ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 933/2015

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 933/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Iași sub nr. 812/45 din 24 septembrie 2012, reclamantul Ș.V.V. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Ministerul Economiei, Comerțului și

Mediului de Afaceri, SC S. SA și SC L.P. SRL, societate aflată în insolvență,

reprezentată prin administrator judiciar A. IPURL, constatarea nulității

absolute parțiale a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenurilor, seria C1 emis la data de 10 august 1995, de către pârâtul

Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, în favoarea pârâtei SC

S. SA, precum și obligarea pârâtelor, în solidar, la plata cheltuielilor de

judecată.

instanțe

Prin Sentința nr. 397

din 10 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția contencios

administrativ și fiscal, s-a dispus admiterea excepției tardivității,

respingerea acțiunii promovate de reclamantul Ș.V.V., ca tardiv formulată, și

obligarea reclamantului la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată

către pârâta SC S. SA.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Excepția tardivității

acțiunii invocată de pârâte este întemeiată, raportat la prevederile art. 11

alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare, acțiunea fiind introdusă cu depășirea termenului de 6 luni,

respectiv de un an de la data luării la cunoștință a actului contestat.

În ceea ce privește

momentul luării la cunoștință a actului administrativ în litigiu, respectiv

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria C1

din 10 august 1995, se constată că, deși acest act nu i-a fost comunicat

reclamantului, beneficiarul acestuia fiind pârâta SC S. SA, dreptul de

proprietate reconstituit prin acest certificat a devenit opozabil reclamantului

la momentul înscrierii în Registrul de transcripțiuni sub nr. R1 din 16 august

1995, conform ștampilei aplicate pe act.

Nu poate fi reținută

susținerea reclamantului potrivit căreia ar fi aflat de existența

certificatului în litigiu abia cu ocazia soluționării Dosarului nr.

31052/245/2011 aflat pe rolul Judecătoriei Iași, din moment ce Legea

contenciosului administrativ calculează termenul de un an pentru introducerea

unei acțiuni în anularea actului administrativ în funcție de data luării la

cunoștință a actului vătămător, fără a face distincție între motivele de

nulitate absolută sau relativă invocate.

În speța de față,

publicitatea actului administrativ contestat a operat la momentul înscrierii

lui în Registrul de transcripțiuni sub nr. R1 din 16 august 1995, în condițiile

Legii nr. 76/1996, moment față de care cererea de chemare în judecată,

înregistrată la 24 septembrie 2012, apare ca fiind depusă cu depășirea

termenului maxim de un an prevăzut de legiuitor în materia contenciosului

administrativ.

În concluzie, prima

instanță a apreciat că acțiunea promovată de reclamant este tardivă și a dispus

respingerea acesteia.

exercitată în cauză

Împotriva Sentinței

civile nr. 397 din 10 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția

contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal

reclamantul Ș.V.V., susținând că este nelegală și netemeinică, pentru următoarele

motive:

Dreptul de

proprietate al pârâtei SC S. SA nu a fost niciodată intabulat în evidențele de

Carte funciară. A fost înscris în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni

în anul 1995, după momentul la care reclamantul a formulat cerere de reconstituire

a dreptului de proprietate, respectiv cererea nr. C2 din 3 aprilie 1991.

Registrului de

transcripțiuni și inscripțiuni îi erau incidente la acel moment dispozițiile

vechiului C. civ., art. 1801 - 1802, 1816 - 1823. Acest registru a permis o

publicitate imobiliară și, implicit, opozabilitatea față de terți, parțială,

principala sa deficiență fiind aceea că nu permitea identificarea

proprietăților, ci în principal a titularilor dreptului de proprietate.

Chiar și în ipoteza

în care reclamantul ar fi consultat aceste registre de transcripțiuni și

inscripțiuni sau ar fi avut interesul să o facă, nu avea posibilitatea

obiectivă de a lua cunoștință că dreptul său a fost înscris în favoarea altei

persoane, pentru a putea să atace actul prejudiciabil pentru acesta.

În motivarea

instanței se regăsesc dispoziții ale Legii nr. 7/1996, lege care nici nu era

incidentă în momentul în care pârâta SC S. SA și-a înscris certificatul de

atestare a dreptului de proprietate în Registrul de transcripțiuni și

inscripțiuni.

Cu înscrisurile

depuse la dosarul cauzei, reclamantul a dovedit că a luat cunoștință de

existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate ca urmare a

înregistrării Dosarului nr. 31052/245/2011 pe rolul Judecătoriei Iași, dosar în

care au fost depuse înscrisuri la data de 13 octombrie 2011, printre care și

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor C1 din

10 august 1995, care confirmă dreptul de proprietate asupra terenurilor în

favoarea SC S. SA.

În concluzie, pentru

motivele expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței

recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, în temeiul

art. 312 alin. (3) teza a II-a și alin. (5), coroborat cu art. 313 C. proc.

civ.

în cauză

Intimatul Ministerul

Economiei, înființat prin reorganizarea Ministerului Economiei, Comerțului și

Mediului de Afaceri, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea

recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii primei instanței, ca fiind

legală și temeinică.

În susținerea

poziției sale procesuale, intimatul a precizat că SC S. SA deține certificat de

atestare a dreptului de proprietate din anul 1995, că reclamantul Ș.V.V. avea

la dispoziție din anul 2000, data pronunțării Sentinței civile nr. 5.946 din 5

aprilie 2000 a Judecătoriei Iași, prin care a fost anulată donația pentru

terenul în litigiu, mijloacele juridice pentru executarea acestei sentințe.

De asemenea,

reclamantul susține că în anul 2011 i-a fost comunicat ordinul prefectului de

respingere a cererii sale și că a luat cunoștință de conținutul acestuia la 16

septembrie 2011. Cum în acest ordin se menționează, potrivit reclamantului,

faptul că terenul se află în proprietatea SC S. SA, rezultă că acesta avea

cunoștință de existența certificatului cu mai mult de un an înainte de

introducerea acțiunii în contencios administrativ.

Intimata SC S. SA a

solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea

recurentului la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată,

apreciind că în mod corect prima instanță a respins acțiunea, ca tardiv

formulată, în condițiile în care dreptul de proprietate a devenit opozabil

"erga omnes" din momentul înscrierii lui în Registrul de

transcripțiuni, care a avut loc la data de 16 august 1995, sesizarea instanței

de contencios administrativ fiind realizată la data de 24 septembrie 2012.

în fața instanței de recurs

Prin Încheierea din

data de 10 iunie 2014 s-a dispus citarea în cauză, în calitate de recurent, a

numitului Ș.V.M., în considerarea Contractului de cesiune de drepturi

litigioase autentificat sub nr. C3 din 14 mai 2014 încheiat între Ș.V.V., în

calitate de cedent, și Ș.V.M., în calitate de cesionar având ca obiect

drepturile litigioase care rezultă din Dosarul nr. 812/45/2012 aflat pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

De asemenea, prin

Încheierea din data de 11 noiembrie 2014 s-a dispus citarea intimatei SC S. SA

prin lichidator C.I.A.B. SPRL, față de împrejurarea că la data de 11 decembrie

2013, Tribunalul Iași a dispus deschiderea procedurii insolvenței față de SC S.

SA, în Dosarul nr. 9422/99/2013, iar la data de 17 septembrie 2014 a fost

desemnată ca lichidator judiciar C.I.A.B. SPRL.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința

recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările

dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că

recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Acțiunea în

contencios administrativ dedusă judecății vizează exercitarea controlului de

legalitate, în condițiile art. 1 și art. 8 din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, în privința Certificatului de atestare a dreptului

de proprietate asupra terenurilor seria C1 emis la data de 10 august 1995, de

Ministerul Comerțului, în favoarea SC S. SA.

În conformitate cu

dispozițiile art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

acțiunea prin care se solicită anularea unui act administrativ individual se

poate formula în termen de 6 luni, care se calculează, după caz, de la data

primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau de la comunicarea refuzului

nejustificat ori de la data expirării termenului legal pentru soluționarea

cererii. Pentru motive temeinice, textul menționat prevede posibilitatea

sesizării instanței de contencios administrativ și după expirarea termenului de

6 luni, dar nu mai târziu de 1 an de la data comunicării sau luării la

cunoștință a actului administrativ.

Cum în speța de față

reclamantul este terț în raport de actul administrativ contestat, termenul de 1

an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se calculează de la

momentul luării la cunoștință de actul administrativ vătămător.

Potrivit art. 1 din

Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanței de contencios administrativ orice

persoană care "se consideră vătămată" printr-un act administrativ.

Este eronat a se

aprecia că reclamantul a luat cunoștință de conținutul certificatului de

atestare a dreptului de proprietate și a realizat existența unei vătămări a

drepturilor ori intereselor sale legitime la momentul înscrierii actului în

Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni, reprezentat de data de 16 august

1995, întrucât o astfel de înscriere oferă informații exclusiv în privința

persoanei care solicită înscrierea, nu și în privința situației materiale și

juridice a imobilului avut în vedere.

Trimiterea pe care

prima instanță o face la Legea cadastrului și publicității imobiliare nr.

7/1996 este eronată, întrucât acest act normativ nu era în vigoare la momentul

înscrierii dreptului de proprietate (16 august 1995), nefiind vorba de o

publicitate în sistem de carte funciară, ci în Registrul de transcripțiuni și

inscripțiuni.

Nici înscrierea în

cartea funciară nu are semnificația juridică a luării la cunoștință de actul

administrativ, ci dă naștere unei prezumții, în sensul că persoanele interesate

ar putea, cu diligențe rezonabile, să ia cunoștință de conținutul actului

juridic în baza căruia s-a efectuat operațiunea de publicitate imobiliară.

Prin urmare, data la

care terțul a luat cunoștință de existența și conținutul actului administrativ

trebuie să rezulte fără echivoc din împrejurările de fapt stabilite cu

probatoriile administrate în cauză.

Or, în speța supusă

judecății, elementele aflate la dispoziția instanței evidențiază faptul că

reclamantul a luat cunoștință de existența și conținutul certificatului de

atestare a dreptului de proprietate la data de 13 octombrie 2011, când acest

înscris a fost depus în cadrul documentației prezentate de autoritatea emitentă

a Ordinului nr. 779 din 25 septembrie 2000, în acțiunea având ca obiect

anularea acestui ordin, înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași sub nr.

31052/245/2011.

Reclamantul s-a

adresat cu plângere prealabilă Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului

de Afaceri, solicitând revocarea certificatului de atestare a dreptului de

proprietate, iar răspunsul la plângerea prealabilă, reprezentat de Adresa nr.

A1 din 9 august 2012, i-a fost comunicat la data de 10 august 2012.

În raport de momentul

comunicării răspunsului la plângerea prealabilă se calculează termenul de

prescripție de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

554/2004 pentru sesizarea instanței de contencios administrativ, termen care a

fost respectat în cauză, în condițiile în care acțiunea în anularea actului

administrativ a fost înregistrată la instanță la data de 24 septembrie 2012.

În concluzie, pentru

toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că în mod eronat prima

instanță a admis excepția tardivității acțiunii, astfel că urmează să dispună,

în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ. (1865) și art. 20 din Legea nr.

554/2004, cu modificările și completările ulterioare, admiterea recursului,

casarea Sentinței nr. 397 din 10 decembrie 2012 și trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță.

Cu ocazia rejudecării

pricinii vor fi soluționate cu prioritate celelalte excepții invocate în cauză,

în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ. și, eventual, fondul

cauzei, dacă se va impune, raportat la soluția dată excepțiilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul Ș.V.M. împotriva Sentinței nr. 397 din 10 decembrie

2012 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

recurată. Trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 martie 2015.

Procesat de GGC - MI