ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5426/2013

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: 1. Hotărârea Curții de apel Prin sentința nr. 234 din 30 mai 2011, Curtea de Apel Timișoara a respins acțiunea conexată formulată de reclamanții D.E.A. și D.R.D. în calitate de mandatar al lui D.Z.A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor București. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a Comisiei cu privire la petitul 3 al cererii introductive de instanță, este întemeiată, întrucât Comisia nu are competența de soluționare a notificărilor.

Referitor la excepția inadmisibilității stabilirii cuantumului despăgubirilor, instanța de fond a reținut că nici o altă entitate/instanță judecătorească nu se poate substitui acestor atribuții stabilite în sarcina Comisiei Centrale prin actul normativ amintit, astfel că după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, contravaloarea pretențiilor de restituire în echivalent nu se va mai stabili în cursul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, ci după parcurgerea procedurii reglementate în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Cu privire la decizia din 17 iunie 2010 a cărei anulare se solicită, instanța de fond a constatat că aceasta este legală și temeinică, reținând că prin dispoziția din 31 mai 2006 emisă de Primăria Municipiului Caransebeș, a fost soluționată notificarea antecesorului reclamanților, prin care acesta a solicitat restituirea în natură a construcțiilor demolate, situate în Caransebeș, cuprins în C.F.

nr. 1, nr. top. X/22, Y și Z/1, cu suprafață totală de 37.583 m.p., preluate de stat, prin naționalizare, iar dosarul aferent acestei dispoziții a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale, fiind astfel declanșată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare. S-a mai arătat în considerente sentinței atacate că prin dispoziția nr. 964/2006 emisă de Primăria Municipiului Caransebeș, a fost soluționată notificarea antecesorului reclamanților, D.E.L., acordându-se măsuri reparatorii în echivalent prin titluri de despăgubire în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenurile înscrise în C.F. nr. 2 Caransebeș nr. top.

X/22, Y și Z/1 în suprafață de 17.778 m.p., iar prin sentința nr. 221/2008 rămasă definitivă și irevocabilă, Tribunalul Caransebeș a anulat dispoziția nr. 964/2006, constatând că imobilele au fost preluate în mod abuziv, respectiv imobilele nr. top. X/22, Y și Z/1 înscrise în C.F. nr. 1 Caransebeș și dispunând acordarea de măsuri reparatorii în echivalent prin titluri de despăgubire pentru imobilele cu nr. top. X/22, Y și Z/1 înscrise în C.F. nr. 1 Caransebeș în suprafață de 37.583 m.p. În urma acestei sentințe, Primăria Caransebeș emite dispoziția din 12 iunie 2009 prin care se acordă măsuri reparatorii pentru terenurile înscrise în C.F. nr. 3, 4 Caransebeș, transnotate în C.F. nr. 2 nr. top.

X/22, Y și Z în suprafață de 3 ha și 7.583 m.p., conform sentinței amintite, dosarul fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale fiind înregistrat cu nr. 23413/CC, astfel că Primăria Caransebeș a emis două dispoziții ce privesc același imobil (pentru construcții și teren), cele două dosare de despăgubire, respectiv nr. 23412/CC și 23413/CC fiind conexate. Ulterior emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire reclamanții au formulat obiecțiuni la raportul de evaluare întocmit, obiecțiuni la care societatea de evaluare a răspuns, menținându-și punctul de vedere față de valoarea menționată în raportul de evaluare.

De asemenea, instanța de fond a constatat că și petitul 2 din acțiunea inițială, de restituire a terenului notificat, este neîntemeiat, deoarece Secretariatul Comisiei Centrale, în baza art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, a analizat dosarele sub aspectul verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură, motiv pentru care a procedat la transmiterea la evaluare, iar răspunsul evaluatorului nu poate fi asimilat cu o lipsă de răspuns la obiecțiuni cu atât mai mult cu cât valoarea despăgubirilor în cursul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se stabilește la momentul efectuării raportului de evaluare, și nu la momentul soluționării notificării, așa cum a solicitat reclamanții.

În fine, judecătorul fondului a constat că excepția nulității deciziei contestate este neîntemeiată, întrucât aceasta este motivată în fapt și în drept, fiind emisă în baza unor documente administrative și hotărâri judecătorești irevocabile. 2. Recursurile declarate de reclamanți Împotriva hotărârii instanței de fond au declarat recurs reclamanții, criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie. Reclamantul D.E.A. a formulat recurs atât împotriva sentinței nr. 234 din 30 mai 2011, cât și a încheierilor din 10 ianuarie 2011, 17 ianuarie 2011, 24 februarie 2011, 21 martie 2011, 18 aprilie 2011, 16 mai 2011, 23 mai 2011 pronunțate Curtea de Apel Timișoara. A. În motivarea recursului său, recurentul D.E.A.

arată în esență că sentința atacată este netemeinică și nelegală întrucât hotărârea comunicată nu este o copie legală a sentinței nefiind semnată de judecător, dispozitivul hotărârii nu califică cauza și nu precizează elementele de identificare ale părților, practicaua sentinței este extinsă reținând majoritatea aspectelor cauzei prin omiterea nelegală a celor esențiale cauzei, sentința fiind astfel nemotivată. Cu privire la încheierile de ședință atacate, recurentul D.E.A.

arată că acestea sunt nelegale, întrucât obiectul cauzei este consemnat în mod greșit ca fiind despăgubiri, iar nu contestație împotriva deciziei nr. 8361/2010; nu s-a consemnat data și modul de depunere al întâmpinării de către pârâtă; nu s-au consemnat și nu s-au soluționat toate excepțiile invocate, nu s-au reținut și nu s-au soluționat aspectele invocate prin concluziile scrise; din amânarea pronunțării hotărârii rezultă premeditarea soluției adoptate;hotărârea a fost adoptată de către grefierul de ședință. B. În cererea sa de recurs, recurentul D.Z.A. solicită în principal casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în subsidiar solicitând modificarea sentinței atacate în sensul admiterii contestației, anulării actului administrative atacat și obligarea pârâtei la emiterea unei alte decizii de despăgubire, cu refacerea evaluării.

În esență, recurentul susține în esență că hotărârea atacată este lipsită de temei legal și este dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât evaluarea întocmită în cauză este eronată, suma stabilită drept despăgubire nu reprezintă valoarea de piață la data soluționării notificării, iar procedura legală de soluționare a notificării a fost încălcată, decizia de despăgubire fiind emisă anterior soluționării obiecțiunilor. II. Hotărârea instanței de recurs Prin decizia nr. 3544 din 18 septembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins recursurile declarate de D.E.A. și D.R.D. în calitate de mandatar al lui D.Z.A., ca nefondate.

A. În ceea ce privește recursul formulat de recurentul-reclamant D.E.A., Înalta Curte a constatat că motivele invocate de acesta atât cu privire la nelegalitatea sentinței civile nr. 234/2011 a Curții de Apel Timișoara, cât și cu privire la încheierile interlocutorii de ședință din 10 ianuarie 2011, 17 ianuarie 2011, 24 februarie 2011, 21 martie 2011, 18 aprilie 2011, 16 mai 2011 și 23 mai 2011, nu constituie motive de nelegalitate în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Astfel, faptul că sentința comunicată recurentului nu este semnată de judecător, nu reprezintă un motiv de nelegalitate, semnătura judecătorului regăsindu-se în sentința aflată la dosar; tot astfel, modul în care a fost întocmită practicaua sentinței sau mențiunile din aceasta și din închirierile enumerate nu reprezintă motive de nelegalitate care pot duce la modificarea sau casarea sentinței ci eventual ele puteau constitui obiectul unor cereri de completare sau modificare a acestora în condițiile procedurale, pe parcursul procesului. Cât privește susținerea recurentului-pârât în sensul că dispozitivul sentinței nu este complet cu privire la obiectul cauzei, aceasta nu poate constitui motiv de recurs, ci eventual obiectul unei cereri formulate în condițiile art. 281 1 C. proc.

civ. B. În recursul său, recurentul-reclamant D.Z.A. a susținut în esență că evaluarea întocmită în cauză prin care a fost stabilită valoarea despăgubirilor, nu corespunde realității, deoarece nu reprezintă valoarea de piață la data soluționării notificării. Sub acest aspect, Înalta Curte a reținut că prin adoptarea Legii nr. 247/2005 a fost reglementată procedura administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor ce nu pot fi restituite în natură și totodată a fost înființată entitatea competentă, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor București pentru analizarea și stabilirea cuantumului fiscal al despăgubirilor (Titlul VII din Legea nr. 247/2005). Altfel spus, nici o altă autoritate nu se putea substitui acestui organism pentru stabilirea despăgubirilor datorate.

În aceste condiții și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 247/2005 a fost emisă și dispoziția nr. 8361/2010 a cărei anulare a fost solicitată în prezenta cauză. Astfel, în urma finalizării procedura de evaluare, raportul de evaluare având ca obiect imobilul compus din teren în suprafață de 2 ha și 7.583 m.p. și construcții demolate și evidențiate în C.F. nr. 4 și C.F. nr. 2 Caransebeș nr. top. X/22, Y și Z/1, a fost comunicat recurentului-reclamant, fiind astfel respectate dispozițiile legale ale pct. 16-13 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005. În urma comunicării raportului de evaluare, recurentul-reclamant a formulat obiecțiuni la care evaluatorul a răspuns, menținându-și punctul de vedere cu privire la valoarea inițial stabilită.

Așa fiind, în mod corect instanța fondului a constatat că evaluarea despăgubirilor datorate a fost legal făcută cu respectarea dispozițiilor legale prevăzute în Legea nr. 247/2005. Printr-un alt motiv de recurs, recurentul-reclamant a mai susținut că hotărârea recurată nu este motivată în fapt și în drept. Curtea constată că și acest motiv de recurs este nefondat, având în vedere că din cuprinsul sentinței recurate rezultă cu certitudine că motivarea acesteia răspunde cerințelor prevăzute în art. 261 C. proc. civ. Rezultă astfel din considerentele sentinței că instanța a analizat pe larg atât situația de fapt, cât și raportarea acesteia la cadrul legal aplicabil.

În ceea ce privește susținerea făcută în recurs cu privire la dispozitivul sentinței recurate, în sensul că acesta nu este complet și că nu face referire la obiectul acțiunii, instanța de recurs a constatat că această susținere nu poate constitui un motiv de recurs în sensul dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., ci eventual obiectul unei cereri separate făcute în baza dispozițiilor art. 281 1 C. proc. civ. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare D.Z.A., întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

În motivarea contestației, contestatorul susține, în esență, că instanța de recurs a omis să cerceteze două motive de recurs și anume: - instanța de fond s-a pronunțat asupra unei excepții fără a o pune în discuția părților, ceea ce în opinia contestatorului ducea la casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare; - respingerea de către instanța de fond a administrării unei probe esențiale procesului, respectiv evaluarea bunului printr-o expertiză judiciară. Potrivit dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., invocate de contestator în motivarea contestației în anulare „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație (…) când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Prin decizia contestată Înalta Curte a respins recursul declarat de D.Z.A., ca nefondat. Cererea de recurs a fost întemeiată de către recurenți pe motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. Analizând considerentele expuse de instanța de recurs în motivarea soluției mai susmenționate, Înalta Curte constată că argumentele aduse de recurenți în susținerea motivelor de recurs au fost grupate și cercetate inclusiv din perspectiva dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ. Astfel, instanța de recurs răspunzând criticilor subsumate de recurenți motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și care sunt vizate prin prezenta contestație în anulare, a reținut că nicio autoritate nu se putea substitui Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor datorate, având în vedere că prin Legea nr. 247/2005, Titlul VII, a fost instituită o procedură specială în acest sens, care în cazul recurenților a fost urmată și respectată. Prin acest raționament, instanța de recurs a răspuns practic și criticii legate de aspectul inadmisibilității stabilirii cuantumului despăgubirilor pe cale judecătorească. De altfel, inadmisibilitatea invocată de pârâtă prin întâmpinare nu reprezintă o excepție peremtorie, care să presupună respingerea cererii de chemare în judecată, fără a se mai intra în cercetarea fondului, astfel cum încearcă să inducă instanței contestatorul.

Aceasta a fost formulată ca o simplă apărare de fond, la care reclamanții au și răspuns în fața primei instanțe prin concluziile scrise aflate la dosar fond nr. 1316/59/2010, apărare analizată atât de instanța de fond, cât și de instanța de recurs. În ceea ce privește motivul de recurs vizând respingerea administrării probei cu expertiză, despre care contestatorul afirmă că instanța de recurs a omis să îl cerceteze, Înalta Curte constată că și la această critică s-a răspuns, reținându-se în considerentele deciziei că recurentul-reclamant a formulat obiecțiuni la raportul de evaluare la care evaluatorul a răspuns, menținându-și punctul de vedere cu privire la valoarea stabilită inițial, instanța de fond menționându-se, în mod corect, că evaluarea a fost legal efectuată.

De altfel, în interpretarea dispozițiilor art. 318 alin. (1), teza a II-a C. proc. civ., doctrina și jurisprudența au stabilit, neechivoc, faptul că instanța de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin motivul de casare, ci poate să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial, important fiind ca din analiza efectuată să reiasă motivarea soluției la care a ajuns în legătură cu obiectul litigiului. Prin urmare, Înalta Curte constată că nu poate fi reținută în cauză, ipoteza textului art. 318 teza a II-a C. proc. civ., invocat ca motiv al contestației în anulare și, pentru considerentele arătate, va respinge contestația în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge contestația în anulare formulată de D.Z.A., împotriva deciziei nr. 3544 din 18 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 mai 2013.