ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4385/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. 693/2/2013 reclamanta SC A.18C. SRL, în contradictoriu cu A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Dâmbovița, a solicitat instanței să dispună anularea Deciziei nr. 1019 din 21 noiembrie 2012 privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală prin Decizia de impunere din 17 august 2012 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița. Prin sentința civilă nr. 1151 din 29 martie 2013 a Curții de Apel București a fost admisă excepția de necompetență teritorială, cauza fiind declinată, în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, în favoarea Curții de apel Ploiești.

După declinarea de competență, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. 376/42/2013. La data de 13 iunie 2013, reclamanta SC A.18C. SRL a formulat cerere de completare a acțiunii, solicitând anularea Raportului de inspecție fiscală încheiat la data de 17 august 2012 și obligarea Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița la emiterea deciziei de rambursate pentru suma de 143.143 lei, plus cheltuieli de judecată.

Pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița, a solicitat inițial respingerea acțiunii, iar după completarea la acțiune formulată de reclamantă, pârâta a depus la dosar o completare la întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea Raportului de inspecție fiscală din data de 17 august 2012. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 192 din 11 septembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, a fost admisă excepția inadmisibilității și a fost respinsă ca inadmisibilă cererea vizând anularea deciziei de impunere nr. F - DB - 987 din 17 august 2012, emisă de pârât; a fost respinsă ca inadmisibilă cererea completatoare de anulare a Raportului de inspecție fiscală nr. F - DB 661 din 17 august 2012 și de obligare a pârâtei la emiterea unei decizii de rambursare.

A fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanta SC A.18C. SRL în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice, fiind anulată Decizia nr. 1019 din 21 noiembrie 2012 emisă de pârâtă. În motivarea sentinței, instanța a reținut în esență, că în perioada 18 iulie 2011 - 10 august 2012, pârâta a efectuat o inspecție fiscală privind activitatea reclamantei, fiind încheiat Raportul de inspecție fiscală nr. F - DB - 661 din 17 august 2012 în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. F - DB - 987 din 17 august 2012 prin care au fost stabilite în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare, în sumă totală de 1.598.894 lei.

Reclamanta a formulat contestație la decizia de impunere, iar prin decizia nr. 1019 din 21 noiembrie 2012, pârâta prin Compartimentul Soluționare Contestații, a respins contestația pentru neîndeplinirea condițiilor procedurale. Reclamanta a solicitat instanței anularea Deciziei nr. 1019/2012 emisă de pârâtă și a Deciziei de impunere nr. F - DB – 987 din 17 august 2012 și a Raportului de inspecție fiscală, respectiv obligarea pârâtei de a emite decizia de rambursare pentru suma de 143.153 lei. Potrivit art. 205 din O.G. nr. 92/2003, î mpotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație potrivit legii. Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii.

Dispozițiile art. 210 din O.G. nr. 92/2003 prevăd că, în soluționarea contestației, organul competent se pronunță prin decizie sau dispoziție, după caz. Decizia sau dispoziția emisă în soluționarea contestației este definitivă în sistemul căilor administrative de atac. Soluțiile pe care le poate pronunța organul fiscal competent în soluționarea contestațiilor sunt prevăzute în articolele 216 și 217, contestația putând fi admisă în tot sau în parte, ori respinsă. Articolul 217 reglementează expres ipoteza existentă în cauză, în care respingerea contestației s-a dispus pentru neîndeplinirea condițiilor procedurale: “dacă organul de soluționare competent constată neîndeplinirea unei condiții procedurale, contestația va fi respinsă fără a se proceda la analiza pe fond a cauzei”.

Articolul 218 alin. (2) prevede și faptul că deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii. În cauză, analizând decizia de soluționare a contestației nr. 1019 din 21 noiembrie 2012, Curtea de apel a constatat că aceasta a fost emisă cu încălcare dispozițiilor articolului 206 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 92/2003. Potrivit textului de lege menționat, c ontestația se formulează în scris și va cuprinde: a) datele de identificare a contestatorului; b) obiectul contestației; c) motivele de fapt și de drept; d) dovezile pe care se întemeiază; e) semnătura contestatorului sau a împuternicitului acestuia, precum și ștampila în cazul persoanelor juridice.

Dovada calității de împuternicit al contestatorului, persoană fizică sau juridică, se face potrivit legii. Din actele dosarului, instanța de fond a reținut că reclamanta a formulat contestație la decizia de impunere, fiind reprezentată prin împuternicit V.P. Constatând lipsa dovezii calității de împuternicit, pârâta a solicitat reclamantei, prin adresa nr. 49281 din 19 octombrie 2012, transmiterea împuternicirii în original sau copie legalizată, în termen de 5 zile de la primirea adresei. Adresa menționată a fost comunicată reclamantei la data de 12 noiembrie 2012, împrejurare recunoscută și de pârâtă prin întâmpinare.

La data de 14 noiembrie 2012, reclamanta a procedat la transmiterea copiei legalizate a procurii date împuternicitului P.V., documentele fiind recepționate de către pârâtă la data de 16 noiembrie 2012. Ca urmare, în raport de probatoriul administrat, instanța de fond a reținut că reclamanta și-a îndeplinit obligația de a transmite împuternicirea solicitată în termenul de 5 zile, iar pârâta, în mod greșit a respins contestația pentru neîndeplinirea condițiilor de procedură. Instanța de fond nu a reținut susținerea pârâtei din cuprinsul întâmpinării cu privire la mandatul restrâns pe care societatea l-a dat împuternicitului P.V., un asemenea considerent nefiind avut în vedere de către organul fiscal la emiterea deciziei contestate.

Pe de altă parte, din cuprinsul procurii depuse la dosar, rezultă că reclamanta a împuternicit pe domnul P.V. pentru a reprezenta societatea în relația cu autoritățile fiscale române, pentru a comunica punctul de vedere al acesteia în legătură cu rezultatele inspecției fiscale privind TVA, atribuție îndeplinită prin introducerea contestației la decizia de impunere. Pentru considerentele arătate, instanța de fond a reținut că în mod greșit organul fiscal a emis decizia nr. 1019 din 21 noiembrie 2012 iar în temeiul dispozițiilor art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, a admis acțiunea în parte și a anulat decizia de soluționare a contestației nr. 1019/2012. Având în vedere că, prin decizia anulată, organul fiscal nu a procedat la analiza pe fond a contestației îndreptate împotriva deciziei de impunere, în temeiul dispozițiilor articolului 216 din O.G.

nr. 92/2003, pârâta urmează să analizeze fondul contestației printr-o decizie definitivă în cadrul căilor administrative de atac și care va putea fi cenzurată, ulterior, de către instanța de contencios administrativ, în condițiile articolului 218 alin. (2). Pentru aceste considerente, s-a admis excepția inadmisibilității și a fost respins ca inadmisibil capătul de cerere privind anularea deciziei de impunere nr. F - DB 987 din 17 august 2012, emisă de pârâtă. În ceea ce privește capătul de cerere completatoare, privind anularea raportului de inspecție fiscală nr. F - DB 661 din 17 august 2012 și, respectiv, emiterea unei decizii de rambursare pentru suma de 143.153 lei, curtea de apel a admis excepția inadmisibilității și a respins ca inadmisibil, urmând ca toate actele care au stat la baza emiterii deciziei de impunere să facă obiectul analizei organului fiscal, în cadrul procedurii de soluționare a contestației.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței civile nr. 192 din 11 septembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, a formulat recurs, atât reclamanta SC A.18C. SRL cât și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița. 1. Prin recursul declarat de reclamanta SC A.18C. SRL se solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate cu privire la excepția inadmisibilității și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță pentru a se pronunța pe fondul cererii privind anularea deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. raportat la art. 304 1 C. proc. civ., recurenta - reclamantă arată că în mod greșit a fost admisă excepția inadmisibilității privind anularea Deciziei de impunere F-DB 987 din 17 august 2012, a Raportului de inspecție fiscală încheiat la 17 august 2012 și a cererii privind obligarea pârâtei la emiterea deciziei de rambursare a sumei de 143.153 lei, instanța de fond încălcând, dispozițiile art. 218 alin. (7) C. proc. fisc. și art. 18 alin. (1) coroborat cu art. 8 alin. (1) și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Sintetizând argumentele expuse de recurentă, se reține că aceasta susține că, contestația împotriva actelor administrativ fiscale, prevăzut de Titlul IX din Codul de procedură fiscală reprezintă o procedură prealabilă administrativă de contestate, sub forma recursului grațios, având natura unei plângeri prealabile.

Procedura de soluționare a contestației, potrivit Titlului IX C. proc. fisc. are valoarea juridică a procedurii prealabile reglementată de Legea nr. 554/2004, fapt ce determină aplicabilitatea procedurii de soluționare reglementate de actul normativ arătat, sub toate aspectele, mai ales în ceea ce privește limitele judecății în fața instanței de contencios administrativ și competența instanței de a analiza actele administrativ - fiscale contestate. Ca urmare, instanța de contencios administrativ are plenitudine de competență pentru a analiza actele administrativ fiscale și în ipoteza în care petiția privind anularea acestor acte a fost respinsă în procedura prealabilă pentru o chestiune procedurală.

Raportat la dispozițiile art. 218 C. proc. fisc. și art. 18 din Legea nr. 554/2004, anularea Deciziei de impunere, a Raportului de inspecție fiscală și obligarea organului fiscal la emiterea deciziei de rambursare, este de competența instanței de contencios administrativ, astfel încât se poate concluziona că instanța de fond, în mod greșit a respins, ca inadmisibile, cererile reclamantei, încălcând astfel dispozițiile legale arătate. Refuzul instanței de a se pronunța cu privire la fondul cererii privind anularea actelor administrativ - fiscale reprezintă, în opinia recurentei, o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și echivalează cu restricționarea accesului la justiție.

Concluzionând, recurenta arată că deși instanța de contencios administrativ avea plenitudinea de competență pentru soluționarea cererilor privind anularea actelor fiscale și a cererii privind obligarea autorității la emiterea deciziei de rambursare, în mod greșit a refuzat să soluționeze cauza pe fond, încălcându-se astfel, atât dispozițiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., art. 18 din Legea nr. 554/2004 cât și art. 6 CEDO. 2. Și intimata pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 192/2013 a Curții de Apel Ploiești, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul respingerii în tot a acțiunii formulate de reclamantă.

Astfel, în mod greșit instanța a dispus anularea Deciziei nr. 1019 din 21 noiembrie 2012 prin care Comisia de soluționare a contestațiilor a respins contestația formulată de reclamanta SC A.18C. SRL București pentru neîndeplinirea condițiilor procedurale prevăzute de O.G. nr. 92/2003. Contestația formulată de reclamantă a fost semnată prin „împuternicit”, dar la dosar nu a fost anexată împuternicirea, conform art. 206 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 92/2003 coroborat cu pct. 2.3. din Ordinul M.F.P. nr. 2137/2011. Respectând dispozițiile legale, s-a solicitat reclamantei ca în termen de 5 zile să depună la dosar împuternicirea, dar având în vedere că nu au fost depuse actele solicitate, în mod corect a fost respinsă contestația pentru neîndeplinirea condițiilor de procedură.

Ca urmare, instanța de fond, fără a indica temeiul de drept și fără a analiza documentele depuse, în mod greșit a anulat decizia contestată. Ambele recurente au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă, respectiv și de pârâtă. Hotărârea instanței de recurs Analizând sentința recurată de ambele recurente, în raport de criticile formulate și dispozițiile legale incidente, se constată că recursurile sunt nefondate. Recurenta - reclamantă critică sentința sub aspectul încălcării de către instanța de fond a dispozițiilor art. 218 alin. (2), C. proc. fisc., art. 18 din Legea nr. 554/2004 și art. 6 din CEDO, apreciind însă că sentința este legală sub aspectul anulării deciziei de soluționare a contestației.

Recurenta - pârâtă critică sentința pronunțată de prima instanță sub aspectul greșitei anulări a deciziei de soluționare a contestației fără a arăta care sunt criticile de nelegalitate, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 1 - 9 sau 304 1 C. proc. civ. Având în vedere că anularea deciziei de soluționare a contestației a dus la respingerea cererii de anulare a deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală ca inadmisibilă, recursurile celor două recurente vor fi analizate împreună. Este de reținut faptul că prin Raportul de inspecție fiscală nr. F - DB 661 din 17 august 2012 emis de pârâtă, au fost stabilite obligații fiscale în sarcina reclamantei SC A.18C. SRL București fiind emisă și Decizia de impunere nr. F - DB 987 din 17 august 2012. Prin Decizia nr. 1019 din 21 noiembrie 2012 privind soluționarea contestațiilor a fost respinsă contestația formulată de SC A.18C.

SRL București împotriva Deciziei de impunere F - DB 987 din 17 august 2012 pentru neîndeplinirea condițiilor de procedură, organele fiscale reținând că petenta a formulat contestație „prin împuternicit”, dar la dosarul cauzei nu a fost anexată împuternicirea în termenul de 5 zile de la primirea adresei nr. 49281 din 19 octombrie 2012. Instanța de fond, în raport de probatoriul administrat, în mod corect a admis acțiunea reclamantei în condițiile în care pârâta nu a analizat pe fond criticile vizând Decizia de impunere emisă în baza Raportului de inspecție fiscală, deși în termenul de 5 zile de la primirea solicitării, reclamantul a depus la dosar procura dată împuternicitului P.V., fapt ce rezultă din actele aflate la fila 17 - 24 - Dosar nr. 693/2/2013.

Este adevărat că prin dispozițiile art. 206 C. proc. fisc. se stabilește forma și conținutul contestației, contestatorul având obligația de a face dovada calității de împuternicit dar în cauza de față contestatorul a depus în termenul de 5 zile prevăzut la pct. 2.3. din Ordinul M.F.P. nr. 2137/2011, privind aprobarea Instrucțiunilor pentru aplicarea Titlului IX din O.G. nr. 92/2003, actele solicitate de organele fiscale, respectiv dovada împuternicirii solicitate, context în care organele fiscale aveau obligația de a analiza pe fond contestația formulată de reclamantă.

Recurenta - pârâtă susține că instanța de fond nu a analizat actele ce au stat la baza emiterii Deciziei nr. 1019/2012, susținere inexactă în condițiile în care instanța a arătat pe larg considerentele avute în vedere la anularea actelor contestate - prin raportare la actele depuse la dosar - din care rezultă că, contestatoarea a depus, în termenul legal, dovada împuternicirii date, conform art. 206 alin. (1) lit. e), teza a II-a din C. proc. fisc., sancțiunea prevăzut de pct. 2.3., teza a II-a din Ordinul M.F.P. nr. 2137/2011 nefiind aplicabilă. Este evident că din moment ce contestația formulată de recurenta SC A.18C. SRL București nu a fost soluționată pe fondul cauzei de către organele fiscale, instanța de fond, în mod corect, a admis acțiunea, urmând ca organele fiscale să soluționeze contestația pe fond în raport de dispozițiile art. 216 C. proc.

fisc., iar recurenta - reclamantă va avea posibilitatea legală de a contesta o eventuală soluție negativă, în raport de dispozițiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. Procedura reglementată de Titlul IX din cadrul O.G. nr. 92/2003 privind codul de procedură fiscală, este o procedură specială care se aplică în cazul contestării actelor emise de organele fiscale, iar deciziile de soluționare a contestațiilor pot fi atacate de către contestatori în condițiile art. 218 alin. (2) din același act normativ. Decizia emisă de comisia de soluționare a contestației a fost analizată de instanța de contencios administrativ, competența acesteia fiind stabilită de art. 218 alin. (2) din actul normativ menționat, instanța verificând actul contestat în limitele în care organul fiscal s-a pronunțat.

Ca urmare, susținerile recurentei - reclamante în sensul că instanța de fond avea obligația de a analiza direct actele fiscale contestate nu au un fundament legal, în contextul în care organele fiscale competente, nu au analizat pe fond contestația formulată în procedura reglementată de Titlul IX din O.G. nr. 92/2003. După analiza pe fond a contestației de către organele fiscale, decizia emisă, poate fi contestată conform art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., fără a se putea invoca încălcarea dispozițiilor art. 6 CEDO privind accesul la justiție.

Este adevărat că atât prin art. 21 din Constituția României cât și prin art. 6 CEDO se recunoaște libertatea oricărei persoane de a se adresa unei instanțe care să analizeze pe fond litigiul la care acesta este parte, dar ca orice liberalitate aceasta poate suferi limitări din partea puterii de stat, cu scopul salvalgării altor interese, precum drepturile și libertățile altora, principiul securității raporturilor juridice etc. Limitarea accesului la justiție se conciliază cu prevederile art. 6 CEDO în măsura în care vizează un scop legitim și există un raport de proporționalitate între mijloacele utilizate de stat și scopul vizat de acesta. Curtea europeană admite dreptul statelor de a instituii condiții pentru sesizarea unei instanțe, inclusiv obligativitatea unei proceduri prealabile.

În cauza de față, procedura prealabilă a fost stabilită de Titlul IX din O.G. nr. 92/2003, recurenta - reclamantă având posibilitatea legală de a se adresa instanței, după soluționarea pe fond a contestației formulate împotriva actelor fiscale contestate, fără a se putea reține încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, art. 18 din Legea nr. 554/2004 sau a art. 6 din CEDO. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC A.18C. SRL și de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești împotriva Sentinței nr. 192 din 11 septembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanta SC A.18C. SRL și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești împotriva Sentinței nr. 192 din 11 septembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2014.