ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1643/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Sesizarea instanței de fond Prin cererea adresată Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul I.J.J. Iași a solicitat anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis la data de 10 august 1995 de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri și suspendarea actului administrativ până la soluționarea irevocabilă a cauzei. Inițial, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ, prin sentința nr. 185 din 23 mai 2011, a respins cererea de suspendare și a respins acțiunea reclamantei ca tardiv formulată. Prin aceeași sentință a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de arătare a titularului dreptului, iar în privința cererii de introducere în cauză a Statului Român, a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 57 alin. (1) C. proc.

civ. Prin decizia nr. 2293 din 10 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a fost admis recursul declarat de reclamantul I.J.J. Iași și cererea de intervenție accesorie în interesul recurentului-reclamant formulată de Ministerul Finanțelor Publice, a fost casată sentința și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, apreciind că soluțiile instanței de fond date cu privire la cererea de arătare a titularului dreptului și cererii de introducere în cauză a Statului Român sunt greșite. Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. 226/45/2011*. I.J.J. Iași a formulat o cerere de chemare în garanție a I.G.P.F.

și a solicitat, ulterior, suspendarea cauzei până la soluționarea irevocabilă a cererii de nulitate absolută a actelor juridice care fac parte din documentația de stabilire a terenurilor. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 409 din 17 decembrie 2012 a Curții de Apele Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă cererea de suspendare a judecății cauzei conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ., respinsă acțiunea formulată de reclamantul I.J.J.

Iași în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, SC S. SA și chematul în garanție I.G.P.F., ca tardiv formulată, respinsă cererea de intervenție în interesul reclamantului formulată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, respinsă cererea de suspendare formulată de reclamant privind certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 10 august 1995. Pentru a motiva această soluție, instanța de fond a respins cererea de suspendare a judecării cauzei, conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ., apreciind că se impune soluționarea prioritară a excepției de tardivitate invocată în cauză, în raport de natura pricinii și de caracterul administrativ a actului a cărui anulare s-a cerut întrucât numai prin respingerea acestei excepții s-ar putea lua în discuție cererea de suspendare.

Deliberând asupra excepției de tardivitate a acțiunii, invocată în cauză de către pârâta SC S. SA și în prima judecată în fond a cauzei și asupra căreia instanța de recurs nu a statuat în nici un mod, curtea a apreciat că aceasta este fondată. Obiectul acțiunii îl constituie anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 10 august 1995 emis de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri în favoarea SC S. SA, ca act administrativ emis de o autoritate centrală, ceea ce și atrage competența instanței de contencios administrativ, Curtea de Apel Iași, iar nu competența instanței de drept comun. Ca atare, cercetarea pricinii se impune a fi făcută prin prisma dispozițiilor legii speciale, Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, iar nu conform dreptului civil, situație în care s-ar pune problema distincției în cazurile de nulitate relativă și nulitate absolută, condițiile și termenele în care aceste nulități pot fi invocate.

Au fost invocate dispozițiile art. 11 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004. S-a arătat că actul administrativ contestat în prezenta cauză a fost emis în anul 1995 și în același an a fost transcris de către SC S. SA în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni, din acel moment fiind opozabil erga omnes. Prin îndeplinirea formalităților legale de publicitate imobiliară, actul de atestare a dreptului de proprietate se considera a fi cunoscut de terți, deci și de către reclamant, care nu mai poate evoca un alt moment la care ar fi luat la cunoștință de acest act.

Referitor la situația reală a terenului înscris în certificatul de atestare a dreptului de proprietate, instanța a reținut ca relevant faptul că, după înregistrarea în cartea funciară a municipiului Iași, SC S. SA a încheiat mai multe acte juridice de înstrăinare pentru mai multe suprafețe din teren, prin acte autentice, iar în luna aprilie 2000, mai avea în proprietate doar 1254,55 mp teren situat în Iași, bd. P. folosit și în prezent de către reclamant. S-a reținut că, în raport de dispozițiile art. 11 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004, acțiunea este formulată peste termenul de 6 luni, respectiv 1 an de la data luării la cunoștință a actului și, fiind vorba de un termen imperativ, în privința căruia nu sunt prevăzute derogări, acțiunea a fost respinsă ca tardivă.

În raport de această soluție au fost respinse atât cererea de chemare în garanție, apreciată ca neîntrunind exigentele impuse de art. 60 alin. (1) C. proc. civ. pentru că din actele cauzei și din susținerile părților reieșind că I.G.P.F. nu este emitent al actului contestat și nu este implicat în procedura de emitere a acestui act. Urmare celor constatate a fost respinsă și cererea de intervenție în interesul reclamantului, precum și cererea de suspendare a executării actului administrativ, nefiind întrunite dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/ 2004. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul I.J.J. Iași și chematul în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

I. În recursul declarat de I.J.J. Iași se consideră că hotărârea pronunțată de Curtea de apel este nelegală, întrucât a dat o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, subliniind natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, hotărârea fiind dată și cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și pe cale de consecință, s-a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal. Totodată soluția dată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau conține motive contradictorii ori străine de natura pricinii, iar instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

S-a considerat de către recurentă că este greșită soluția instanței de fond dată excepției tardivității, deoarece nu a avut în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 797/2007, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 și s-a constatat că acest text de lege este neconstituțional și nici practica Înaltei Curți care recunoaște legitimarea procesuală activă în cadrul acțiunii de contencios administrativ și terțului sub condiția existenței calității sale de „persoană vătămată”.

Nu poate fi acceptată soluția instanței de fond, susține recurentul, potrivit căreia de la data transcrierii certificatului de atestare a dreptului de proprietate curge de la termenul de introducere a acțiunii pentru că, în situația unui terț, pentru introducerea plângerii persoanei vătămate este un termen de decădere care se calculează numai de la data la care partea a luat efectiv la cunoștință și chiar dacă i s-a comunicat actul, important este momentul de la care actul respectiv a produs vătămarea. Admiterea excepției de tardivitate a introducerii acțiunii s-a făcut, în opinia recurentului, pe baza unui material probator incomplet, iar instanța era obligată să pună în dezbaterea părților toate probatoriile solicitate, înscrisurile și expertiza tehnică fiind de natură a stabili atât situația de fapt cât și existența vătămării.

S-a arătat că faptul comunicării efective a actului în litigiu de către intimata emitentă nu rezultă din motivarea instanței de rejudecare, însă vătămarea intereselor reclamantului este cât se poate de evidentă din probatoriile solicitate. În prezentul litigiu, recurentul susține că a formulat plângerea prealabilă ce era o condiție pentru promovarea acțiunii în contencios administrativ și, de aceea, excepția tardivității trebuia respinsă pentru că aceasta nu poate fi primită separat de obligativitatea îndeplinirii plângerii prealabile.

S-a invocat de către recurent că la rejudecare nu au fost respectate îndrumările date prin decizia de casare nr. 2293 din 10 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în care s-a dispus că „instanța de rejudecare va analiza ca apărări și celelalte critici formulate în recurs și în cererea de intervenție depusă în fața instanței de recurs”, iar instanța de rejudecare nu a analizat nici criticile formulate în recurs de către reclamant și nici cele formulate de intervenientul Statul Român cu privire la excepția tardivității, ci chiar a ignorat în totalitate toate aceste apărări.

Recurentul a criticat soluția instanței de fond pentru nemotivare, deoarece simpla apreciere a instanței de rejudecare care a reținut, în admiterea excepției tardivității ca prin îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, actul de atestare a dreptului de proprietate se consideră a fi cunoscut de terți, nu îndeplinește condiția motivării și este incident art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Tot în motivele de recurs s-a subliniat importanța administrării probei cu expertiza și s-a reproșat că nu au fost analizate înscrisurile depuse la dosar și din care rezultă că SC S. SA nu a avut niciodată în administrare întreaga suprafață de teren pentru care a solicitat atestarea dreptului de proprietate, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. și art. 129 C. proc. civ. Nelegală a fost considerată și soluția de respingere a cererii de suspendare a judecății întemeiată pe dispozițiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., deoarece prioritar trebuia soluționată cererea de suspendare. În același context, plecând de la dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, instanța era competentă să se pronunțe și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății. Pentru că soluția în cauză este dependentă de valabilitatea actelor a căror constatare a nulității s-a solicitat în dosarul aflat pe rolul Judecătoriei Iași, s-a apreciat că se impunea suspendarea judecării cauzei. Prin raportare la art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, rejudecând cauza, să se dispună respingerea excepției tardivității și să se aprecieze asupra cererilor. II. În recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că în art. 261 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. se prevede că „Hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde numele, domiciliul sau reședința părților, calitatea în care s-au judecat; numele mandatarilor sau reprezentanților legali și al avocaților”, iar din analiza hotărârii rezultă că instanța de fond nu a menționat sediul niciuneia dintre părțile litigante.

Au fost invocate și prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. iar instanța de fond a reținut aceleași aspecte ca și instanța din primul ciclu procesual, deși în decizia nr. 2293 din 10 mai 2012 a Înaltei Curți s-a dispus ca la rejudecare, instanța să analizeze ca apărări și celelalte critici formulate în recurs și în cererea de intervenție depusă în fața instanței de recurs. Lipsa mențiunilor prevăzute de art. 261 atrage nulitatea hotărârii, susține recurentul, în condițiile art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ. Referitor la celelalte două motive invocate, art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., recurentul consideră că reclamantul a formulat acțiune în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, astfel cum prevede art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, reclamantul s-a adresat autorității emitente a actului administrativ cu plângere prealabilă cu adresa din 28 octombrie 2010. Răspunsul la plângerea prealabilă a fost comunicat reclamantului cu adresa din 16 noiembrie 2010, înregistrat la I.J.J. Iași din 18 noiembrie 2010, dată în raport de care se calculează termenul de 6 luni, acesta împlinindu-se la 18 mai 2011. Cum cererea a fost formulată la 15 martie 2011, ea a fost adresată în termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 544/ 2004. Art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se aplică numai în cazul în care persoanele nu au respectat termenul de 6 luni prevăzut la alin. (1) din același articol.

Chiar și dacă s-ar da credit interpretării date de instanța de fond cu privire la aplicarea art. 11 din Legea nr. 554/2004, trebuie avut în vedere că noțiunea care vizează „data luării la cunoștință” se raportează la momentul la care persoana care se consideră vătămată a luat cunoștință de conținutul actului și nu la o posibilă dată la care acesta ar fi trebuit să ia cunoștință de emiterea acestui act. S-a invocat și faptul că trebuie reținut și că reclamantul are calitatea de terț în raport de actul pe care l-a contestat, acest act nefiindu-i comunicat de către autoritatea emitentă, iar legiuitorul vorbește de data luării la cunoștință a actului administrativ, în sensul în care persoana ce se consideră vătămată în drepturile sale trebuie să aibă efectiv cunoștință de conținutul actului administrativ pentru a putea aprecia dacă se află în situația încălcării unui drept.

S-au făcut referiri și la fondul cauzei și că din extrasul de carte funciară rezultă că terenul în cauză este proprietate de stat, aparținând domeniului public de interes național, fiind dat în folosința M.A.I. Intimata SC S. SA a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat, solicitând administrarea probei cu înscrisuri, respectiv sentința civilă nr. 1525 din 7 iulie 2010 a Tribunalului Iași, secția civilă, probă încuviințată de instanță și comunicată părților. Soluția instanței de recurs După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursurile pentru următoarele considerente: I. Recursul declarat de I.J.J.

Iași va fi respins pentru următoarele considerente. În motivele de recurs s-a arătat că hotărârea este nelegală pentru că instanța de fond a dat o interpretare greșită actului juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acesteia, care constituie motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., chiar dacă nu a fost indicat expres de către recurent. Deși a fost invocat acest motiv de recurs nu s-a detaliat modul în care instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății sau i-a schimbat natura și înțelesul lămurit, astfel că acest motiv de recurs este nefondat. Recurentul a arătat și că hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau motive contradictorii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., dar după analiza hotărârii atacate se constată că aceasta este motivată conform art. 261 C. proc. civ., iar acest motiv de recurs este nefondat. În condițiile în care cauza a fost soluționată de către instanța de fond prin admiterea unei excepții, motivarea s-a făcut în raport de această excepție, fiind prezentate argumentele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței. A fost invocat și faptul că instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., dar nefiind prezentate formele de procedură care ar fi fost încălcate, nu poate fi analizată această critică. Un ultim motiv de nelegalitate invocat este acela ca hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., dar și acest motiv este nefondat. Instanța de fond a fost învestită cu o acțiune în anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea SC S. SA de către Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri. După casarea cu trimitere spre rejudecare, a fost respinsă acțiunea reclamantului ca tardiv formulată. În motivele de recurs se critică tocmai greșita soluționare a excepției tardivității cererii.

Din analiza probelor depuse în dosar, inclusiv în cadrul dosarului de recurs, rezultă că certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 10 august 1995 a fost emis de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri și a fost transcris în același an, 1995, în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni, iar imobilul a fost înscris în cartea funciară a Municipiului Iași și cu privire la suprafața de teren au fost încheiate mai multe acte juridice de înstrăinare, dar o suprafață de teren din cea înscrisă în certificatul de atestare a dreptului de proprietate este în folosința reclamantului, respectiv 5650 mp. Terenul se află situat în Iași, bd. P., iar în anul 2007, cu cererea înregistrată din 20 noiembrie 2007 la Judecătoria Iași, reclamanta SC S. SA a chemat în judecată I.J.J.

Iași tocmai pentru a se dispune obligarea acestuia să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 5650 mp situată în Iași, bd. P., iar ca titlu a fost invocat de SC S. SA tocmai certificatul de atestare a dreptului de proprietate a cărui anulare se solicită în prezenta cauză. Cauza a fost declinată în favoarea Tribunalului Iași, secția civilă. Prin H.G. nr. 204/1996, Guvernul României a aprobat transmiterea fără plată a imobilului compus din construcții și terenul aferent situat în Iași, bd. P. din patrimoniul SC S. SA în proprietatea publică a statului și în administrația M.A.I. ca sediu pentru unitatea de grăniceri din cadrul Comandamentului Național al Grănicerilor, în suprafață de 18.212 mp.

Tribunalul Iași a soluționat cauza prin sentința nr. 1525 din 7 iulie 2010 și comunicată părților în cursul lunii octombrie 2010. La data de 28 octombrie 2010, I.J.J. Iași a solicitat Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri anularea parțială sau, după caz, revizuirea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea SC S. SA în suprafață de 7077 mp, iar cu adresa din 18 noiembrie 2010 s-a comunicat răspunsul la plângerea prealabilă. Instanța de fond a respins cererea reclamantului ca tardiv formulată. În motivele de recurs invocate de reclamantul I.J.J. Iași s-a considerat greșita soluție pentru că nu s-a avut în vedere incidența Deciziilor Curții Constituționale nr. 797/2007.

Într-adevăr, prin Decizia Curții Constituționale nr. 797/2007 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 și s-a constatat că textul de lege este neconstituțional în măsura în care termenul de 6 luni de la data emiterii actului se aplică plângerii prealabile formulate de persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept decât destinatarului actului. Așa cum se poate observa, decizia Curții Constituționale se referă la neconstituționalitatea art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, or, instanța de fond a soluționat cauza în raport de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 554/2004: „(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă ; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii ; c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii ; d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile ; e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.

(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz. (5) Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripție, iar termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere”. După analiza alin. (1), alin. (2) și alin. (5) ale art. 11 din Legea nr. 554/2004, se poate observa că termenele pentru introducerea acțiunii sunt: - termen de prescripție, cel de 6 luni, care este aplicabil acțiunilor prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate, termen care curge de la date diferite; - termen de decădere, cel de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

El poate fi invocat dacă nu a fost respectat termenul de 6 luni și dacă sunt „motive temeinice” și termenul de 1 an se calculează începând de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, în funcție de obiectul acțiunii sau de titularul acesteia. Chiar dacă numai art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 face referire la „data luării la cunoștință”, prin introducerea acestei sintagme a fost avut în vedere tocmai momentul de la care începe să curgă termenul de decădere pentru acțiunile formulate de terții vătămați prin acte administrative adresate altor subiecte de drept, în mod similar stabilirii datei de la care curge termenul de prescripție pentru exercitarea procedurii prealabile.

În raport și de considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 797/2007, deși redactarea art. 11 din Legea nr. 554/2004 nu este la fel de clară ca și cea cuprinsă în art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, se poate aprecia că potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, termenul de introducere a acțiunii pentru terțul vătămat într-un act administrativ adresat altui subiect de drept curge de la data luării la cunoștință a actului vătămător.

Referitor la speță, principiul opozabilității față de terți a înscrisurilor în cartea funciară, este consacrat de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 și chiar dacă nu poate pune semnul egalității între conținutul juridic al noțiunii de opozabilitate erga omnes a dreptului reclamantului pentru care au fost efectuate formalitățile de publicitate imobiliară și luarea la cunoștință, de către terți, a existenței actului administrativ individual ce a fost înscris în cartea funciară, așa cum susține instanța de fond, totuși trebuie recunoscut faptul că înscrierea în cartea funciară dă naștere unor prezumții, în sensul că un subiect de drept diligent putea lua cunoștință, cu minim efort, de existența actului în baza căruia s-au efectuat formalitățile de publicitate imobiliară.

Un act administrativ individual, cum este cazul certificatului de atestare a dreptului de proprietate, se comunică numai beneficiarului său și, din acel moment, al comunicării către beneficiar, se produc efectele juridice legate de caracterul său obligatoriu și executoriu ex officio. Momentul în care terții iau cunoștință de existența unui act administrativ vătămător este legat de elemente extrinseci, de acte sau fapte survenite ulterior, cărora judecătorul le poate da semnificația cuvenită, în raport cu circumstanțele cauzei și păstrând un just echilibru între interesele părților în litigiu. În cauză, așa cum am arătat anterior, în raport de probele administrate în cauză, pot fi stabilite elemente care ar putea confirma că reclamantul a avut cunoștință de existența actului administrativ considerat vătămător cu mult înainte de 1 an de la data introducerii acțiunii în fața instanței de contencios administrativ, respectiv 15 martie 2011. Astfel, prin H.G.

nr. 204/1996 s-a aprobat trecerea în administrarea unității de grăniceri din cadrul Comandamentului Național al Grănicerilor a unei suprafețe de teren aflat în patrimoniul SC S. SA și s-a încheiat chiar un protocol în baza acesteia. Dar, chiar dacă nu ar fi existat aceste acte, între părți (SC S. SA și I.J.J. Iași) a existat un litigiu pe rolul Tribunalului Iași, care inițial a fost înregistrat la Judecătoria Iași la 22 noiembrie 2007 litigiu în care SC S. SA invocă drept titlu de proprietate tocmai certificatul de atestarea dreptului de proprietate din 10 august 1995. Prin urmare, în condițiile în care I.J.J.

Iași a figurat ca pârât în acel litigiu, Dosar nr. 9991/99/2008, se poate considera, în mod rezonabil, că reclamantul din prezenta cauză „a luat la cunoștință” de existența actului vătămător chiar după introducerea acțiunii de Judecătoria Iași, respectiv, luna noiembrie 2007, începutul anului 2008. Nu se poate spune că „data luării la cunoștință” este data la care actul s-a apreciat ca fiind vătămător, adică la data soluționării litigiului pentru că, prin simpla invocare a actului ca titlu de proprietate, recurentul-reclamant se putea considera vătămat în drepturile sale. Or, cu toate acestea, acțiunea a fost formulată la instanța de contencios administrativ la 15 martie 2011, cu depășirea termenului de decădere de 1 an de la data luării la cunoștință, prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și se impunea respingerea acțiunii ca tardiv formulată.

Nu pot fi reținute susținerile din motivele de recurs că admiterea excepției s-a făcut pe baza unui material probator incomplet și că se impune efectuarea unei expertize tehnice, deoarece nu prezintă relevanță concluziile unei asemenea expertize ci numai să se poată stabili data luării la cunoștință „de existența” actului administrativ vătămător, ceea ce s-a dovedit în fața instanței de recurs și nu mai este necesară casarea cu trimitere spre rejudecare, așa cum susține recurentul-reclamant. În ceea ce privește nerespectarea deciziei de casare nr. 2293 din 10 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se constată că sunt nefondate criticile din motivele de recurs.

Faptul că în considerentele deciziei nr. 2293 din 10 mai 2012 a Înaltei Curți s-a dat îndrumare ca la rejudecare, să se analizeze ca apărări celelalte critici din recurs nu înseamnă că instanța care a rejudecat cauza nu putea admite excepția tardivității, în condițiile în care această problemă nu a fost tranșată de instanța de recurs deoarece art. 315 alin. (1) C. proc. civ. prevede că hotărârile instanței de recurs sunt obligatorii asupra problemelor de drept dezlegate și asupra necesității administrării unor probe. Fiind soluționată acțiunea prin admiterea unei excepții, în mod normal, nu au putut fi analizate celelalte apărări ce vizau alte aspecte decât tardivitatea acțiunii. Nici în prezenta fază a procesului, în care s-a reținut corecta respingere a acțiunii ca tardiv formulată, chiar dacă a fost completată motivarea, nu vor putea fi analizate criticile din recurs ce vizează fondul cauzei.

Nu este nelegală nici soluția de respingere a cererii de suspendare a judecății întemeiată pe dispozițiile art. 244 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care, corect a apreciat că, mai întâi, conform art. 137 C. proc. civ., se impun a fi soluționate excepțiile de procedură sau cele de fond. Numai dacă s-ar fi respins excepția tardivității, se putea pune în discuția părților cererea de suspendare întemeiată pe art. 244 pct. 1 C. proc. civ. II. În ceea ce privește recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, se constată că și acesta este nefondat. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este nefondat pentru că nu s-a dovedit vătămarea drepturilor recurentului prin neindicarea în cuprinsul sentinței atacate a domiciliului sau reședinței părților.

Conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.: „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”. Pentru că nu suntem în prezența unei vătămări prezumate, recurentul trebuie să facă dovada vătămării produse prin nerespectarea prevederilor legale invocate, ceea ce nu s-a dovedit în cauză. Pentru celelalte motive invocate, respectiv art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (nemotivarea hotărârii), art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., argumentele pentru care vor fi respinse sunt aceleași ca și în cazul recursului declarat de reclamantul I.J.J.

Iași. De aceea, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, vor fi respinse recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamantul I.J.J. Iași și de intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 409/2012 din 17 decembrie 2012 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2014.