ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 933/2015

Obiectul litigiului dedus judecății Prin Cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. 812/45 din 24 septembrie 2012, reclamantul Ș.V.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, SC S. SA și SC L.P. SRL, societate aflată în insolvență, reprezentată prin administrator judiciar A. IPURL, constatarea nulității absolute parțiale a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, seria C1 emis la data de 10 august 1995, de către pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, în favoarea pârâtei SC S. SA, precum și obligarea pârâtelor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința nr. 397 din 10 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, s-a dispus admiterea excepției tardivității, respingerea acțiunii promovate de reclamantul Ș.V.V., ca tardiv formulată, și obligarea reclamantului la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată către pârâta SC S. SA. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Excepția tardivității acțiunii invocată de pârâte este întemeiată, raportat la prevederile art. 11 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, acțiunea fiind introdusă cu depășirea termenului de 6 luni, respectiv de un an de la data luării la cunoștință a actului contestat. În ceea ce privește momentul luării la cunoștință a actului administrativ în litigiu, respectiv Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria C1 din 10 august 1995, se constată că, deși acest act nu i-a fost comunicat reclamantului, beneficiarul acestuia fiind pârâta SC S. SA, dreptul de proprietate reconstituit prin acest certificat a devenit opozabil reclamantului la momentul înscrierii în Registrul de transcripțiuni sub nr. R1 din 16 august 1995, conform ștampilei aplicate pe act. Nu poate fi reținută susținerea reclamantului potrivit căreia ar fi aflat de existența certificatului în litigiu abia cu ocazia soluționării Dosarului nr. 31052/245/2011 aflat pe rolul Judecătoriei Iași, din moment ce Legea contenciosului administrativ calculează termenul de un an pentru introducerea unei acțiuni în anularea actului administrativ în funcție de data luării la cunoștință a actului vătămător, fără a face distincție între motivele de nulitate absolută sau relativă invocate. În speța de față, publicitatea actului administrativ contestat a operat la momentul înscrierii lui în Registrul de transcripțiuni sub nr. R1 din 16 august 1995, în condițiile Legii nr. 76/1996, moment față de care cererea de chemare în judecată, înregistrată la 24 septembrie 2012, apare ca fiind depusă cu depășirea termenului maxim de un an prevăzut de legiuitor în materia contenciosului administrativ. În concluzie, prima instanță a apreciat că acțiunea promovată de reclamant este tardivă și a dispus respingerea acesteia.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 397 din 10 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal reclamantul Ș.V.V., susținând că este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive: Dreptul de proprietate al pârâtei SC S. SA nu a fost niciodată intabulat în evidențele de Carte funciară. A fost înscris în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni în anul 1995, după momentul la care reclamantul a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, respectiv cererea nr. C2 din 3 aprilie 1991. Registrului de transcripțiuni și inscripțiuni îi erau incidente la acel moment dispozițiile vechiului C. civ., art. 1801 - 1802, 1816 - 1823. Acest registru a permis o publicitate imobiliară și, implicit, opozabilitatea față de terți, parțială, principala sa deficiență fiind aceea că nu permitea identificarea proprietăților, ci în principal a titularilor dreptului de proprietate. Chiar și în ipoteza în care reclamantul ar fi consultat aceste registre de transcripțiuni și inscripțiuni sau ar fi avut interesul să o facă, nu avea posibilitatea obiectivă de a lua cunoștință că dreptul său a fost înscris în favoarea altei persoane, pentru a putea să atace actul prejudiciabil pentru acesta. În motivarea instanței se regăsesc dispoziții ale Legii nr. 7/1996, lege care nici nu era incidentă în momentul în care pârâta SC S. SA și-a înscris certificatul de atestare a dreptului de proprietate în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni. Cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reclamantul a dovedit că a luat cunoștință de existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate ca urmare a înregistrării Dosarului nr. 31052/245/2011 pe rolul Judecătoriei Iași, dosar în care au fost depuse înscrisuri la data de 13 octombrie 2011, printre care și Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor C1 din 10 august 1995, care confirmă dreptul de proprietate asupra terenurilor în favoarea SC S. SA. În concluzie, pentru motivele expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, în temeiul art. 312 alin. (3) teza a II-a și alin. (5), coroborat cu art. 313 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimatul Ministerul Economiei, înființat prin reorganizarea Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii primei instanței, ca fiind legală și temeinică. În susținerea poziției sale procesuale, intimatul a precizat că SC S. SA deține certificat de atestare a dreptului de proprietate din anul 1995, că reclamantul Ș.V.V. avea la dispoziție din anul 2000, data pronunțării Sentinței civile nr. 5.946 din 5 aprilie 2000 a Judecătoriei Iași, prin care a fost anulată donația pentru terenul în litigiu, mijloacele juridice pentru executarea acestei sentințe. De asemenea, reclamantul susține că în anul 2011 i-a fost comunicat ordinul prefectului de respingere a cererii sale și că a luat cunoștință de conținutul acestuia la 16 septembrie 2011. Cum în acest ordin se menționează, potrivit reclamantului, faptul că terenul se află în proprietatea SC S. SA, rezultă că acesta avea cunoștință de existența certificatului cu mai mult de un an înainte de introducerea acțiunii în contencios administrativ. Intimata SC S. SA a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurentului la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, apreciind că în mod corect prima instanță a respins acțiunea, ca tardiv formulată, în condițiile în care dreptul de proprietate a devenit opozabil "erga omnes" din momentul înscrierii lui în Registrul de transcripțiuni, care a avut loc la data de 16 august 1995, sesizarea instanței de contencios administrativ fiind realizată la data de 24 septembrie 2012.

Procedura derulată în fața instanței de recurs Prin Încheierea din data de 10 iunie 2014 s-a dispus citarea în cauză, în calitate de recurent, a numitului Ș.V.M., în considerarea Contractului de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. C3 din 14 mai 2014 încheiat între Ș.V.V., în calitate de cedent, și Ș.V.M., în calitate de cesionar având ca obiect drepturile litigioase care rezultă din Dosarul nr. 812/45/2012 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție. De asemenea, prin Încheierea din data de 11 noiembrie 2014 s-a dispus citarea intimatei SC S. SA prin lichidator C.I.A.B. SPRL, față de împrejurarea că la data de 11 decembrie 2013, Tribunalul Iași a dispus deschiderea procedurii insolvenței față de SC S. SA, în Dosarul nr. 9422/99/2013, iar la data de 17 septembrie 2014 a fost desemnată ca lichidator judiciar C.I.A.B. SPRL. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Acțiunea în contencios administrativ dedusă judecății vizează exercitarea controlului de legalitate, în condițiile art. 1 și art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în privința Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria C1 emis la data de 10 august 1995, de Ministerul Comerțului, în favoarea SC S. SA. În conformitate cu dispozițiile art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, acțiunea prin care se solicită anularea unui act administrativ individual se poate formula în termen de 6 luni, care se calculează, după caz, de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau de la comunicarea refuzului nejustificat ori de la data expirării termenului legal pentru soluționarea cererii. Pentru motive temeinice, textul menționat prevede posibilitatea sesizării instanței de contencios administrativ și după expirarea termenului de 6 luni, dar nu mai târziu de 1 an de la data comunicării sau luării la cunoștință a actului administrativ. Cum în speța de față reclamantul este terț în raport de actul administrativ contestat, termenul de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se calculează de la momentul luării la cunoștință de actul administrativ vătămător. Potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanței de contencios administrativ orice persoană care "se consideră vătămată" printr-un act administrativ. Este eronat a se aprecia că reclamantul a luat cunoștință de conținutul certificatului de atestare a dreptului de proprietate și a realizat existența unei vătămări a drepturilor ori intereselor sale legitime la momentul înscrierii actului în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni, reprezentat de data de 16 august 1995, întrucât o astfel de înscriere oferă informații exclusiv în privința persoanei care solicită înscrierea, nu și în privința situației materiale și juridice a imobilului avut în vedere. Trimiterea pe care prima instanță o face la Legea cadastrului și publicității imobiliare nr. 7/1996 este eronată, întrucât acest act normativ nu era în vigoare la momentul înscrierii dreptului de proprietate (16 august 1995), nefiind vorba de o publicitate în sistem de carte funciară, ci în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni. Nici înscrierea în cartea funciară nu are semnificația juridică a luării la cunoștință de actul administrativ, ci dă naștere unei prezumții, în sensul că persoanele interesate ar putea, cu diligențe rezonabile, să ia cunoștință de conținutul actului juridic în baza căruia s-a efectuat operațiunea de publicitate imobiliară. Prin urmare, data la care terțul a luat cunoștință de existența și conținutul actului administrativ trebuie să rezulte fără echivoc din împrejurările de fapt stabilite cu probatoriile administrate în cauză. Or, în speța supusă judecății, elementele aflate la dispoziția instanței evidențiază faptul că reclamantul a luat cunoștință de existența și conținutul certificatului de atestare a dreptului de proprietate la data de 13 octombrie 2011, când acest înscris a fost depus în cadrul documentației prezentate de autoritatea emitentă a Ordinului nr. 779 din 25 septembrie 2000, în acțiunea având ca obiect anularea acestui ordin, înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași sub nr. 31052/245/2011. Reclamantul s-a adresat cu plângere prealabilă Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, solicitând revocarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, iar răspunsul la plângerea prealabilă, reprezentat de Adresa nr. A1 din 9 august 2012, i-a fost comunicat la data de 10 august 2012. În raport de momentul comunicării răspunsului la plângerea prealabilă se calculează termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 pentru sesizarea instanței de contencios administrativ, termen care a fost respectat în cauză, în condițiile în care acțiunea în anularea actului administrativ a fost înregistrată la instanță la data de 24 septembrie 2012. În concluzie, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că în mod eronat prima instanță a admis excepția tardivității acțiunii, astfel că urmează să dispună, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ. (1865) și art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, admiterea recursului, casarea Sentinței nr. 397 din 10 decembrie 2012 și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Cu ocazia rejudecării pricinii vor fi soluționate cu prioritate celelalte excepții invocate în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ. și, eventual, fondul cauzei, dacă se va impune, raportat la soluția dată excepțiilor.