind preluat în

mod abuziv de către stat, fără un tidu valabil, caz în care dovada existenței

și prezentarea actului de preluare nu este necesară si nici posibilă.

Apelul

reclamanților a fost apreciat ca fondat atât sub aspectul modalității de

întocmire a raportului de expertiză, cât și asupra problemelor ce antrenează

fondul cauzei.

În acest sens,

lipsa detalierii suprafețelor ce sunt ocupate de construcții noi sau afectate

de utilități și a celor libere în înțelesul legii speciale de reparație, a fost

acoperită prin efectuarea unei noi experdze în apel, în raport de care s-a

verificat aplicabilitatea, în cauză, a dispozițiilor art. 9 și art. 10 din

Legea nr. 10/2001.

Astfel, s-a

reținut ca potrivit noii experdze întocmite de expert M.C., nu toată suprafața

ce a aparținut reclamanților este ocupată în prezent de construcții noi sau de

utilități. Din aceasta, o suprafață de 1.457 mp este liberă în înțelesul Legii nr.

10/2001, respectiv 467 mp, în afara incintei Direcției Județene Apele Române,

sunt liberi de construcții și neafectați de utilități, iar restul terenului de

332 mp, 125 mp teren nefolosit și 533 mp parcare este situat în incinta acestei

instituții.

Nu se poate,

însă, considera că spațiile reprezentând alee betonată și parcare sunt terenuri

afectate de utilitate publică, câtă vreme, conform raportului de expertiză,

aleea betonată nu figurează în evidența străzilor din orașul Ploiești, iar

parcarea nu este publică, ci un loc privat din incinta unei instituții,

neafectată uzului publicului larg, neamenajată în sensul legii și fără a figura

în P.U.G.-ul localității.

De asemenea,

s-a apreciat că acest spațiu nu poate fi considerat ca aferent construcției

Direcției Apelor Române, câtă vreme acestei clădiri i-a fost alocat un spațiu

suficient de către expert pentru buna exploatare a imobilului, simpla îngrădire

a unui teren excedentar neputând duce la concluzia că acesta este aferent

clădirii noi.

Ca atare, pentru suprafața de 1.457 mp

s-a dat prioritate principiului restituirii în natură, instituit de art. 9 din

Legea nr. 10/2001 și s-a făcut aplicarea art. 10 din aceeași Lege,

apreciindu-se că este posibilă restituirea în natură, sens în care s-a dispus

schimbarea în parte a sentinței de fond.

Decizia curții de apel a fost atacată

cu recurs de către pârâtă, care a invocat, în drept, dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv,

recurenta a formulat următoarele critici:

-

În mod greșit instanța de apel a reținut că s-a făcut

dovada preluării abuzive, bazându-se exclusiv pe concluziile raportului de

expertiză efectuat în cauză, fără ca în acesta să se menționeze care au fost

actele folosite pentru identificarea terenurilor.

Pe cale de consecință, nefiind făcută

dovada preluării abuzive cu un act de preluare pe numele reclamanților și nici

dovada calității de moștenitori a acestora, în mod greșit li s-au acordat

măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 4.806 mp, identificat prin

raportul de expertiză.

Potrivit

H.G. nr. 250/2007, sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia

la momentul deposedării abuzive și a calității de persoană îndreptățită la

restituire revine persoanei care pretinde dreptul.

Incidența

„preluării abuzive" nu este prezumată, ci, în funcție de fiecare situație,

entitatea notificată trebuie să aprecieze încadrarea în dispozițiile art. 2 alin.

(1) din Lege.

- Î

n mod nelegal instanța de apel a

dispus restituirea în natură a suprafeței de teren de 1.457 mp, identificată

conform raportului de expertiză întocmit de expert M.C.

Cu privire la

acest raport de expertiză, pârâta a formulat obiecțiuni, dar acestea au fost

respinse, în mod neîntemeiat, de către instanța de apel.

-

Instanța de apel nu a stabilit

unitatea deținătoare a terenului în suprafață de 1.457 mp, așa încât, în mod

greșit, a dispus obligarea pârâtei la restituirea în natură a acesteia.

Potrivit

expertizei efectuate la fond, terenul face parte din domeniul privat al

statului și este deținut de Direcția Apelor Române Buzău-Ialomița, Sistem de

Gospodărirea Apelor Prahova, iar nu de către primărie.

- Pentru a se

dispune restituirea în natură, potrivit pct. 10.3 din H.G. nr. 250/2007,

trebuie mai întâi verificată destinația actuală a terenului solicitat, urmând

ca restituirea în natură să se limiteze numai la acele suprafețe de teren

libere sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu afectează

accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane, sens în care se vor

avea în vedere, de la caz la caz, atât servitutile legale, cât și

documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism.

Intimații-reclamanți nu

au depus întâmpinare.

Examinând

decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține

următoarele:

În primul

rând, recurenta impută instanței de apel faptul că a reținut greșit ca

dovedită, în cauză, preluarea abuzivă a imobilului litigios și calitatea de

moștenitori a reclamanților, bazându-se pe raportul de expertiză și pe

prezumții, în absența unui act de preluare pe numele reclamanților.

Acest critici,

care vizează stabilirea situației de fapt de către instanța de apel pe baza

aprecierii probelor administrate în cauză, nu pot face obiect de analiză în

recurs, deoarece nu se încadrează în nici unul dintre cazurile de nelegalitate

expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea

controlului judiciar în această cale extraordinară de atac.

Pct. 11 al art.

304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor

grave de fapt, consecutive greșitei aprecieri a probelor, a fost abrogat prin art.

1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, astfel că, în prezent, instanța de recurs

nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea

atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate

recurenta, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la

situația de fapt pe care aceasta o constată.

Pentru aceleași

considerente, nici critica prin care recurenta invocă greșita respingere a

obiecțiunilor formulate de ea la raportul de expertiză din apel nu poate fi

analizată în recurs, deoarece ridică tot o problemă de apreciere a probelor,

sustrasă competenței instanței de recurs, față de actuala reglementare a art. 304

C. proc. civ.

În ce privește

critica vizând necesitatea verificării destinației actuale a terenului pentru a

se putea dispune restituirea lui în natură, este de observat că instanța de

apel a verificat acest aspect, stabilind, pe baza probei cu expertiză, care

este destinația actuală a trenului litigios.

Prin această

critică, recurenta tinde, de fapt, să obțină schimbarea situației de fapt

stabilită de instanța de apel cu privire la destinația actuală a terenului

litigios, ceea ce nu mai este posibil în recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304

C. proc. civ.

Singura

critică ce ridică o problemă de legalitate a hotărârii atacate, susceptibilă de

încadrare în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este cea vizând identificarea

unității deținătoare a terenului litigios, căreia îi revine obligația

restituirii în natură a bunului.

Astfel,

recurenta contestă stabilirea în sarcina sa a obligației de restituire în

natură a suprafeței de teren de 1.457 mp, susținând că ea nu are calitatea de

unitate deținătoare a terenului litigios, întrucât, conform expertizei

efectuate la fond, acesta face parte din domeniul privat al statului și este

deținut de Direcția Apelor Române Buzău Ialomița - Sistem de Gospodărire a

Apelor Prahova.

Într-adevăr,

potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, obligația restituirii în natură a

imobilelor preluate în mod abuziv revine unității deținătoare a acestora la

data intrării în vigoare a legii, respectiv regie autonomă, societate sau

companie națională, societate comercială la care statul sau o autoritate a

administrației publice centrale sau locale era acționar ori asociat majoritar,

organizație cooperatistă sau orice altă persoană juridică de drept public.

În înțelesul

Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, sintagma „unitate deținătoare" din lege semnifică fie

entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul

de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii

(minister, primărie, instituția prefectului sau orice altă instituție publică),

fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat, în patrimoniul

său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul care face obiectul

legii (regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu

capital de stat, organizații cooperatiste).

Așa

fiind, era obligatoriu a se stabili în cauză cine și cu ce titlu deținea

imobilul litigios la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv

cine are calitatea de unitate deținătoare a acestuia.

Or, sub

acest aspect, concluziile instanței de apel sunt contradictorii, deoarece deși

inițial reține, cu trimitere la expertiza efectuată la fond, că terenul

litigios face parte din domeniul privat al statului, ulterior reține că același

teren se află în prezent în domeniul privat al Primăriei municipiului Ploiești.

Pe de o parte,

aprecierile instanței de apel conduc la ideea identității între domeniul privat

al statului și domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, ceea ce

este greșit, iar pe de altă parte, față de această confuzie, instanța de apel a

lăsat nelămurită chestiunea unității deținătoare a imobilului litigios.

Astfel,

instanța de apel a reținut, pe baza expertizei de la fond, că terenul litigios,

în suprafață totală de 4.528 mp, este ocupat de Direcția Apelor Române și de

construcția a două blocuri de locuit, iar pe baza expertizei din apel că, din

suprafața totală a terenului, 1.457 mp sunt liberi, din care 467 mp în afara

incintei Direcției Apelor Române, iar restul în incinta acestei instituții,

respectiv 332 mp, 125 mp teren ne folosit și 533 mp parcare.

Deși a reținut

că o parte din suprafața terenului litigios este ocupată de Direcția Apelor

Române, instanța de apel nu s-a preocupat, însă, să stabilească cine are,

pentru aceasta, calitatea de unitate deținătoare și, implicit, obligația de a

acorda măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001.

În acest scop,

se impunea a se verifica cu ce titlu deține Direcția Apelor Române parte din

terenul litigios și, în funcție de aceasta, a se stabili cine este unitate

deținătoare a respectivului teren, care să poată fi obligată la restituire,

sens în care probatoriul trebuia suplimentat, chiar și din oficiu, întrucât

potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au

îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice

greșeală privind aflarea adevărului în cauză, putând ordona administrarea

probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Întrucât

Înalta Curte nu poate aplica dispozițiile legale incidente cauzei la o situație

de fapt care nu a fost pe deplin lămurită, urmează ca, în baza art. 314 C.

proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtei să

fie admis, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță, pentru ca aceasta să stabilească pe deplin

situația de fapt pe aspectul susmenționat, în funcție de care să identifice

unitatea deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, căreia îi revine obligația de

acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul litigios, și a proceda în

consecință.

În acest sens, instanța de trimitere

va ordona administrarea oricărei probe pe care o va considera necesară în

vederea identificării unității deținătoare a imobilului litigios, urmând a

verifica relevanța pe acest aspect și a înscrisului depus de pârâtă ca act nou

în recurs, respectiv adresa nr. 1140/28 august 2009 emisă de Primăria Municipiului

Ploiești. Direcția Evidență și Valorificare Patrimoniu. Serviciul Evidență și

Documentații Bunuri în Domeniul Public al Municipiului Ploiești (fila 14 dosar

recurs), în contextul întregului probatoriu al cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Ploiești împotriva Deciziei nr.

127 din 18 iunie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Casează

decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

02 iulie 2010.