ÎCCJ, decizie (scj.ro #83087)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83087) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune în daune-interese împotriva AVAS. Competență

materială

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competența

instanțelor

Index

alfabetic: competență materială

- contract de garanție imobiliară

- acțiune în daune-interese

- nulitate absolută

- răspundere civilă

delictuală

C.

proc

.

civ

.,

art

. 1

pct

.

(1)

lit

. a)

C.

civ

.,

art

. 998-999

O.U.G. nr.51/1998,

art

.

45

Acțiunea în

daune-interese care vizează antrenarea răspunderii civile delictuale a AVAS în

temeiul

art

. 998-999 C.

civ

.

nu atrage aplicarea dispozițiilor legii speciale cu privire la competența

Curții de Apel în primă instanță, ci pe cele ale

art

.

1

pct

. (1)

lit

. a) din

Codul de procedură civilă, fiind vorba despre un litigiu patrimonial.

Secția comercială, Decizia

nr

.

1896 din 21 mai 2010

Notă :

În același sens este și decizia

nr

. 2240 din 1 octombrie 2009 publicată în „Buletinul

Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 2009” și în „Jurisprudența secției

comerciale pe anul 2009”

Reclamanta SC F.Z.B.

SA Colonie în calitate de proprietară a imobilelor teren și construcții,

denumite ,,Secții Cicoarea” înscrise în  CF 13808

Brașov

,

prin contractul de garanție imobiliară

nr

. 412 din

data de 22 iulie 1998, a garantat creditul acordat de fosta

Bancorex

SA debitorului SC E.M.P. SRL, prin constituirea unei ipoteci de rangul I asupra

imobilului Secția Cicoarea.

Ca urmare a

nerestituirii

creditului de către

debitor, creanța

neperformantă

a băncii a fost

preluată de AVAS în vederea valorificării, iar prin procesul-verbal de

licitație

nr

. 431 din 23 octombrie 2001 bunul a

fost adjudecat de SC Z. SA Târgu

Mureș

.

Prin decizia

nr

. 1095 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție la 16 martie 2006 s-a constatat nulitatea absolută a contractului

de garanție imobiliară

nr

. 412 din 22 iulie 1998

consimțit de reclamantă, iar prin decizia

nr

. 1768

din data de 19 mai 2006 Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat

procesul-verbal de licitație

nr

. 431 din 23 octombrie

2001.

Prin acțiunea introductivă de instanță înregistrată la data de 22 iunie 2007 pe

rolul Curții de Apel București, Secția comercială, ca primă  instanță,

reclamanta a solicitat obligarea pârâtei A.V.A.S la plata sumei de 21.106.024

lei cu titlu de daune, reprezentând contravaloarea, stabilită la prețul de

circulație, a imobilelor denumite Secția Cicoarea, înstrăinate în mod nelegal

de pârâtă. Reclamanta și-a întemeiat în drept acțiunea pe dispozițiile

art

. 998 – 999 C.

civ

.

Prin sentința comercială

nr

. 73 din data de 1 iunie

2009, Curtea de Apel București, Secția a V-a comercială, a respins ca

nefondată

acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a apreciat, din probatoriul administrat,

că în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de

art

.

998-999 C.

civ

. pentru a putea fi antrenată

răspunderea civilă delictuală a pârâtei AVAS, care nu are

nicio

culpă în ținerea licitației din data de 23 octombrie 2001 și vinderea imobilului

proprietatea reclamantei, activitatea desfășurată de pârâtă fiind în

conformitate cu atribuțiile ce-i reveneau prin actul de înființare, respectiv

cele legate de recuperarea  creditelor

neperformante

preluate la datoria publică, iar împrejurarea că ulterior ținerii licitației,

reclamanta a obținut, prin procese succesive, anularea hotărârii

AGA

care a stat la baza

încheierii contractului de garanție imobiliară, anularea contractului de

vânzare-cumpărare, încheiat cu SC E.M. SRL, nulitatea absolută a contractului

de garanție imobiliară și anularea licitației, nu este de natură să inducă o

culpă în sarcina pârâtei.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta la data de 27 august

2009 și pârâta AVAS la data de 28 august 2009.

Recurenta-reclamantă a solicitat prin cererea de recurs casarea hotărârii

fondului și, în

rejudecare

, admiterea acțiunii pentru

suma de 21.106.024 lei stabilită prin cele două rapoarte de evaluare depuse la

fond.

Criticile formulate de recurenta reclamantă întemeiate în drept pe

ipoteza  reglementată de

art

. 304

pct

. 9 C.

proc

.

civ

. și

art

. 304

1

C.

proc

.

civ

. au vizat în esență

următoarele aspecte de fapt și de drept:

- circumstanțele cauzei relevă imprudența de care se face culpabilă pârâta în

legătură cu contractul de garanție imobiliară, deoarece se începuse urmărirea

penală și trimiterea în judecată a celor implicați în semnarea contractului și

se punea în discuție în procesul penal anularea actelor false pe baza cărora se

semnase contractul de garanție;

- constatarea nulității absolute în anul 2006 nu semnifică producerea efectelor

numai pentru viitor, deoarece principiul care operează este al retroactivității

efectelor nulității;

- răspunderea pârâtei este delictuală, în condițiile în care a fost

înștiințată, potrivit dovezilor depuse la dosar, de existența dosarului penal,

și în calitatea sa de  autoritate publică nu putea să nu acorde

nicio

semnificație actelor de drept  procesual penal

care erau în curs de derulare.

Recurenta pârâtă AVAS a criticat sentința fondului pe aspectul soluționării

capătului de cerere privind

neacordarea

cheltuielilor

de judecată, respectiv a onorariului de avocat solicitat, în sumă de 27.200

euro

plus TVA, arătând că potrivit contractului de

asistență juridică

nr

. 186.576/2008 încheiat cu SCA

A. și Asociații și extrasului de cont a făcut dovada plății onorariului, astfel

încât respingerea de către instanța fondului a cererii de acordare a acestor

cheltuieli  de judecată apare ca lipsită de temei legal.

Înalta Curte a invocat din oficiu, ca motiv de ordine publică, excepția de

necompetență

materială a Curții de Apel ca primă instanță,

în raport de obiectul și valoarea litigiului, excepție care a fost pusă în

dezbaterea părților prezente, prealabil acordării cuvântului pe fondul

recursului, potrivit dispozițiilor

art

. 306 alin. (2)

C.

proc

.

civ

.

Recurenta reclamantă a apreciat că în cauză competența Curții de Apel ca primă

instanță este reglementată de dispozițiile O.U.G.

nr

.

51/1998 și nu a fost încălcată.

Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu și

care  vizează încălcarea competenței materiale a altei instanțe de către

Curtea de Apel în soluționarea cauzei, ipoteză reglementată de

art

. 304

pct

. 3 C.

proc

.

civ

., Înalta Curte a

constatat următoarele:

Criteriul determinant în stabilirea competenței materiale sau de atribuțiune a

instanțelor judecătorești îl constituie obiectul, respectiv natura litigiului

și uneori și valoarea acestuia așa cum rezultă din dispozițiile cuprinse în

Codul de procedură civilă Titlul I – Competența după materie.

În cauză, reclamanta a învestit Curtea de Apel București ca primă instanță, cu

o acțiune în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile

art

.

998-999 C.

civ

., solicitând repararea prejudiciului

produs de pârâta AVAS prin vânzarea culpabilă a imobilului proprietatea

reclamantei, cuantumul daunelor pretinse, după prețuirea reclamantei, fiind de

21.106.024 lei.

Prin urmare, reclamanta a formulat o acțiune în daune-interese prin care

solicită repararea pagubei suferite de la cel pe care îl consideră autorul ei,

acțiune  care după natura interesului alegat și valoarea sa este o acțiune

patrimonială.

Curtea de Apel București astfel învestită, ca primă instanță, deși nu motivează

explicit, rezultă că și-a verificat competența prin trimiterea pe care o face

în finalul sentinței la unele dispoziții din O.U.G.

nr

.

51/1998 privind valorificarea unor active ale statului.

Cu privire la aplicarea dispozițiilor legii speciale menționate se impun însă

câteva observații.

Dispozițiile din O.U.G.

nr

. 51/1998 la care

face trimitere instanța de apel nu reglementează chestiunea competenței

materiale a Curții de apel ca primă instanță, ci se referă la titlurile

executorii în sensul ordonanței ce fac obiectul executării silite pornite de

AVAS [

art

. 39 alin. (1)], la regulile speciale

privind executarea silită (

art

. 58,

art

. 60,

art

. 70,

art

. 71,

art

. 73) și la

dispozițiile tranzitorii cu privire la litigiile în curs, în legătură cu

creanțele bancare cedate AVAS (

art

. 82).

Or, litigiul de față nu privește o contestație la executare în legătură

cu  creanțele bancare preluate de AVAS,  reclamanta nu are calitatea

de debitor cedat, sau persoană asimilată acestora în sensul

art

.

38 din ordonanță, care să impună concluzia atragerii competenței speciale în

temeiul O.U.G.

nr

. 51/1998 competență care este

reglementată expres de

art

. 45 din Capitolul IX și

care se referă la ,,cererile de orice natură privind drepturile și obligațiile

în legătură cu activele bancare preluate de AVAS, inclusiv cele pentru angajarea

răspunderii civile a persoanelor fizice și juridice altele decât debitorii

definiți de

art

. 38.

Litigiul de față vizează antrenarea răspunderii civile delictuale a AVAS pentru

prejudiciul produs reclamantei, în temeiul

art

.

998-999 C.

civ

., astfel încât nici calitatea părților

și nici raportul juridic dedus judecății nu atrage aplicarea dispozițiilor

legii speciale cu privire la competența Curții de Apel în primă instanță.

Litigiul dedus judecății este un litigiu patrimonial, având natura unei acțiuni

în daune-interese de competența tribunalului în primă instanță, potrivit

dispozițiilor

art

. 1

pct

.

(1)

lit

. a) din Codul de procedură civilă.

Cum potrivit

art

. 159 C.

proc

.

civ

., în cauză,

necompetența

materială a Curții de Apel ca primă instanță este de ordine publică, Înalta

Curte, în temeiul

art

. 312 alin. (1) și (3) C.

proc

.

civ

., a admis ambele

recursuri, a casat hotărârea Curții de Apel și a trimis cauza spre judecare la

Tribunalul București, Secția comercială, ca primă instanță.