ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4178/2010

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 1287 din 10 octombrie 2007, Tribunalul Prahova, secția civilă, a admis contestația formulată de reclamanții S.N. și S.E. în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Ploiești, iar, în consecință, a anulat dispoziția din 19 aprilie 2006 emisă de Primarul municipiului Ploiești și a obligat-o pe pârâtă să acorde reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri pentru suprafața de teren de 4.528 mp situată în Ploiești, județul Prahova, identificată conform raportului de expertiză topo P.D.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că, în cauză, s-a făcut dovada preluării abuzive a terenului în suprafață de 4.528 mp, solicitat de reclamanți, astfel că aceștia sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii, respectiv despăgubiri, deoarece terenul nu este liber, ci, conform expertizei topo P.D., pe el sunt construcții aparținând Direcției Apele Române Buzău Ialomița - Sistem de Gospodărire a Apelor Prahova, parcări auto, alei pietonale, spatii verzi și construcția blocului. Împotriva sentinței susmenționate au declarat apel ambele părți. Prin Decizia nr. 127 din 18 iunie 2009, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile și a schimbat în parte sentința, în sensul că a constatat dreptul reclamanților de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, sub forma restituirii în natură a suprafeței de teren de 1.457 mp, identificată conform raportului de expertiză M.C.

(răspuns la obiecțiuni, fila 103-107), și sub formă de despăgubiri bănești, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2001, pentru restul suprafeței de teren, de 3.071 mp; celelalte dispoziții ale sentinței au fost menținute. Pentru a decide astfel, curtea de apel a apreciat că apelul pârâtei este fondat numai în raport de motivul referitor la obligarea sa directă la plata de despăgubiri către reclamanți. În acest sens, s-a reținut că plata despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură nu aparține unității deținătoare, ci instituțiilor prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care instituie o procedură specială de acordare a măsurilor reparatorii sub formă de despăgubiri, procedură aplicabilă reclamanților.

Motivul de apel prin care pârâta a contestat dovedirea, în cauză, a preluării abuzive a terenului a fost apreciat ca nefondat.

Sub acest aspect, s-a reținut că din raportul de expertiză a rezultat că autorii reclamanților au avut în proprietate o suprafață de 4.806 mp, conform cărții de judecată din 1928 și actului de partaj voluntar din 31 mai 1942, din care au înstrăinat suprafața de 279 mp, rămânându-le în proprietate suprafața de 4.528 mp, solicitată de reclamanți prin notificările din 2001. Conform declarațiilor martorilor audiați la fond, acest teren a fost preluat în mod abuziv în perioada anilor 1960, fără a fi acordate despăgubiri, așa cum reiese din declarația pe proprie răspundere a reclamanților, autentificată din 11 martie 2003. Din adresa din 3 ianuarie 2007 emisă de Primăria municipiului Ploiești rezulta că la nivelul acestei instituții nu au fost identificate documente din care să reiasă situația juridică a imobilului litigios, deși raportul de expertiză efectuat în fața instanței de fond, dar și de apel, a reliefat faptul că în prezent el face parte din domeniul privat al statului și că pe el sunt identificate construcții noi, cum ar fi Direcția Apelor Române și blocuri.

Făcându-se dovada dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, precum și a faptului că acesta se află în prezent în domeniul privat al Primăriei municipiului Ploiești, în aplicarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, curtea de apel a prezumat că imobilul se încadrează în dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 10/2001, fiind preluat în mod abuziv de către stat, fără un tidu valabil, caz în care dovada existenței și prezentarea actului de preluare nu este necesară si nici posibilă. Apelul reclamanților a fost apreciat ca fondat atât sub aspectul modalității de întocmire a raportului de expertiză, cât și asupra problemelor ce antrenează fondul cauzei.

În acest sens, lipsa detalierii suprafețelor ce sunt ocupate de construcții noi sau afectate de utilități și a celor libere în înțelesul legii speciale de reparație, a fost acoperită prin efectuarea unei noi experdze în apel, în raport de care s-a verificat aplicabilitatea, în cauză, a dispozițiilor art. 9 și art. 10 din Legea nr. 10/2001. Astfel, s-a reținut ca potrivit noii experdze întocmite de expert M.C., nu toată suprafața ce a aparținut reclamanților este ocupată în prezent de construcții noi sau de utilități. Din aceasta, o suprafață de 1.457 mp este liberă în înțelesul Legii nr. 10/2001, respectiv 467 mp, în afara incintei Direcției Județene Apele Române, sunt liberi de construcții și neafectați de utilități, iar restul terenului de 332 mp, 125 mp teren nefolosit și 533 mp parcare este situat în incinta acestei instituții.

Nu se poate, însă, considera că spațiile reprezentând alee betonată și parcare sunt terenuri afectate de utilitate publică, câtă vreme, conform raportului de expertiză, aleea betonată nu figurează în evidența străzilor din orașul Ploiești, iar parcarea nu este publică, ci un loc privat din incinta unei instituții, neafectată uzului publicului larg, neamenajată în sensul legii și fără a figura în P.U.G.-ul localității. De asemenea, s-a apreciat că acest spațiu nu poate fi considerat ca aferent construcției Direcției Apelor Române, câtă vreme acestei clădiri i-a fost alocat un spațiu suficient de către expert pentru buna exploatare a imobilului, simpla îngrădire a unui teren excedentar neputând duce la concluzia că acesta este aferent clădirii noi.

Ca atare, pentru suprafața de 1.457 mp s-a dat prioritate principiului restituirii în natură, instituit de art. 9 din Legea nr. 10/2001 și s-a făcut aplicarea art. 10 din aceeași Lege, apreciindu-se că este posibilă restituirea în natură, sens în care s-a dispus schimbarea în parte a sentinței de fond. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către pârâtă, care a invocat, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a formulat următoarele critici: - În mod greșit instanța de apel a reținut că s-a făcut dovada preluării abuzive, bazându-se exclusiv pe concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, fără ca în acesta să se menționeze care au fost actele folosite pentru identificarea terenurilor.

Pe cale de consecință, nefiind făcută dovada preluării abuzive cu un act de preluare pe numele reclamanților și nici dovada calității de moștenitori a acestora, în mod greșit li s-au acordat măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 4.806 mp, identificat prin raportul de expertiză. Potrivit H.G. nr. 250/2007, sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și a calității de persoană îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul. Incidența „preluării abuzive" nu este prezumată, ci, în funcție de fiecare situație, entitatea notificată trebuie să aprecieze încadrarea în dispozițiile art. 2 alin. (1) din Lege. - Î n mod nelegal instanța de apel a dispus restituirea în natură a suprafeței de teren de 1.457 mp, identificată conform raportului de expertiză întocmit de expert M.C.

Cu privire la acest raport de expertiză, pârâta a formulat obiecțiuni, dar acestea au fost respinse, în mod neîntemeiat, de către instanța de apel. - Instanța de apel nu a stabilit unitatea deținătoare a terenului în suprafață de 1.457 mp, așa încât, în mod greșit, a dispus obligarea pârâtei la restituirea în natură a acesteia. Potrivit expertizei efectuate la fond, terenul face parte din domeniul privat al statului și este deținut de Direcția Apelor Române Buzău-Ialomița, Sistem de Gospodărirea Apelor Prahova, iar nu de către primărie. - Pentru a se dispune restituirea în natură, potrivit pct. 10.3 din H.G.

nr. 250/2007, trebuie mai întâi verificată destinația actuală a terenului solicitat, urmând ca restituirea în natură să se limiteze numai la acele suprafețe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane, sens în care se vor avea în vedere, de la caz la caz, atât servitutile legale, cât și documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism. Intimații-reclamanți nu au depus întâmpinare. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: În primul rând, recurenta impută instanței de apel faptul că a reținut greșit ca dovedită, în cauză, preluarea abuzivă a imobilului litigios și calitatea de moștenitori a reclamanților, bazându-se pe raportul de expertiză și pe prezumții, în absența unui act de preluare pe numele reclamanților.

Acest critici, care vizează stabilirea situației de fapt de către instanța de apel pe baza aprecierii probelor administrate în cauză, nu pot face obiect de analiză în recurs, deoarece nu se încadrează în nici unul dintre cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în această cale extraordinară de atac. Pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt, consecutive greșitei aprecieri a probelor, a fost abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, astfel că, în prezent, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurenta, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Pentru aceleași considerente, nici critica prin care recurenta invocă greșita respingere a obiecțiunilor formulate de ea la raportul de expertiză din apel nu poate fi analizată în recurs, deoarece ridică tot o problemă de apreciere a probelor, sustrasă competenței instanței de recurs, față de actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ. În ce privește critica vizând necesitatea verificării destinației actuale a terenului pentru a se putea dispune restituirea lui în natură, este de observat că instanța de apel a verificat acest aspect, stabilind, pe baza probei cu expertiză, care este destinația actuală a trenului litigios. Prin această critică, recurenta tinde, de fapt, să obțină schimbarea situației de fapt stabilită de instanța de apel cu privire la destinația actuală a terenului litigios, ceea ce nu mai este posibil în recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc.

civ. Singura critică ce ridică o problemă de legalitate a hotărârii atacate, susceptibilă de încadrare în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este cea vizând identificarea unității deținătoare a terenului litigios, căreia îi revine obligația restituirii în natură a bunului. Astfel, recurenta contestă stabilirea în sarcina sa a obligației de restituire în natură a suprafeței de teren de 1.457 mp, susținând că ea nu are calitatea de unitate deținătoare a terenului litigios, întrucât, conform expertizei efectuate la fond, acesta face parte din domeniul privat al statului și este deținut de Direcția Apelor Române Buzău Ialomița - Sistem de Gospodărire a Apelor Prahova.

Într-adevăr, potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, obligația restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv revine unității deținătoare a acestora la data intrării în vigoare a legii, respectiv regie autonomă, societate sau companie națională, societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale era acționar ori asociat majoritar, organizație cooperatistă sau orice altă persoană juridică de drept public. În înțelesul Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, sintagma „unitate deținătoare" din lege semnifică fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituția prefectului sau orice altă instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat, în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste). Așa fiind, era obligatoriu a se stabili în cauză cine și cu ce titlu deținea imobilul litigios la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv cine are calitatea de unitate deținătoare a acestuia.

Or, sub acest aspect, concluziile instanței de apel sunt contradictorii, deoarece deși inițial reține, cu trimitere la expertiza efectuată la fond, că terenul litigios face parte din domeniul privat al statului, ulterior reține că același teren se află în prezent în domeniul privat al Primăriei municipiului Ploiești. Pe de o parte, aprecierile instanței de apel conduc la ideea identității între domeniul privat al statului și domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, ceea ce este greșit, iar pe de altă parte, față de această confuzie, instanța de apel a lăsat nelămurită chestiunea unității deținătoare a imobilului litigios.

Astfel, instanța de apel a reținut, pe baza expertizei de la fond, că terenul litigios, în suprafață totală de 4.528 mp, este ocupat de Direcția Apelor Române și de construcția a două blocuri de locuit, iar pe baza expertizei din apel că, din suprafața totală a terenului, 1.457 mp sunt liberi, din care 467 mp în afara incintei Direcției Apelor Române, iar restul în incinta acestei instituții, respectiv 332 mp, 125 mp teren ne folosit și 533 mp parcare. Deși a reținut că o parte din suprafața terenului litigios este ocupată de Direcția Apelor Române, instanța de apel nu s-a preocupat, însă, să stabilească cine are, pentru aceasta, calitatea de unitate deținătoare și, implicit, obligația de a acorda măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001.

În acest scop, se impunea a se verifica cu ce titlu deține Direcția Apelor Române parte din terenul litigios și, în funcție de aceasta, a se stabili cine este unitate deținătoare a respectivului teren, care să poată fi obligată la restituire, sens în care probatoriul trebuia suplimentat, chiar și din oficiu, întrucât potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, putând ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc. Întrucât Înalta Curte nu poate aplica dispozițiile legale incidente cauzei la o situație de fapt care nu a fost pe deplin lămurită, urmează ca, în baza art. 314 C. proc.

civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtei să fie admis, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru ca aceasta să stabilească pe deplin situația de fapt pe aspectul susmenționat, în funcție de care să identifice unitatea deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, căreia îi revine obligația de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul litigios, și a proceda în consecință. În acest sens, instanța de trimitere va ordona administrarea oricărei probe pe care o va considera necesară în vederea identificării unității deținătoare a imobilului litigios, urmând a verifica relevanța pe acest aspect și a înscrisului depus de pârâtă ca act nou în recurs, respectiv adresa nr. 1140/28 august 2009 emisă de Primăria Municipiului Ploiești.

Direcția Evidență și Valorificare Patrimoniu. Serviciul Evidență și Documentații Bunuri în Domeniul Public al Municipiului Ploiești (fila 14 dosar recurs), în contextul întregului probatoriu al cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Ploiești împotriva Deciziei nr. 127 din 18 iunie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 02 iulie 2010.