ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4385/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4385/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

1.

Obiectul acțiunii

Prin

cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. 693/2/2013

reclamanta SC A.18C. SRL, în contradictoriu cu A.N.A.F. - Direcția Generală

Regională a Finanțelor Publice Dâmbovița, a solicitat instanței să dispună

anularea Deciziei nr. 1019 din 21 noiembrie 2012 privind obligațiile

suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală prin Decizia de impunere din

17 august 2012 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița.

Prin sentința civilă nr. 1151 din 29 martie

2013 a Curții de Apel București a fost admisă excepția de necompetență

teritorială, cauza fiind declinată, în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1)

și (3) din Legea nr. 554/2004, în favoarea Curții de apel Ploiești.

După declinarea de competență, cauza a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. 376/42/2013.

La data de 13 iunie 2013, reclamanta SC

A.18C. SRL a formulat cerere de completare a acțiunii, solicitând anularea

Raportului de inspecție fiscală încheiat la data de 17 august 2012 și obligarea

Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița la emiterea deciziei de

rambursate pentru suma de 143.143 lei, plus cheltuieli de judecată.

Pârâta Direcția Generală Regională a

Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice

Dâmbovița, a solicitat inițial respingerea acțiunii, iar după completarea la

acțiune formulată de reclamantă, pârâta a depus la dosar o completare la

întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere

privind anularea Raportului de inspecție fiscală din data de 17 august 2012.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 192 din 11

septembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, a fost admisă excepția

inadmisibilității și a fost respinsă ca inadmisibilă cererea vizând anularea deciziei

de impunere nr. F - DB - 987 din 17 august 2012, emisă de pârât; a fost

respinsă ca inadmisibilă cererea completatoare de anulare a Raportului de

inspecție fiscală nr. F - DB 661 din 17 august 2012 și de obligare a pârâtei la

emiterea unei decizii de rambursare.

A fost admisă, în parte, acțiunea formulată de

reclamanta SC A.18C. SRL în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală

Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor

Publice, fiind anulată Decizia nr. 1019 din 21 noiembrie 2012 emisă de pârâtă.

În motivarea sentinței, instanța a reținut în

esență, că în perioada 18 iulie 2011 - 10 august 2012, pârâta a efectuat o

inspecție fiscală privind activitatea reclamantei, fiind încheiat Raportul de

inspecție fiscală nr. F - DB - 661 din 17 august 2012 în baza căruia a fost

emisă Decizia de impunere nr. F - DB - 987 din 17 august 2012 prin care au fost

stabilite în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare, în sumă totală

de 1.598.894 lei.

Reclamanta a formulat contestație la decizia

de impunere, iar prin decizia nr. 1019 din 21 noiembrie 2012, pârâta prin

Compartimentul Soluționare Contestații, a respins contestația pentru

neîndeplinirea condițiilor procedurale.

Reclamanta a solicitat instanței anularea

Deciziei nr. 1019/2012 emisă de pârâtă și a Deciziei de impunere nr. F - DB –

987 din 17 august 2012 și a Raportului de inspecție fiscală, respectiv

obligarea pârâtei de a emite decizia de rambursare pentru suma de 143.153 lei.

Potrivit art. 205 din

O.G. nr. 92/2003, î

mpotriva

titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se

poate formula contestație potrivit legii. Contestația este o cale

administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se

consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin

lipsa acestuia, în condițiile legii.

Dispozițiile art.

210

din

O.G. nr. 92/2003 prevăd că, în soluționarea contestației, organul competent se

pronunță prin decizie sau dispoziție, după caz. Decizia sau dispoziția emisă în

soluționarea contestației este definitivă în sistemul căilor administrative de

atac.

Soluțiile pe care le poate pronunța

organul fiscal competent în soluționarea contestațiilor sunt

prevăzute în articolele 216 și 217, contestația putând fi admisă în

tot sau în parte, ori respinsă.

Articolul 217

reglementează expres

ipoteza existentă în cauză, în care respingerea contestației s-a dispus pentru

neîndeplinirea condițiilor procedurale: “dacă organul de soluționare competent

constată neîndeplinirea unei condiții procedurale, contestația va fi respinsă

fără a se proceda la analiza pe fond a cauzei”.

Articolul 218 alin.

(2) prevede și faptul că deciziile emise în soluționarea contestațiilor

pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în

procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța

judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.

În cauză, analizând decizia de

soluționare a contestației nr. 1019 din 21 noiembrie 2012, Curtea de

apel a constatat că aceasta a fost emisă cu încălcare dispozițiilor

articolului 206 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 92/2003.

Potrivit textului de

lege menționat, c

ontestația

se formulează în scris și va cuprinde: a) datele de identificare a

contestatorului; b) obiectul contestației; c) motivele de fapt și de drept; d)

dovezile pe care se întemeiază; e) semnătura contestatorului sau a

împuternicitului acestuia, precum și ștampila în cazul persoanelor juridice. Dovada

calității de împuternicit al contestatorului, persoană fizică sau juridică, se

face potrivit legii.

Din actele dosarului, instanța de fond a

reținut că reclamanta a formulat contestație la decizia de impunere, fiind

reprezentată prin împuternicit V.P.

Constatând lipsa dovezii calității de

împuternicit, pârâta a solicitat reclamantei, prin adresa nr. 49281 din 19

octombrie 2012, transmiterea împuternicirii în original sau copie legalizată,

în termen de 5 zile de la primirea adresei.

Adresa menționată a fost comunicată

reclamantei la data de 12 noiembrie 2012, împrejurare recunoscută și de

pârâtă prin întâmpinare. La data de 14 noiembrie 2012, reclamanta a procedat la

transmiterea copiei legalizate a procurii date împuternicitului P.V.,

documentele fiind recepționate de către pârâtă la data de 16 noiembrie 2012.

Ca urmare, în raport de probatoriul

administrat, instanța de fond a reținut că reclamanta și-a îndeplinit

obligația de a transmite împuternicirea solicitată în termenul de 5 zile,

iar pârâta, în mod greșit a respins contestația pentru neîndeplinirea

condițiilor de procedură.

Instanța de fond nu a reținut

susținerea pârâtei din cuprinsul întâmpinării cu privire la mandatul

restrâns pe care societatea l-a dat împuternicitului P.V., un asemenea

considerent nefiind avut în vedere de către organul fiscal la emiterea deciziei

contestate. Pe de altă parte, din cuprinsul procurii depuse la dosar, rezultă

că reclamanta a împuternicit pe domnul P.V. pentru a reprezenta societatea în

relația cu autoritățile fiscale române, pentru a comunica punctul de

vedere al acesteia în legătură cu rezultatele inspecției fiscale privind

TVA, atribuție îndeplinită prin introducerea contestației la decizia

de impunere.

Pentru considerentele arătate, instanța de

fond a reținut că în mod greșit organul fiscal a emis decizia nr. 1019 din

21 noiembrie 2012 iar în temeiul dispozițiilor art. 218 alin. (2) din O.G.

nr. 92/2003, a admis acțiunea în parte și a anulat decizia de

soluționare a contestației nr. 1019/2012.

Având în vedere că, prin decizia anulată,

organul fiscal nu a procedat la analiza pe fond a contestației îndreptate

împotriva deciziei de impunere, în temeiul dispozițiilor articolului 216

din O.G. nr. 92/2003, pârâta urmează să analizeze fondul contestației

printr-o decizie definitivă în cadrul căilor administrative de atac și

care va putea fi cenzurată, ulterior, de către instanța de contencios

administrativ, în condițiile articolului 218 alin. (2).

Pentru aceste considerente, s-a admis

excepția inadmisibilității și a fost respins ca inadmisibil

capătul de cerere privind anularea deciziei de impunere nr. F - DB 987 din 17

august 2012, emisă de pârâtă.

În ceea ce privește capătul de cerere

completatoare, privind anularea raportului de inspecție fiscală nr. F - DB

661 din 17 august 2012 și, respectiv, emiterea unei decizii de rambursare pentru

suma de 143.153 lei, curtea de apel a admis excepția

inadmisibilității și a respins ca inadmisibil, urmând ca toate actele

care au stat la baza emiterii deciziei de impunere să facă obiectul analizei

organului fiscal, în cadrul procedurii de soluționare a contestației.

Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 192 din 11

septembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, a formulat recurs, atât reclamanta SC

A.18C. SRL cât și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești -

Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița.

SRL se solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate cu

privire la excepția inadmisibilității și trimiterea cauzei pentru rejudecare la

aceeași instanță pentru a se pronunța pe fondul cererii privind anularea

deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art.

304

1

C. proc. civ., recurenta - reclamantă arată că în mod greșit a

fost admisă excepția inadmisibilității privind anularea Deciziei de impunere

F-DB 987 din 17 august 2012, a Raportului de inspecție fiscală încheiat la 17

august 2012 și a cererii  privind obligarea pârâtei la emiterea deciziei de

rambursare a sumei de 143.153 lei, instanța de fond încălcând, dispozițiile art.

218 alin. (7) C. proc. fisc. și art. 18 alin. (1) coroborat cu art. 8 alin. (1)

și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Sintetizând argumentele expuse de recurentă,

se reține că aceasta susține că, contestația împotriva actelor administrativ

fiscale, prevăzut de Titlul IX din Codul de procedură fiscală reprezintă o

procedură prealabilă administrativă de contestate, sub forma recursului

grațios, având natura unei plângeri prealabile.

Procedura de soluționare a contestației,

potrivit Titlului IX C. proc. fisc. are valoarea juridică a procedurii prealabile

reglementată de Legea nr. 554/2004, fapt ce determină aplicabilitatea  procedurii

de soluționare reglementate de actul normativ arătat, sub toate aspectele, mai

ales în ceea ce privește limitele judecății în fața instanței de contencios

administrativ și competența instanței de a analiza actele administrativ -

fiscale contestate. Ca urmare, instanța de contencios administrativ are

plenitudine de competență pentru a analiza actele administrativ fiscale și în

ipoteza în care petiția privind anularea acestor acte a fost respinsă în

procedura prealabilă pentru o chestiune procedurală.

Raportat la dispozițiile art. 218 C. proc.

fisc. și art. 18 din Legea nr. 554/2004, anularea Deciziei de impunere, a  Raportului

de inspecție fiscală și obligarea organului fiscal la emiterea deciziei de

rambursare, este de competența instanței de contencios administrativ, astfel

încât se poate concluziona că instanța de fond, în mod greșit a respins, ca

inadmisibile, cererile reclamantei, încălcând astfel dispozițiile legale

arătate.

Refuzul instanței de a se pronunța cu privire

la fondul cererii privind anularea actelor administrativ - fiscale reprezintă,

în opinia recurentei, o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și echivalează cu restricționarea accesului la justiție.

Concluzionând, recurenta arată că deși

instanța de contencios administrativ avea plenitudinea de competență pentru

soluționarea cererilor privind anularea actelor fiscale și a cererii privind

obligarea autorității la emiterea deciziei de rambursare, în mod greșit a

refuzat să soluționeze cauza pe fond, încălcându-se astfel, atât dispozițiile art.

218 alin. (2) C. proc. fisc., art. 18 din Legea nr. 554/2004 cât și art. 6

CEDO.

Regională a Finanțelor Publice Ploiești a formulat recurs împotriva sentinței

civile nr. 192/2013 a Curții de Apel Ploiești, prin care a solicitat admiterea

recursului, modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul respingerii în

tot a acțiunii formulate de reclamantă.

Astfel, în mod greșit instanța a dispus

anularea Deciziei nr. 1019 din 21 noiembrie 2012 prin care Comisia de

soluționare a contestațiilor a respins contestația formulată de reclamanta SC

A.18C. SRL București pentru neîndeplinirea condițiilor procedurale prevăzute de

O.G. nr. 92/2003.

Contestația formulată de reclamantă a fost

semnată prin „împuternicit”, dar la dosar nu a fost anexată împuternicirea,

conform art. 206 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 92/2003 coroborat cu pct. 2.3.

din Ordinul M.F.P. nr. 2137/2011.

Respectând dispozițiile legale, s-a solicitat

reclamantei ca în termen de 5 zile să depună la dosar împuternicirea, dar având

în vedere că nu au fost depuse actele solicitate, în mod corect a  fost

respinsă contestația pentru neîndeplinirea condițiilor de procedură.

Ca urmare, instanța de fond, fără a indica

temeiul de drept și fără a analiza documentele depuse, în mod greșit a anulat decizia

contestată.

Ambele recurente au formulat întâmpinare

prin care au solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă, respectiv

și de pârâtă.

Hotărârea instanței de recurs

Analizând sentința recurată de ambele

recurente, în raport de criticile formulate și dispozițiile legale incidente,

se constată că recursurile sunt nefondate.

Recurenta - reclamantă critică sentința sub

aspectul încălcării de către instanța de fond a dispozițiilor art. 218 alin. (2),

C. proc. fisc., art. 18 din Legea nr. 554/2004 și art. 6 din CEDO, apreciind însă

că sentința este legală sub aspectul anulării deciziei de soluționare a

contestației.

Recurenta - pârâtă critică sentința

pronunțată de prima instanță sub aspectul greșitei anulări a deciziei de

soluționare a contestației fără a arăta care sunt criticile de nelegalitate,

din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 1 - 9 sau 304

1

C. proc.

civ.

Având în vedere că anularea deciziei de

soluționare a contestației a dus la respingerea cererii de anulare a deciziei

de impunere și a Raportului de inspecție fiscală ca inadmisibilă, recursurile celor

două recurente vor fi analizate împreună.

Este de reținut faptul că prin Raportul de

inspecție fiscală nr. F - DB 661 din 17 august 2012 emis de pârâtă, au fost

stabilite obligații fiscale în sarcina reclamantei SC A.18C. SRL București

fiind emisă și Decizia de impunere nr. F - DB 987 din 17 august 2012.

Prin Decizia nr. 1019 din 21 noiembrie 2012

privind soluționarea contestațiilor a fost respinsă contestația formulată de SC

A.18C. SRL București împotriva Deciziei de impunere F - DB 987 din 17 august

2012 pentru neîndeplinirea condițiilor de procedură, organele fiscale reținând

că petenta a formulat contestație „prin împuternicit”, dar la dosarul cauzei nu

a fost anexată împuternicirea în termenul de 5 zile de la primirea adresei nr.

49281 din 19 octombrie 2012.

Instanța de fond, în raport de probatoriul

administrat, în mod corect a admis acțiunea reclamantei în condițiile în care

pârâta nu a analizat pe fond criticile vizând Decizia de impunere emisă în baza

Raportului de inspecție fiscală, deși în termenul de 5 zile de la primirea

solicitării, reclamantul a depus la dosar procura dată împuternicitului P.V.,

fapt ce rezultă din actele aflate la fila 17 - 24 - Dosar nr. 693/2/2013.

Este adevărat că prin dispozițiile art. 206 C.

proc. fisc. se stabilește forma și conținutul contestației, contestatorul având

obligația de a face dovada calității de împuternicit dar în cauza de față

contestatorul a depus în termenul de 5 zile prevăzut la pct. 2.3. din Ordinul M.F.P.

nr. 2137/2011, privind aprobarea Instrucțiunilor pentru aplicarea Titlului IX

din O.G. nr. 92/2003, actele solicitate de organele fiscale, respectiv dovada

împuternicirii solicitate, context în care organele fiscale aveau obligația de

a analiza pe fond contestația formulată de reclamantă.

Recurenta - pârâtă susține că instanța de

fond nu a analizat actele ce au stat la baza emiterii Deciziei nr. 1019/2012,

susținere inexactă în condițiile în care instanța a arătat pe larg

considerentele avute în vedere la anularea actelor contestate - prin raportare

la actele depuse la dosar - din care rezultă că, contestatoarea a depus, în

termenul legal, dovada împuternicirii date, conform art. 206 alin. (1) lit. e),

teza a II-a din C. proc. fisc., sancțiunea prevăzut de pct. 2.3., teza a II-a

din Ordinul M.F.P. nr. 2137/2011 nefiind aplicabilă.

Este evident că din moment ce contestația

formulată de recurenta SC A.18C. SRL București nu a fost soluționată pe fondul

cauzei de către organele fiscale, instanța de fond, în mod corect, a  admis

acțiunea, urmând ca organele fiscale să soluționeze contestația pe fond în

raport de dispozițiile art. 216 C. proc. fisc., iar recurenta - reclamantă va

avea posibilitatea legală de a contesta o eventuală soluție negativă, în raport

de dispozițiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.

Procedura reglementată de Titlul IX din cadrul

O.G. nr. 92/2003 privind codul de procedură fiscală, este o procedură specială

care se aplică în cazul contestării actelor emise de organele fiscale, iar

deciziile de soluționare a contestațiilor pot fi atacate de către contestatori

în condițiile art. 218 alin. (2) din același act normativ.

Decizia emisă de comisia de soluționare a

contestației a fost analizată de instanța de contencios administrativ, competența

acesteia fiind stabilită de art. 218 alin. (2) din actul normativ menționat,

instanța verificând actul contestat în limitele în care organul fiscal s-a pronunțat.

Ca urmare, susținerile recurentei -

reclamante în sensul că instanța de fond avea obligația de a analiza direct

actele fiscale contestate nu au un fundament legal, în contextul în care

organele fiscale competente, nu au analizat pe fond contestația formulată în

procedura reglementată de Titlul IX din O.G. nr. 92/2003.

După analiza pe fond a contestației de către

organele fiscale, decizia emisă, poate fi contestată conform art. 218 alin. (2)

C. proc. fisc., fără a se putea invoca încălcarea dispozițiilor art. 6 CEDO

privind accesul la justiție.

Este adevărat că atât prin art. 21 din

Constituția României cât și prin art. 6 CEDO se recunoaște libertatea oricărei persoane

de a se adresa unei instanțe care să analizeze pe fond litigiul la care acesta

este parte, dar ca orice liberalitate aceasta poate suferi limitări din partea

puterii de stat, cu scopul salvalgării altor interese, precum drepturile și

libertățile altora, principiul securității raporturilor juridice etc.

Limitarea accesului la justiție se conciliază

cu prevederile art. 6 CEDO în măsura în care vizează un scop legitim și există

un raport de proporționalitate între mijloacele utilizate de stat și scopul

vizat de acesta.

Curtea europeană admite dreptul statelor de a

instituii condiții pentru sesizarea unei instanțe, inclusiv obligativitatea unei

proceduri prealabile.

În cauza de față, procedura prealabilă a fost

stabilită de Titlul IX din O.G. nr. 92/2003, recurenta - reclamantă având

posibilitatea legală de a se adresa instanței, după soluționarea pe fond a

contestației formulate împotriva actelor fiscale contestate, fără a se putea

reține încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 218 alin. (2)

din O.G. nr. 92/2003, art. 18 din Legea nr. 554/2004 sau a art. 6 din CEDO.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte,

în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge ca nefondate recursurile

declarate de reclamanta SC A.18C. SRL și de pârâta Direcția Generală Regională

a Finanțelor Publice Ploiești împotriva Sentinței nr. 192 din 11 septembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta

SC A.18C. SRL și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice

Ploiești împotriva Sentinței nr. 192 din 11 septembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondate.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19

noiembrie 2014.