ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 315/2015

Asupra conflictului de competență de

față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București la data de 21

octombrie 2014, sub nr. 29114/300/2014, B.E.J.A. D.G., L.G. și M.P. a solicitat

încuviințarea executării silite prin toate formele a titlului executoriu

reprezentat de sentința civilă nr. 3162 din 20 februarie 2009 pronunțată de

Judecătoria Constanța în Dosarul nr. 15846/212/2007, privind pe creditoarea

V.M. și pe debitorul D.G.C.

Prin sentința civilă nr. 11442 din 27

octombrie 2014, Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția necompetenței

teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Constanța.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că, în aplicarea dispozițiilor art. 528 alin. (1) C. proc. civ.,

instanța competentă teritorial să soluționeze cererea de încuviințare a

executării silite este instanța care a emis titlul executoriu.

Învestită prin decimare, Judecătoria

Constanța a pronunțat Încheierea nr. 26708 din 04 decembrie 2014, prin care a

admis excepția necompetenței teritoriale șv a declinat, la rândul său,

competența în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București; constatând ivit

conflictul de competență, a suspendat judecata și a înaintat dosarul Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că dispozițiile art. 528 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt aplicabile în

procedura încuviințării executării silite și că data înregistrării cererii este

ulterioară publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 348/2014, astfel

încât se va face aplicarea dreptului comun în materie, respectiv a

dispozițiilor art. 107 C. proc. civ., potrivit cărora competentă este instanța

de la domiciliul debitorului.

Cu privire la conflictul negativ de

competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art 133 pct 2

raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 373 alin. (3) C.

proc. civ. de la 1865 stabileau competența în materia încuviințării silite în

favoarea instanței în raza căreia urma a se face executarea, daca legea nu

prevedea altfel.

Având în vedere că executarea silită

se poate destlșura în mai multe modalități și forme, instanța unde urma a se

face executarea putea fi oriunde, în raza imobilului urmărit, în raza unde se

aflau bunurile mobile urmărite sau în raza sediilor terților popriți.

N.C.P.C. adoptat prin Legea nr.

134/2010 a propus eliminarea competenței multiple a instanțelor de executare,

introducând un criteriu ușor de stabilit, în funcție de locul situării biroului

executorului judecătoresc care face executarea, exceptând situația prevăzută de

dispozițiile art. 819 C. proc. civ. când se urmărește executarea unui bun

imobil precum și în cazul în care legea prevede altfel.

Acest nou criteriu de Stabilire a

competenței instanței de executare prin art. 650 alin. (1) C. proc. civ.,

conținea un element extern raportului juridic de executare silită dintre

creditor și debitor.

Prin Decizia Curții Constituționale nr.

348 din 17 iunie 2014, publicată în M. Of. nr. 529 din 16 iulie 2014, s-a

constatat că dispozițiile art. 650 alin. (1) C. proc. civ. sunt

neconstituționale.

Curtea a statuat că din coroborarea

dispozițiilor art. 650 cu cele ale art. 651 C. proc. civ., rezultă că, în ceea

ce privește alegerea executorului judecătoresc, marja de apreciere lăsată de

legiuitor creditoruiui este mare, dându-i acestuia posibilitatea să își aleagă

executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel în funcție de natura

bunurilor care urmează a fi supuse executării, respectiv a obligațiilor care

trebuie să fie executate.

Totodată, a apreciat că în ceea ce

privește stabilirea instanței de executare, aceasta trebuie să se circumscrie

unor soluții clare și consacrate deja în legislație, precum judecătoria în

circumscripția căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului sau

locul unde urmează să se facă executarea.

În prezenta cauză, așa cum rezultă din

ștampila de înregistrare a cererii introductive, data solicitării de

încuviințare a executării silite este 21 octombrie 2014.

Prin urmare, la data sesizării

instanței prevederile art. 650 C. proc. civ. erau declarate neconstituționaie,

astfel încât instanța de executare nu mai putea fi considerată ca fiind

judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc.

În această situație, s-ar putea

aprecia că își reiau efectele dispozițiile anterioare normei declarate

neconstituționale, situație In care prin „Instanța de executare" s-ar

înțelege instanța locului unde se desfășoară executarea silită, potrivit regulilor

Codului de procedură civilă de la 1865, astfel cum a fost modificat prin legea

micii reforme.

În aceeași măsură, însă, în acord cu

jurisprudența Curții Constituționale, declararea ca neconstituțioriaiă a

dispozițiilor art. 650 alin. (1) C. proc. civ. nu are drept efect repunerea în

vigoare a dispozițiilor anterioare abrogate, ținând cont de prevederile art. 64

alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru

elaborarea actelor normative, dar și caracterul unitar al noii reglementari,

care ar putea fi afectă prin inserarea unei norme izolate, desprinse din

vechiul Cod de procedură civilă.

Chiar dacă în doctrină există și

opinia potrivit căreia încetarea efectelor normei declarate neconstituționale

și generează un vid legislativ decât în cazul în care este vorba de o

reglementare care este absolut nouă, în caz contrar urmând a-și relua efectele

dispozițiile abrogate de legea neconstituțională, nu se poate reveni la soluția

anterioară respectiv instanța locului unde se desfășoară executarea silită. în

acest sens, pledează dispozițiile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dar

și caracterul unitar al noii reglementari, care ar fi afectată prin inserarea

unei norme izolate, desprinse din vechiul Cod de procedură civilă.

Așa fiind, înalta Curte constată că

singura soluție care se impune este stabilirea competenței; instanței de

executare prin raportare Ia domiciliul sau sediul debitorului la data primei

sesizări a instanței de executare, fiind astfel transpusă în plan execuțional

competența teritorială de drept comun, reglementată în prezent de art 107 C.

proc. civ.

Prin ieșirea din vigoare a normei

speciale de competență, aplicabilă cererilor de încuviințare a executării

silite, contestațiilor la executare și oricăror alte incidente apărute în

cursul executării silite (art. 650 alin. (2) C. proc. civ.), s-a creat un vid

de reglementare care trebuie complinit prin aplicarea corespunzătoare a normei

generale de competență teritorială, chiar dacă această normă este aplicabilă în

mod propriu doar fazei de judecată și doar în mod complinitor, prin analogie,

și fazei de executare silită.

Temeiul acestei soluții îî constituie art.

5 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia „în cazul în care o pricină nu poate

fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor,; iar în lipsa acestora din

urma, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea

va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere

toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității".

Se reține că stabilirea competenței de

soluționare a cauzei în favoarea instanței de la domiciliul debitorului este în

concordanță cu considerentele deciziei Curții Constituționale, unde se arată că,Jn

ceea ce privește stabilirea instanței de executare, aceasta trebuie să se

circumscrie unor soluții clare și consacrate deja în legislație, precum

judecătoria în raza căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului,

locul unde urmează să se facă executarea",

Pe de altă parte, dispozițiile art. 665

alin. (2) și 713 alin. (2) C. proc. civ. consacră competența materială a

judecătoriei ca instanță de executare.

Nu în ultimul rând, se asigură,

astfel, în continuare, unicitatea instanței de executare și posibilitatea

determinării facile a acesteia, fără luarea în considerare a unui criteriu

dificil de cunoscut la începutul executării silite, precum locul executării

silite.

Pentru toate aceste considerente, cum

domiciliul debitorului D.G.C. este în sectorul 2 București, Înalta Curte

stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

sectorului 2 București, judecătorie în circumscripția căreia se află sediul

debitorului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare în

favoarea Judecătoriei sectorului 2 București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

29 ianuarie 2015.