ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5426/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5426/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința nr. 234

din 30 mai 2011, Curtea de Apel Timișoara a respins acțiunea conexată formulată

de reclamanții D.E.A. și D.R.D. în calitate de mandatar al lui D.Z.A., în

contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

București.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive

a Comisiei cu privire la petitul 3 al cererii introductive de instanță, este

întemeiată, întrucât Comisia nu are competența de soluționare a notificărilor.

Referitor la excepția

inadmisibilității stabilirii cuantumului despăgubirilor, instanța de fond a

reținut că nici o altă entitate/instanță judecătorească nu se poate substitui

acestor atribuții stabilite în sarcina Comisiei Centrale prin actul normativ

amintit, astfel că după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005,

contravaloarea pretențiilor de restituire în echivalent nu se va mai stabili în

cursul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, ci după

parcurgerea procedurii reglementate în cuprinsul Titlului VII din Legea nr.

247/2005.

Cu privire la decizia

din 17 iunie 2010 a cărei anulare se solicită, instanța de fond a constatat că

aceasta este legală și temeinică, reținând că prin dispoziția din 31 mai 2006

emisă de Primăria Municipiului Caransebeș, a fost soluționată notificarea

antecesorului reclamanților, prin care acesta a solicitat restituirea în natură

a construcțiilor demolate, situate în Caransebeș, cuprins în C.F. nr. 1, nr. top.

X/22, Y și Z/1, cu suprafață totală de 37.583 m.p., preluate de stat, prin

naționalizare, iar dosarul aferent acestei dispoziții a fost transmis

Secretariatului Comisiei Centrale, fiind astfel declanșată procedura

administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările

și completările ulterioare.

S-a mai arătat în considerente

sentinței atacate că prin dispoziția nr. 964/2006 emisă de Primăria Municipiului

Caransebeș, a fost soluționată notificarea antecesorului reclamanților, D.E.L.,

acordându-se măsuri reparatorii în echivalent prin titluri de despăgubire în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenurile înscrise în C.F. nr. 2 Caransebeș

nr. top. X/22, Y și Z/1 în suprafață de 17.778 m.p., iar prin sentința nr. 221/2008

rămasă definitivă și irevocabilă, Tribunalul Caransebeș a anulat dispoziția nr.

964/2006, constatând că imobilele au fost preluate în mod abuziv, respectiv imobilele

nr. top. X/22, Y și Z/1 înscrise în C.F. nr. 1 Caransebeș și dispunând acordarea

de măsuri reparatorii în echivalent prin titluri de despăgubire pentru imobilele

cu nr. top. X/22, Y și Z/1 înscrise în C.F. nr. 1 Caransebeș în suprafață de 37.583

m.p.

În urma acestei sentințe,

Primăria Caransebeș emite dispoziția din 12 iunie 2009 prin care se acordă măsuri

reparatorii pentru terenurile înscrise în C.F. nr. 3, 4 Caransebeș, transnotate

în C.F. nr. 2 nr. top. X/22, Y și Z în suprafață de 3 ha și 7.583 m.p., conform

sentinței amintite, dosarul fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale

fiind înregistrat cu nr. 23413/CC, astfel că Primăria Caransebeș a emis două dispoziții

ce privesc același imobil (pentru construcții și teren), cele două dosare de despăgubire,

respectiv nr. 23412/CC și 23413/CC fiind conexate.

Ulterior emiterii deciziei

reprezentând titlul de despăgubire reclamanții au formulat obiecțiuni la raportul

de evaluare întocmit, obiecțiuni la care societatea de evaluare a răspuns, menținându-și

punctul de vedere față de valoarea menționată în raportul de evaluare.

De asemenea, instanța

de fond a constatat că și petitul 2 din acțiunea inițială, de restituire a terenului

notificat, este neîntemeiat, deoarece Secretariatul Comisiei Centrale, în baza

art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, a analizat dosarele sub aspectul verificării

legalității respingerii cererii de restituire în natură, motiv pentru care a procedat

la transmiterea la evaluare, iar răspunsul evaluatorului nu poate fi asimilat cu

o lipsă de răspuns la obiecțiuni cu atât mai mult cu cât valoarea despăgubirilor

în cursul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005

se stabilește la momentul efectuării raportului de evaluare, și nu la momentul soluționării

notificării, așa cum a solicitat reclamanții.

În fine, judecătorul fondului

a constat că excepția nulității deciziei contestate este neîntemeiată, întrucât

aceasta este motivată în fapt și în drept, fiind emisă în baza unor documente administrative

și hotărâri judecătorești irevocabile.

de reclamanți

Împotriva hotărârii instanței

de fond au declarat recurs reclamanții, criticând sentința pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Reclamantul D.E.A. a formulat

recurs atât împotriva sentinței nr. 234 din 30 mai 2011, cât și a încheierilor din

10 ianuarie 2011, 17 ianuarie 2011, 24 februarie 2011, 21 martie 2011, 18

aprilie 2011, 16 mai 2011, 23 mai 2011 pronunțate Curtea de Apel Timișoara.

A. În motivarea recursului

său, recurentul D.E.A. arată în esență că sentința atacată este netemeinică și nelegală

întrucât hotărârea comunicată nu este o copie legală a sentinței nefiind semnată

de judecător, dispozitivul hotărârii nu califică cauza și nu precizează elementele

de identificare ale părților, practicaua sentinței este extinsă reținând majoritatea

aspectelor cauzei prin omiterea nelegală a celor esențiale cauzei, sentința fiind

astfel nemotivată.

Cu privire la încheierile

de ședință atacate, recurentul D.E.A. arată că acestea sunt nelegale, întrucât obiectul

cauzei este consemnat în mod greșit ca fiind despăgubiri, iar nu contestație împotriva

deciziei nr. 8361/2010; nu s-a consemnat data și modul de depunere al întâmpinării

de către pârâtă; nu s-au consemnat și nu s-au soluționat toate excepțiile invocate,

nu s-au reținut și nu s-au soluționat aspectele invocate prin concluziile scrise;

din amânarea pronunțării hotărârii rezultă premeditarea soluției adoptate;hotărârea

a fost adoptată de către grefierul de ședință.

B. În cererea sa de recurs,

recurentul D.Z.A. solicită în principal casarea sentinței recurate și trimiterea

cauzei spre rejudecare, în subsidiar solicitând modificarea sentinței atacate în

sensul admiterii contestației, anulării actului administrative atacat și obligarea

pârâtei la emiterea unei alte decizii de despăgubire, cu refacerea evaluării.

În esență, recurentul

susține în esență că hotărârea atacată este lipsită de temei legal și este dată

cu aplicarea greșită a legii, întrucât evaluarea întocmită în cauză este eronată,

suma stabilită drept despăgubire nu reprezintă valoarea de piață la data soluționării

notificării, iar procedura legală de soluționare a notificării a fost încălcată,

decizia de despăgubire fiind emisă anterior soluționării obiecțiunilor.

II. Hotărârea instanței

de recurs

Prin decizia nr. 3544

din 18 septembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a respins recursurile declarate de D.E.A. și D.R.D. în

calitate de mandatar al lui D.Z.A., ca nefondate.

A. În ceea ce privește

recursul formulat de recurentul-reclamant D.E.A., Înalta Curte a constatat că motivele

invocate de acesta atât cu privire la nelegalitatea sentinței civile nr. 234/2011

a Curții de Apel Timișoara, cât și cu privire la încheierile interlocutorii de ședință

din 10 ianuarie 2011, 17 ianuarie 2011, 24 februarie 2011, 21 martie 2011, 18

aprilie 2011, 16 mai 2011 și 23 mai 2011, nu constituie motive de nelegalitate în

sensul dispozițiilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Astfel, faptul că sentința

comunicată recurentului nu este semnată de judecător, nu reprezintă un motiv de

nelegalitate, semnătura judecătorului regăsindu-se în sentința aflată la dosar;

tot astfel, modul în care a fost întocmită practicaua sentinței sau mențiunile din

aceasta și din închirierile enumerate nu reprezintă motive de nelegalitate care

pot duce la modificarea sau casarea sentinței ci eventual ele puteau constitui obiectul

unor cereri de completare sau modificare a acestora în condițiile procedurale, pe

parcursul procesului. Cât privește susținerea recurentului-pârât în sensul că dispozitivul

sentinței nu este complet cu privire la obiectul cauzei, aceasta nu poate constitui

motiv de recurs, ci eventual obiectul unei cereri formulate în condițiile art. 281

1

C. proc. civ.

B. În recursul său, recurentul-reclamant

D.Z.A. a susținut în esență că evaluarea întocmită în cauză prin care a fost stabilită

valoarea despăgubirilor, nu corespunde realității, deoarece nu reprezintă valoarea

de piață la data soluționării notificării.

Sub acest aspect, Înalta

Curte a reținut că prin adoptarea Legii nr. 247/2005 a fost reglementată procedura

administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor ce nu pot fi restituite

în natură și totodată a fost înființată entitatea competentă, respectiv Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor București pentru analizarea și stabilirea

cuantumului fiscal al despăgubirilor (Titlul VII din Legea nr. 247/2005).

Altfel spus, nici o altă

autoritate nu se putea substitui acestui organism pentru stabilirea despăgubirilor

datorate.

În aceste condiții și

cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 247/2005 a fost emisă și dispoziția nr. 8361/2010

a cărei anulare a fost solicitată în prezenta cauză.

Astfel, în urma finalizării

procedura de evaluare, raportul de evaluare având ca obiect imobilul compus din

teren în suprafață de 2 ha și 7.583 m.p. și construcții demolate și evidențiate

în C.F. nr. 4 și C.F. nr. 2 Caransebeș nr. top. X/22, Y și Z/1, a fost comunicat

recurentului-reclamant, fiind astfel respectate dispozițiile legale ale pct. 16-13

alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În urma comunicării raportului

de evaluare, recurentul-reclamant a formulat obiecțiuni la care evaluatorul a răspuns,

menținându-și punctul de vedere cu privire la valoarea inițial stabilită. Așa fiind,

în mod corect instanța fondului a constatat că evaluarea despăgubirilor datorate

a fost legal făcută cu respectarea dispozițiilor legale prevăzute în Legea nr. 247/2005.

Printr-un alt motiv de

recurs, recurentul-reclamant a mai susținut că hotărârea recurată nu este motivată

în fapt și în drept.

Curtea constată că și

acest motiv de recurs este nefondat, având în vedere că din cuprinsul sentinței

recurate rezultă cu certitudine că motivarea acesteia răspunde cerințelor prevăzute

în art. 261 C. proc. civ.

Rezultă astfel din considerentele

sentinței că instanța a analizat pe larg atât situația de fapt, cât și raportarea

acesteia la cadrul legal aplicabil.

În ceea ce privește susținerea

făcută în recurs cu privire la dispozitivul sentinței recurate, în sensul că acesta

nu este complet și că nu face referire la obiectul acțiunii, instanța de recurs

a constatat că această susținere nu poate constitui un motiv de recurs în sensul

dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., ci eventual obiectul unei cereri

separate făcute în baza dispozițiilor art. 281

1

C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii

a formulat contestație în anulare D.Z.A., întemeiată pe dispozițiile art. 318

alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

În motivarea contestației,

contestatorul susține, în esență, că instanța de recurs a omis să cerceteze două

motive de recurs și anume:

- instanța de fond s-a

pronunțat asupra unei excepții fără a o pune în discuția părților, ceea ce în opinia

contestatorului ducea la casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare;

- respingerea de către

instanța de fond a administrării unei probe esențiale procesului, respectiv evaluarea

bunului printr-o expertiză judiciară.

Potrivit dispozițiilor

art. 318 teza a II-a C. proc. civ., invocate de contestator în motivarea contestației

în anulare „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație (…)

când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală

să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Prin decizia contestată

Înalta Curte a respins recursul declarat de D.Z.A., ca nefondat.

Cererea de recurs a fost

întemeiată de către recurenți pe motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5

și 9 C. proc. civ.

Analizând considerentele

expuse de instanța de recurs în motivarea soluției mai susmenționate, Înalta Curte

constată că argumentele aduse de recurenți în susținerea motivelor de recurs au

fost grupate și cercetate inclusiv din perspectiva dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ.

Astfel, instanța de recurs

răspunzând criticilor subsumate de recurenți motivului de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și care sunt vizate prin prezenta contestație în anulare,

a reținut că nicio autoritate nu se putea substitui Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor datorate, având în vedere

că prin Legea nr. 247/2005, Titlul VII, a fost instituită o procedură specială în

acest sens, care în cazul recurenților a fost urmată și respectată.

Prin acest raționament,

instanța de recurs a răspuns practic și criticii legate de aspectul inadmisibilității

stabilirii cuantumului despăgubirilor pe cale judecătorească. De altfel, inadmisibilitatea

invocată de pârâtă prin întâmpinare nu reprezintă o excepție peremtorie, care să

presupună respingerea cererii de chemare în judecată, fără a se mai intra în cercetarea

fondului, astfel cum încearcă să inducă instanței contestatorul. Aceasta a fost

formulată ca o simplă apărare de fond, la care reclamanții au și răspuns în fața

primei instanțe prin concluziile scrise aflate la dosar fond nr. 1316/59/2010, apărare

analizată atât de instanța de fond, cât și de instanța de recurs.

În ceea ce privește motivul

de recurs vizând respingerea administrării probei cu expertiză, despre care contestatorul

afirmă că instanța de recurs a omis să îl cerceteze, Înalta Curte constată că și

la această critică s-a răspuns, reținându-se în considerentele deciziei că recurentul-reclamant

a formulat obiecțiuni la raportul de evaluare la care evaluatorul a răspuns, menținându-și

punctul de vedere cu privire la valoarea stabilită inițial, instanța de fond menționându-se,

în mod corect, că evaluarea a fost legal efectuată.

De altfel, în interpretarea

dispozițiilor art. 318 alin. (1), teza a II-a C. proc. civ., doctrina și jurisprudența

au stabilit, neechivoc, faptul că instanța de recurs nu este obligată să răspundă

tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin motivul de casare, ci poate

să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze

un singur aspect considerat esențial, important fiind ca din analiza efectuată să

reiasă motivarea soluției la care a ajuns în legătură cu obiectul litigiului.

Prin urmare, Înalta Curte

constată că nu poate fi reținută în cauză, ipoteza textului art. 318 teza a II-a

C. proc. civ., invocat ca motiv al contestației în anulare și, pentru considerentele

arătate, va respinge contestația în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge

contestația în anulare

formulată de D.Z.A., împotriva deciziei nr. 3544 din 18 septembrie 2012 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 24 mai 2013.