ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1643/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1643/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Sesizarea instanței de fond

Prin cererea adresată

Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul I.J.J.

Iași a solicitat anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate

emis la data de 10 august 1995 de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de

Afaceri și suspendarea actului administrativ până la soluționarea irevocabilă a

cauzei.

Inițial, Curtea de Apel

Iași, secția contencios administrativ, prin sentința nr. 185 din 23 mai 2011, a

respins cererea de suspendare și a respins acțiunea reclamantei ca tardiv formulată.

Prin aceeași sentință

a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de arătare a titularului dreptului, iar

în privința cererii de introducere în cauză a Statului Român, a reținut că nu sunt

incidente dispozițiile art. 57 alin. (1) C. proc. civ.

Prin decizia nr. 2293

din 10 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal, a fost admis recursul declarat de reclamantul I.J.J. Iași și cererea

de intervenție accesorie în interesul recurentului-reclamant formulată de Ministerul

Finanțelor Publice, a fost casată sentința și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe, apreciind că soluțiile instanței de fond date cu privire la cererea de

arătare a titularului dreptului și cererii de introducere în cauză a Statului Român

sunt greșite.

Cauza a fost reînregistrată

la Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. 226/45/2011*.

I.J.J. Iași a formulat

o cerere de chemare în garanție a I.G.P.F. și a solicitat, ulterior, suspendarea

cauzei până la soluționarea irevocabilă a cererii de nulitate absolută a actelor

juridice care fac parte din documentația de stabilire a terenurilor.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă

nr. 409 din 17 decembrie 2012 a Curții de Apele Iași, secția contencios administrativ

și fiscal, a fost respinsă cererea de suspendare a judecății cauzei conform

art. 244 pct. 1 C. proc. civ., respinsă acțiunea formulată de reclamantul I.J.J.

Iași în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de

Afaceri, SC S. SA și chematul în garanție I.G.P.F., ca tardiv formulată, respinsă

cererea de intervenție în interesul reclamantului formulată de Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, respinsă cererea de suspendare formulată de reclamant

privind certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din

10 august 1995.

Pentru a motiva această

soluție, instanța de fond a respins cererea de suspendare a judecării cauzei, conform

art. 244 pct. 1 C. proc. civ., apreciind că se impune soluționarea prioritară a

excepției de tardivitate invocată în cauză, în raport de natura pricinii și de caracterul

administrativ a actului a cărui anulare s-a cerut întrucât numai prin respingerea

acestei excepții s-ar putea lua în discuție cererea de suspendare.

Deliberând asupra excepției

de tardivitate a acțiunii, invocată în cauză de către pârâta SC S. SA și în prima

judecată în fond a cauzei și asupra căreia instanța de recurs nu a statuat în nici

un mod, curtea a apreciat că aceasta este fondată.

Obiectul acțiunii îl constituie

anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 10 august 1995

emis de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri în favoarea SC

S. SA, ca act administrativ emis de o autoritate centrală, ceea ce și atrage competența

instanței de contencios administrativ, Curtea de Apel Iași, iar nu competența instanței

de drept comun.

Ca atare, cercetarea pricinii

se impune a fi făcută prin prisma dispozițiilor legii speciale, Legea nr. 554/2004

a contenciosului administrativ, iar nu conform dreptului civil, situație în care

s-ar pune problema distincției în cazurile de nulitate relativă și nulitate absolută,

condițiile și termenele în care aceste nulități pot fi invocate.

Au fost invocate dispozițiile

art. 11 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

S-a arătat că actul administrativ

contestat în prezenta cauză a fost emis în anul 1995 și în același an a fost transcris

de către SC S. SA în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni, din acel moment

fiind opozabil erga omnes.

Prin îndeplinirea formalităților

legale de publicitate imobiliară, actul de atestare a dreptului de proprietate se

considera a fi cunoscut de terți, deci și de către reclamant, care nu mai poate

evoca un alt moment la care ar fi luat la cunoștință de acest act.

Referitor la situația

reală a terenului înscris în certificatul de atestare a dreptului de proprietate,

instanța a reținut ca relevant faptul că, după înregistrarea în cartea funciară

a municipiului Iași, SC S. SA a încheiat mai multe acte juridice de înstrăinare

pentru mai multe suprafețe din teren, prin acte autentice, iar în luna aprilie 2000,

mai avea în proprietate doar 1254,55 mp teren situat în Iași, bd. P. folosit și

în prezent de către reclamant.

S-a reținut că, în raport

de dispozițiile art. 11 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004, acțiunea

este formulată peste termenul de 6 luni, respectiv 1 an de la data luării la cunoștință

a actului și, fiind vorba de un termen imperativ, în privința căruia nu sunt prevăzute

derogări, acțiunea a fost respinsă ca tardivă.

În raport de această soluție

au fost respinse atât cererea de chemare în garanție, apreciată ca neîntrunind exigentele

impuse de art. 60 alin. (1) C. proc. civ. pentru că din actele cauzei și din susținerile

părților reieșind că I.G.P.F. nu este emitent al actului contestat și nu este implicat

în procedura de emitere a acestui act.

Urmare celor constatate

a fost respinsă și cererea de intervenție în interesul reclamantului, precum și

cererea de suspendare a executării actului administrativ, nefiind întrunite dispozițiile

art. 14 din Legea nr. 554/ 2004.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs reclamantul I.J.J. Iași și chematul în garanție Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice.

I. În recursul declarat

de I.J.J. Iași se consideră că hotărârea pronunțată de Curtea de apel este nelegală,

întrucât a dat o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, subliniind

natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, hotărârea fiind dată

și cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și pe cale de consecință, s-a pronunțat

o hotărâre lipsită de temei legal.

Totodată soluția dată

nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau conține motive contradictorii ori străine

de natura pricinii, iar instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

S-a considerat de către

recurentă că este greșită soluția instanței de fond dată excepției tardivității,

deoarece nu a avut în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 797/2007, prin care

a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin.

(7) din Legea nr. 554/2004 și s-a constatat că acest text de lege este neconstituțional

și nici practica Înaltei Curți care recunoaște legitimarea procesuală activă în

cadrul acțiunii de contencios administrativ și terțului sub condiția existenței

calității sale de „persoană vătămată”.

Nu poate fi acceptată

soluția instanței de fond, susține recurentul, potrivit căreia de la data transcrierii

certificatului de atestare a dreptului de proprietate curge de la termenul de introducere

a acțiunii pentru că, în situația unui terț, pentru introducerea plângerii persoanei

vătămate este un termen de decădere care se calculează numai de la data la care

partea a luat efectiv la cunoștință și chiar dacă i s-a comunicat actul, important

este momentul de la care actul respectiv a produs vătămarea.

Admiterea excepției de

tardivitate a introducerii acțiunii s-a făcut, în opinia recurentului, pe baza unui

material probator incomplet, iar instanța era obligată să pună în dezbaterea părților

toate probatoriile solicitate, înscrisurile și expertiza tehnică fiind de natură

a stabili atât situația de fapt cât și existența vătămării.

S-a arătat că faptul comunicării

efective a actului în litigiu de către intimata emitentă nu rezultă din motivarea

instanței de rejudecare, însă vătămarea intereselor reclamantului este cât se poate

de evidentă din probatoriile solicitate.

În prezentul litigiu,

recurentul susține că a formulat plângerea prealabilă ce era o condiție pentru promovarea

acțiunii în contencios administrativ și, de aceea, excepția tardivității trebuia

respinsă pentru că aceasta nu poate fi primită separat de obligativitatea îndeplinirii

plângerii prealabile.

S-a invocat de către recurent

că la rejudecare nu au fost respectate îndrumările date prin decizia de casare

nr. 2293 din 10 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în care s-a dispus

că „instanța de rejudecare va analiza ca apărări și celelalte critici formulate

în recurs și în cererea de intervenție depusă în fața instanței de recurs”, iar

instanța de rejudecare nu a analizat nici criticile formulate în recurs de către

reclamant și nici cele formulate de intervenientul Statul Român cu privire la excepția

tardivității, ci chiar a ignorat în totalitate toate aceste apărări.

Recurentul a criticat

soluția instanței de fond pentru nemotivare, deoarece simpla apreciere a instanței

de rejudecare care a reținut, în admiterea excepției tardivității ca prin îndeplinirea

formalităților de publicitate imobiliară, actul de atestare a dreptului de proprietate

se consideră a fi cunoscut de terți, nu îndeplinește condiția motivării și este

incident art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Tot în motivele de recurs

s-a subliniat importanța administrării probei cu expertiza și s-a reproșat că nu

au fost analizate înscrisurile depuse la dosar și din care rezultă că SC S. SA nu

a avut niciodată în administrare întreaga suprafață de teren pentru care a solicitat

atestarea dreptului de proprietate, fiind incident motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și art. 129 C. proc. civ.

Nelegală a fost considerată

și soluția de respingere a cererii de suspendare a judecății întemeiată pe dispozițiile

art. 244 pct. 1 C. proc. civ., deoarece prioritar trebuia soluționată cererea de

suspendare.

În același context, plecând

de la dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, instanța era competentă

să se pronunțe și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la

baza emiterii actului supus judecății.

Pentru că soluția în cauză

este dependentă de valabilitatea actelor a căror constatare a nulității s-a solicitat

în dosarul aflat pe rolul Judecătoriei Iași, s-a apreciat că se impunea suspendarea

judecării cauzei.

Prin raportare la

art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.,

s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei

spre rejudecare, iar, în subsidiar, rejudecând cauza, să se dispună respingerea

excepției tardivității și să se aprecieze asupra cererilor.

II. În recursul declarat

de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice au fost invocate dispozițiile

art. 304 pct. 5 C. proc. civ., art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc.

civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs s-a arătat că în art. 261 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. se prevede că

„Hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde numele, domiciliul sau reședința

părților, calitatea în care s-au judecat; numele mandatarilor sau reprezentanților

legali și al avocaților”, iar din analiza hotărârii rezultă că instanța de fond

nu a menționat sediul niciuneia dintre părțile litigante.

Au fost invocate și prevederile

art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. iar instanța de fond a reținut aceleași

aspecte ca și instanța din primul ciclu procesual, deși în decizia nr. 2293 din

10 mai 2012 a Înaltei Curți s-a dispus ca la rejudecare, instanța să analizeze ca

apărări și celelalte critici formulate în recurs și în cererea de intervenție depusă

în fața instanței de recurs.

Lipsa mențiunilor prevăzute

de art. 261 atrage nulitatea hotărârii, susține recurentul, în condițiile art. 105

alin. (2) teza I C. proc. civ.

Referitor la celelalte

două motive invocate, art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., recurentul

consideră că reclamantul a formulat acțiune în termen de 6 luni de la data comunicării

răspunsului la plângerea prealabilă, astfel cum prevede art. 11 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 554/2004.

Din înscrisurile aflate

la dosarul cauzei, reclamantul s-a adresat autorității emitente a actului administrativ

cu plângere prealabilă cu adresa din 28 octombrie 2010.

Răspunsul la plângerea

prealabilă a fost comunicat reclamantului cu adresa din 16 noiembrie 2010, înregistrat

la I.J.J. Iași din 18 noiembrie 2010, dată în raport de care se calculează termenul

de 6 luni, acesta împlinindu-se la 18 mai 2011.

Cum cererea a fost formulată

la 15 martie 2011, ea a fost adresată în termenul de 6 luni prevăzut de art. 11

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 544/ 2004.

Art. 11 alin. (2) din

Legea nr. 554/2004 se aplică numai în cazul în care persoanele nu au respectat termenul

de 6 luni prevăzut la alin. (1) din același articol.

Chiar și dacă s-ar da

credit interpretării date de instanța de fond cu privire la aplicarea art. 11 din

Legea nr. 554/2004, trebuie avut în vedere că noțiunea care vizează „data luării

la cunoștință” se raportează la momentul la care persoana care se consideră vătămată

a luat cunoștință de conținutul actului și nu la o posibilă dată la care acesta

ar fi trebuit să ia cunoștință de emiterea acestui act.

S-a invocat și faptul

că trebuie reținut și că reclamantul are calitatea de terț în raport de actul pe

care l-a contestat, acest act nefiindu-i comunicat de către autoritatea emitentă,

iar legiuitorul vorbește de data luării la cunoștință a actului administrativ, în

sensul în care persoana ce se consideră vătămată în drepturile sale trebuie să aibă

efectiv cunoștință de conținutul actului administrativ pentru a putea aprecia dacă

se află în situația încălcării unui drept.

S-au făcut referiri și

la fondul cauzei și că din extrasul de carte funciară rezultă că terenul în cauză

este proprietate de stat, aparținând domeniului public de interes național, fiind

dat în folosința M.A.I.

Intimata SC S. SA a formulat

întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat, solicitând administrarea

probei cu înscrisuri, respectiv sentința civilă nr. 1525 din 7 iulie 2010 a Tribunalului

Iași, secția civilă, probă încuviințată de instanță și comunicată părților.

Soluția instanței de recurs

După examinarea motivelor

de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursurile

pentru următoarele considerente:

I. Recursul declarat de

I.J.J. Iași va fi respins pentru următoarele considerente.

În motivele de recurs

s-a arătat că hotărârea este nelegală pentru că instanța de fond a dat o interpretare

greșită actului juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și

vădit neîndoielnic al acesteia, care constituie motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., chiar dacă nu a fost indicat expres de către recurent.

Deși a fost invocat acest

motiv de recurs nu s-a detaliat modul în care instanța de fond a interpretat greșit

actul juridic dedus judecății sau i-a schimbat natura și înțelesul lămurit, astfel

că acest motiv de recurs este nefondat.

Recurentul a arătat și

că hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau motive

contradictorii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dar după

analiza hotărârii atacate se constată că aceasta este motivată conform art. 261

C. proc. civ., iar acest motiv de recurs este nefondat.

În condițiile în care

cauza a fost soluționată de către instanța de fond prin admiterea unei excepții,

motivarea s-a făcut în raport de această excepție, fiind prezentate argumentele

de fapt și de drept ce au format convingerea instanței.

A fost invocat și faptul

că instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de

art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C.

proc. civ., dar nefiind prezentate formele de procedură care ar fi fost încălcate,

nu poate fi analizată această critică.

Un ultim motiv de nelegalitate

invocat este acela ca hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar și acest

motiv este nefondat.

Instanța de fond a fost

învestită cu o acțiune în anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului

de proprietate emis în favoarea SC S. SA de către Ministerul Economiei,

Comerțului și Mediului de Afaceri.

După casarea cu trimitere

spre rejudecare, a fost respinsă acțiunea reclamantului ca tardiv formulată.

În motivele de recurs

se critică tocmai greșita soluționare a excepției tardivității cererii.

Din analiza probelor depuse

în dosar, inclusiv în cadrul dosarului de recurs, rezultă că certificatul de atestare

a dreptului de proprietate din 10 august 1995 a fost emis de Ministerul Economiei,

Comerțului și Mediului de Afaceri și a fost transcris în același an, 1995, în Registrul

de transcripțiuni și inscripțiuni, iar imobilul a fost înscris în cartea

funciară a Municipiului Iași și cu privire la suprafața de teren au fost încheiate

mai multe acte juridice de înstrăinare, dar o suprafață de teren din cea înscrisă

în certificatul de atestare a dreptului de proprietate este în folosința reclamantului,

respectiv 5650 mp.

Terenul se află situat

în Iași, bd. P., iar în anul 2007, cu cererea înregistrată din 20 noiembrie 2007

la Judecătoria Iași, reclamanta SC S. SA a chemat în judecată I.J.J. Iași tocmai

pentru a se dispune obligarea acestuia să lase reclamantei în deplină proprietate

și liniștită posesie suprafața de 5650 mp situată în Iași, bd. P., iar ca titlu

a fost invocat de SC S. SA tocmai certificatul de atestare a dreptului de proprietate

a cărui anulare se solicită în prezenta cauză.

Cauza a fost declinată

în favoarea Tribunalului Iași, secția civilă.

Prin H.G. nr. 204/1996,

Guvernul României a aprobat transmiterea fără plată a imobilului compus din construcții

și terenul aferent situat în Iași, bd. P. din patrimoniul SC S. SA în proprietatea

publică a statului și în administrația M.A.I. ca sediu pentru unitatea de grăniceri

din cadrul Comandamentului Național al Grănicerilor, în suprafață de 18.212 mp.

Tribunalul Iași a soluționat

cauza prin sentința nr. 1525 din 7 iulie 2010 și comunicată părților în cursul lunii

octombrie 2010.

La data de 28

octombrie 2010, I.J.J. Iași a solicitat Ministerul Economiei, Comerțului și

Mediului de Afaceri anularea parțială sau, după caz, revizuirea parțială a certificatului

de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea SC S. SA în suprafață de

7077 mp, iar cu adresa din 18 noiembrie 2010 s-a comunicat răspunsul la plângerea

prealabilă.

Instanța de fond a respins

cererea reclamantului ca tardiv formulată.

În motivele de recurs

invocate de reclamantul I.J.J. Iași s-a considerat greșita soluție pentru că nu

s-a avut în vedere incidența Deciziilor Curții Constituționale nr. 797/2007.

Într-adevăr, prin Decizia

Curții Constituționale nr. 797/2007 a fost admisă excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 și s-a constatat că textul

de lege este neconstituțional în măsura în care termenul de 6 luni de la data emiterii

actului se aplică plângerii prealabile formulate de persoana vătămată într-un drept

al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual,

adresat altui subiect de drept decât destinatarului actului.

Așa cum se poate observa,

decizia Curții Constituționale se referă la neconstituționalitatea art. 7 alin.

(7) din Legea nr. 554/2004, or, instanța de fond a soluționat cauza în raport de

art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 11 din Legea

nr. 554/2004: „(1) Cererile prin care se solicită anularea unui

act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului

pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:

a)

data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă

;

b)

data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii

;

c)

data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data

expirării termenului legal de soluționare a cererii

;

d)

data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea

actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a

plângerii prealabile

;

e)

data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul

contractelor administrative.

(2)

Pentru motive temeinice,

în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul

prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului,

data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal

de conciliere, după caz.

(5) Termenul prevăzut

la alin. (1) este termen de prescripție, iar termenul prevăzut la alin. (2) este

termen de decădere”.

După analiza alin.

(1), alin. (2) și alin. (5) ale art. 11 din Legea nr. 554/2004, se poate observa

că termenele pentru introducerea acțiunii sunt:

- termen de prescripție,

cel de 6 luni, care este aplicabil acțiunilor prin care se solicită anularea unui

act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului

pretins și repararea pagubei cauzate, termen care curge de la date diferite;

- termen de decădere,

cel de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

El poate fi invocat dacă

nu a fost respectat termenul de 6 luni și dacă sunt „motive temeinice” și termenul

de 1 an se calculează începând de la data comunicării actului, data luării la cunoștință,

data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, în

funcție de obiectul acțiunii sau de titularul acesteia.

Chiar dacă numai art.

11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 face referire la „data luării la cunoștință”,

prin introducerea acestei sintagme a fost avut în vedere tocmai momentul de la care

începe să curgă termenul de decădere pentru acțiunile formulate de terții vătămați

prin acte administrative adresate altor subiecte de drept, în mod similar stabilirii

datei de la care curge termenul de prescripție pentru exercitarea procedurii prealabile.

În raport și de considerentele

Deciziei Curții Constituționale nr. 797/2007, deși redactarea art. 11 din Legea

nr. 554/2004 nu este la fel de clară ca și cea cuprinsă în art. 7 alin. (3) din

Legea nr. 554/2004, se poate aprecia că potrivit art. 11 alin. (2) din Legea

nr. 554/2004, termenul de introducere a acțiunii pentru terțul vătămat într-un act

administrativ adresat altui subiect de drept curge de la data luării la cunoștință

a actului vătămător.

Referitor la speță, principiul

opozabilității față de terți a înscrisurilor în cartea funciară, este consacrat

de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 și chiar dacă nu poate pune semnul egalității

între conținutul juridic al noțiunii de opozabilitate erga omnes a dreptului reclamantului

pentru care au fost efectuate formalitățile de publicitate imobiliară și luarea

la cunoștință, de către terți, a existenței actului administrativ individual ce

a fost înscris în cartea funciară, așa cum susține instanța de fond, totuși trebuie

recunoscut faptul că înscrierea în cartea funciară dă naștere unor prezumții, în

sensul că un subiect de drept diligent putea lua cunoștință, cu minim efort, de

existența actului în baza căruia s-au efectuat formalitățile de publicitate imobiliară.

Un act administrativ individual,

cum este cazul certificatului de atestare a dreptului de proprietate, se comunică

numai beneficiarului său și, din acel moment, al comunicării către beneficiar, se

produc efectele juridice legate de caracterul său obligatoriu și executoriu ex officio.

Momentul în care terții

iau cunoștință de existența unui act administrativ vătămător este legat de elemente

extrinseci, de acte sau fapte survenite ulterior, cărora judecătorul le poate da

semnificația cuvenită, în raport cu circumstanțele cauzei și păstrând un just echilibru

între interesele părților în litigiu.

În cauză, așa cum am arătat

anterior, în raport de probele administrate în cauză, pot fi stabilite elemente

care ar putea confirma că reclamantul a avut cunoștință de existența actului administrativ

considerat vătămător cu mult înainte de 1 an de la data introducerii acțiunii în

fața instanței de contencios administrativ, respectiv 15 martie 2011.

Astfel, prin H.G. nr.

204/1996 s-a aprobat trecerea în administrarea unității de grăniceri din cadrul

Comandamentului Național al Grănicerilor a unei suprafețe de teren aflat în patrimoniul

SC S. SA și s-a încheiat chiar un protocol în baza acesteia.

Dar, chiar dacă nu ar

fi existat aceste acte, între părți (SC S. SA și I.J.J. Iași) a existat un litigiu

pe rolul Tribunalului Iași, care inițial a fost înregistrat la Judecătoria Iași

la 22 noiembrie 2007 litigiu în care SC S. SA invocă drept titlu de proprietate

tocmai certificatul de atestarea dreptului de proprietate din 10 august 1995.

Prin urmare, în condițiile

în care I.J.J. Iași a figurat ca pârât în acel litigiu, Dosar nr. 9991/99/2008,

se poate considera, în mod rezonabil, că reclamantul din prezenta cauză „a luat

la cunoștință” de existența actului vătămător chiar după introducerea acțiunii de

Judecătoria Iași, respectiv, luna noiembrie 2007, începutul anului 2008. Nu se poate

spune că „data luării la cunoștință” este data la care actul s-a apreciat ca fiind

vătămător, adică la data soluționării litigiului pentru că, prin simpla invocare

a actului ca titlu de proprietate, recurentul-reclamant se putea considera vătămat

în drepturile sale.

Or, cu toate acestea,

acțiunea a fost formulată la instanța de contencios administrativ la 15 martie 2011,

cu depășirea termenului de decădere de 1 an de la data luării la cunoștință, prevăzut

de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și se impunea respingerea acțiunii ca

tardiv formulată.

Nu pot fi reținute susținerile

din motivele de recurs că admiterea excepției s-a făcut pe baza unui material probator

incomplet și că se impune efectuarea unei expertize tehnice, deoarece nu prezintă

relevanță concluziile unei asemenea expertize ci numai să se poată stabili data

luării la cunoștință „de existența” actului administrativ vătămător, ceea ce s-a

dovedit în fața instanței de recurs și nu mai este necesară casarea cu trimitere

spre rejudecare, așa cum susține recurentul-reclamant.

În ceea ce privește nerespectarea

deciziei de casare nr. 2293 din 10 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

se constată că sunt nefondate criticile din motivele de recurs.

Faptul că în considerentele

deciziei nr. 2293 din 10 mai 2012 a Înaltei Curți s-a dat îndrumare ca la rejudecare,

să se analizeze ca apărări celelalte critici din recurs nu înseamnă că instanța

care a rejudecat cauza nu putea admite excepția tardivității, în condițiile în care

această problemă nu a fost tranșată de instanța de recurs deoarece art. 315

alin. (1) C. proc. civ. prevede că hotărârile instanței de recurs sunt obligatorii

asupra problemelor de drept dezlegate și asupra necesității administrării unor probe.

Fiind soluționată acțiunea prin admiterea unei excepții, în mod normal, nu au putut

fi analizate celelalte apărări ce vizau alte aspecte decât tardivitatea acțiunii.

Nici în prezenta fază

a procesului, în care s-a reținut corecta respingere a acțiunii ca tardiv formulată,

chiar dacă a fost completată motivarea, nu vor putea fi analizate criticile din

recurs ce vizează fondul cauzei.

Nu este nelegală nici

soluția de respingere a cererii de suspendare a judecății întemeiată pe dispozițiile

art. 244 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care, corect a apreciat că, mai

întâi, conform art. 137 C. proc. civ., se impun a fi soluționate excepțiile de procedură

sau cele de fond.

Numai dacă s-ar fi respins

excepția tardivității, se putea pune în discuția părților cererea de suspendare

întemeiată pe art. 244 pct. 1 C. proc. civ.

II. În ceea ce privește

recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, se constată

că și acesta este nefondat.

Motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este nefondat pentru că nu s-a dovedit vătămarea

drepturilor recurentului prin neindicarea în cuprinsul sentinței atacate a domiciliului

sau reședinței părților.

Conform art. 105 alin.

(2) C. proc. civ.: „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un

funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit

părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților

prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.

Pentru că nu suntem în

prezența unei vătămări prezumate, recurentul trebuie să facă dovada vătămării produse

prin nerespectarea prevederilor legale invocate, ceea ce nu s-a dovedit în cauză.

Pentru celelalte motive

invocate, respectiv art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (nemotivarea hotărârii), art.

304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., argumentele pentru care vor fi

respinse sunt aceleași ca și în cazul recursului declarat de reclamantul I.J.J.

Iași.

De aceea, în baza

art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, vor fi respinse

recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate

de reclamantul I.J.J. Iași și de intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice împotriva sentinței civile nr. 409/2012 din 17 decembrie 2012 a Curții de

Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 martie 2014.