ÎCCJ, decizie (scj.ro #83087)

Acțiune în daune-interese împotriva AVAS. Competență materială Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competența instanțelor Index alfabetic: competență materială - contract de garanție imobiliară - acțiune în daune-interese - nulitate absolută - răspundere civilă delictuală C. proc . civ ., art . 1 pct . (1) lit . a) C. civ ., art . 998-999 O.U.G. nr.51/1998, art . 45 Acțiunea în daune-interese care vizează antrenarea răspunderii civile delictuale a AVAS în temeiul art . 998-999 C. civ . nu atrage aplicarea dispozițiilor legii speciale cu privire la competența Curții de Apel în primă instanță, ci pe cele ale art . 1 pct . (1) lit . a) din Codul de procedură civilă, fiind vorba despre un litigiu patrimonial.

Secția comercială, Decizia nr . 1896 din 21 mai 2010 Notă : În același sens este și decizia nr . 2240 din 1 octombrie 2009 publicată în „Buletinul Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 2009” și în „Jurisprudența secției comerciale pe anul 2009” Reclamanta SC F.Z.B. SA Colonie în calitate de proprietară a imobilelor teren și construcții, denumite ,,Secții Cicoarea” înscrise în CF 13808 Brașov , prin contractul de garanție imobiliară nr . 412 din data de 22 iulie 1998, a garantat creditul acordat de fosta Bancorex SA debitorului SC E.M.P. SRL, prin constituirea unei ipoteci de rangul I asupra imobilului Secția Cicoarea.

Ca urmare a nerestituirii creditului de către debitor, creanța neperformantă a băncii a fost preluată de AVAS în vederea valorificării, iar prin procesul-verbal de licitație nr . 431 din 23 octombrie 2001 bunul a fost adjudecat de SC Z. SA Târgu Mureș . Prin decizia nr . 1095 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la 16 martie 2006 s-a constatat nulitatea absolută a contractului de garanție imobiliară nr . 412 din 22 iulie 1998 consimțit de reclamantă, iar prin decizia nr . 1768 din data de 19 mai 2006 Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat procesul-verbal de licitație nr . 431 din 23 octombrie 2001. Prin acțiunea introductivă de instanță înregistrată la data de 22 iunie 2007 pe rolul Curții de Apel București, Secția comercială, ca primă instanță, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei A.V.A.S la plata sumei de 21.106.024 lei cu titlu de daune, reprezentând contravaloarea, stabilită la prețul de circulație, a imobilelor denumite Secția Cicoarea, înstrăinate în mod nelegal de pârâtă.

Reclamanta și-a întemeiat în drept acțiunea pe dispozițiile art . 998 – 999 C. civ . Prin sentința comercială nr . 73 din data de 1 iunie 2009, Curtea de Apel București, Secția a V-a comercială, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a apreciat, din probatoriul administrat, că în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art . 998-999 C. civ . pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă delictuală a pârâtei AVAS, care nu are nicio culpă în ținerea licitației din data de 23 octombrie 2001 și vinderea imobilului proprietatea reclamantei, activitatea desfășurată de pârâtă fiind în conformitate cu atribuțiile ce-i reveneau prin actul de înființare, respectiv cele legate de recuperarea creditelor neperformante preluate la datoria publică, iar împrejurarea că ulterior ținerii licitației, reclamanta a obținut, prin procese succesive, anularea hotărârii AGA care a stat la baza încheierii contractului de garanție imobiliară, anularea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu SC E.M.

SRL, nulitatea absolută a contractului de garanție imobiliară și anularea licitației, nu este de natură să inducă o culpă în sarcina pârâtei. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta la data de 27 august 2009 și pârâta AVAS la data de 28 august 2009. Recurenta-reclamantă a solicitat prin cererea de recurs casarea hotărârii fondului și, în rejudecare , admiterea acțiunii pentru suma de 21.106.024 lei stabilită prin cele două rapoarte de evaluare depuse la fond.

Criticile formulate de recurenta reclamantă întemeiate în drept pe ipoteza reglementată de art . 304 pct . 9 C. proc . civ . și art . 304 1 C. proc . civ . au vizat în esență următoarele aspecte de fapt și de drept: - circumstanțele cauzei relevă imprudența de care se face culpabilă pârâta în legătură cu contractul de garanție imobiliară, deoarece se începuse urmărirea penală și trimiterea în judecată a celor implicați în semnarea contractului și se punea în discuție în procesul penal anularea actelor false pe baza cărora se semnase contractul de garanție; - constatarea nulității absolute în anul 2006 nu semnifică producerea efectelor numai pentru viitor, deoarece principiul care operează este al retroactivității efectelor nulității; - răspunderea pârâtei este delictuală, în condițiile în care a fost înștiințată, potrivit dovezilor depuse la dosar, de existența dosarului penal, și în calitatea sa de autoritate publică nu putea să nu acorde nicio semnificație actelor de drept procesual penal care erau în curs de derulare.

Recurenta pârâtă AVAS a criticat sentința fondului pe aspectul soluționării capătului de cerere privind neacordarea cheltuielilor de judecată, respectiv a onorariului de avocat solicitat, în sumă de 27.200 euro plus TVA, arătând că potrivit contractului de asistență juridică nr . 186.576/2008 încheiat cu SCA A. și Asociații și extrasului de cont a făcut dovada plății onorariului, astfel încât respingerea de către instanța fondului a cererii de acordare a acestor cheltuieli de judecată apare ca lipsită de temei legal.

Înalta Curte a invocat din oficiu, ca motiv de ordine publică, excepția de necompetență materială a Curții de Apel ca primă instanță, în raport de obiectul și valoarea litigiului, excepție care a fost pusă în dezbaterea părților prezente, prealabil acordării cuvântului pe fondul recursului, potrivit dispozițiilor art . 306 alin. (2) C. proc . civ . Recurenta reclamantă a apreciat că în cauză competența Curții de Apel ca primă instanță este reglementată de dispozițiile O.U.G. nr . 51/1998 și nu a fost încălcată.

Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu și care vizează încălcarea competenței materiale a altei instanțe de către Curtea de Apel în soluționarea cauzei, ipoteză reglementată de art . 304 pct . 3 C. proc . civ ., Înalta Curte a constatat următoarele: Criteriul determinant în stabilirea competenței materiale sau de atribuțiune a instanțelor judecătorești îl constituie obiectul, respectiv natura litigiului și uneori și valoarea acestuia așa cum rezultă din dispozițiile cuprinse în Codul de procedură civilă Titlul I – Competența după materie. În cauză, reclamanta a învestit Curtea de Apel București ca primă instanță, cu o acțiune în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art . 998-999 C. civ ., solicitând repararea prejudiciului produs de pârâta AVAS prin vânzarea culpabilă a imobilului proprietatea reclamantei, cuantumul daunelor pretinse, după prețuirea reclamantei, fiind de 21.106.024 lei.

Prin urmare, reclamanta a formulat o acțiune în daune-interese prin care solicită repararea pagubei suferite de la cel pe care îl consideră autorul ei, acțiune care după natura interesului alegat și valoarea sa este o acțiune patrimonială. Curtea de Apel București astfel învestită, ca primă instanță, deși nu motivează explicit, rezultă că și-a verificat competența prin trimiterea pe care o face în finalul sentinței la unele dispoziții din O.U.G. nr . 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului. Cu privire la aplicarea dispozițiilor legii speciale menționate se impun însă câteva observații. Dispozițiile din O.U.G.

nr . 51/1998 la care face trimitere instanța de apel nu reglementează chestiunea competenței materiale a Curții de apel ca primă instanță, ci se referă la titlurile executorii în sensul ordonanței ce fac obiectul executării silite pornite de AVAS [ art . 39 alin. (1)], la regulile speciale privind executarea silită ( art . 58, art . 60, art . 70, art . 71, art . 73) și la dispozițiile tranzitorii cu privire la litigiile în curs, în legătură cu creanțele bancare cedate AVAS ( art . 82). Or, litigiul de față nu privește o contestație la executare în legătură cu creanțele bancare preluate de AVAS, reclamanta nu are calitatea de debitor cedat, sau persoană asimilată acestora în sensul art . 38 din ordonanță, care să impună concluzia atragerii competenței speciale în temeiul O.U.G.

nr . 51/1998 competență care este reglementată expres de art . 45 din Capitolul IX și care se referă la ,,cererile de orice natură privind drepturile și obligațiile în legătură cu activele bancare preluate de AVAS, inclusiv cele pentru angajarea răspunderii civile a persoanelor fizice și juridice altele decât debitorii definiți de art . 38. Litigiul de față vizează antrenarea răspunderii civile delictuale a AVAS pentru prejudiciul produs reclamantei, în temeiul art . 998-999 C. civ ., astfel încât nici calitatea părților și nici raportul juridic dedus judecății nu atrage aplicarea dispozițiilor legii speciale cu privire la competența Curții de Apel în primă instanță. Litigiul dedus judecății este un litigiu patrimonial, având natura unei acțiuni în daune-interese de competența tribunalului în primă instanță, potrivit dispozițiilor art . 1 pct . (1) lit . a) din Codul de procedură civilă.

Cum potrivit art . 159 C. proc . civ ., în cauză, necompetența materială a Curții de Apel ca primă instanță este de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art . 312 alin. (1) și (3) C. proc . civ ., a admis ambele recursuri, a casat hotărârea Curții de Apel și a trimis cauza spre judecare la Tribunalul București, Secția comercială, ca primă instanță.