ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra apelului de față, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 149 din 26 noiembrie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 459/42/2014/a1, Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca inadmisibilă contestația în anulare, formulată de către contestatoarea B.A.C.,  împotriva Încheierii de ședință din data de 3 iulie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. 459/42/2014.

A respins ca nefondată cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea disp. art. 426 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. și a obligat contestatoarea la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această sentință, Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a reținut că la data de 29 septembrie 2014 a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. 459/42/2014/a1 contestația în anulare formulată de către contestatoarea B.A.C.,  împotriva Încheierii de ședință din data de 3 iulie 2014 pronunțată de către judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel Ploiești în Dosarul nr. 459/42/2014.

În motivarea acestei cereri, contestatoarea a invocat, în esență, faptul că în cauza care a fost soluționată prin încheierea menționată nu s-a dispus citarea sa, fiind incident, în opinia sa, cazul de contestație în anulare prev. de art. 426 lit. a) C. proc. pen.

A învederat contestatoarea că a formulat la data de 5 iunie 2014 plângere împotriva Ordonanței nr. 869/TI/2/2014 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și a Ordonanței nr. 835/P/2013 a procurorului de caz, fiind nemulțumită de soluția adoptată de aceștia, plângerea fiind înregistrată sub nr. 459/42/2014 pe rolul Curții de Apel Ploiești.

Cu toate că era legal să fie citată la adresa de domiciliu, nu a primit nicio astfel de citație, doar la data de 9 septembrie 2014 un vecin s-a prezentat pentru a-i înmâna un înscris intitulat "înștiințare", emis de către instanța de judecată, înscris care nu conținea nicio ștampilă ori semnătură din partea reprezentantului legal al instanței sau din partea agentului procedural și care făcea referire la un termen de judecată din 3 iulie 2014.

Consideră contestatoarea că în respectiva cauză era obligatorie citarea sa, iar această obligație a instanței nu a fost îndeplinită în condițiile în care comunicarea era eronat întocmită, fiind incident cazul de contestație în anulare prev. de art. 426 lit. a) C. proc. pen.

A mai precizat aceasta că după primirea "înștiințării" a formulat o cerere de informare la Curtea de Apel Ploiești cu privire la termenele acordate și stadiul dosarului, cerere la care a primit răspuns la data de 20 septembrie 2014.

Raportat la data primirii acestui răspuns și având în vedere că până la momentul formulării prezentei contestații în anulare nu i-a fost comunicată încheierea pronunțată în Dosarul nr. 459/42/2014, contestatoarea a învederat că, în opinia sa, contestația în anulare este formulată în termenul legal, fiind admisibilă în principiu prin raportare și la cazul de casare invocat.

A solicitat pe cale de consecință admiterea acesteia, desființarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei după desființare.

În drept, au fost invocate prevederile art. 426 și urm. C. proc. pen.

În dovedirea contestației formulate au fost depuse la dosarul cauzei înscrisuri, respectiv copia înștiințării, copia cererii de solicitare de informații adresată Curții de Apel Ploiești, copia răspunsului primit de la instanță, împreună cu plicul de corespondență.

Ulterior, prin memoriu separat contestatoarea a invocat și excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 341 alin. (5) C. proc. pen. și art. 426 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. prin raportare la prevederile art. 24 din Constituție.

În esență, a învederat contestatoarea că prin cele două articole menționate se încalcă în mod flagrant dreptul său la apărare în cauzele penale în care este parte.

Mai mult, prin limitarea accesului la calea de atac extraordinară a contestației în anulare pentru motivul lipsei de citare legală a părților doar la hotărârile definitive pronunțate în apel, cu excluderea celor date în soluționarea cererilor formulate în camera preliminară, acest drept la apărare este în mod evident încălcat, fiind încălcate prevederile art. 24 din Constituție care au vedere tocmai garantarea acestuia.

Pentru aceste motive a solicitat sesizarea Curții Constituționale pentru a se pronunța cu privire la cele două excepții invocate, urmând ca instanța să soluționeze contestația în anulare formulată numai după primirea soluției de la instanța de contencios constituțional.

La termenul din 26 noiembrie 2014, contestatoarea, prin avocat, a învederat că față de Decizia Curții Constituționale din 21 octombrie 2014, înțelege să renunțe la prima excepție de neconstituționalitate invocată, întrucât a rămas fără obiect.

În vederea soluționării cauzei a fost atașat Dosarul nr. 459/42/2014 al Curții de Apel Ploiești, în care a fost pronunțată încheierea împotriva căreia s-a formulat prezenta contestație în anulare.

Curtea, analizând actele dosarului, a apreciat contestația în anulare ca fiind inadmisibilă, iar cererea de sesizarea a Curții Constituționale ca nefondată pentru următoarele considerente:

Cu privire la admisibilitatea în principiu a contestației în anulare formulată de contestatoarea B.A.C., întemeiată pe cazul de contestație prev. de art. 426 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., Curtea a avut în vedere că în conformitate cu prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. pen. "Instanța, constatând că cererea de contestație în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute la art. 426 și că în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestația și dispune citarea părților interesate".

Rezultă, interpretând per a contrario textul de lege menționat, că neîndeplinirea oricărei condiții dintre cele menționate conduce la respingerea ca inadmisibilă a contestației în anulare formulată.

Analizând prezenta cauză, prin prisma textului legal anterior menționat, s-a constatat, în mod evident, că prezenta contestație în anulare este formulată cu depășirea termenului prev. de art. 428 alin. (1) C. proc. pen.

Astfel, în conformitate cu prevederile articolului legal menționat contestatoarea trebuia să sesizeze instanța cu cererea de contestație în anulare în termen de 10 zile de la data la care a luat cunoștință de hotărârea a cărei anulare o solicită.

Curtea a arătat că poate accepta că aceasta nu a primit înștiințarea emisă de către instanță, prin care, în conformitate cu prevederile art. 341 alin. (2) C. proc. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 599 din 21 octombrie 2014 a Curții Constituționale, era încunoștințată cu privire la termenul fixat pentru soluționarea plângerii formulate împotriva soluției procurorului, în condițiile în care din dosarul cauzei rezultă că a existat o eroare în ceea ce privește adresa de domiciliu a acesteia, fiind menționat greșit numărul apartamentului.

În schimb, a considerat că nu pot fi acceptate susținerile acesteia referitoare la faptul că nu a cunoscut faptul că plângerea sa a fost soluționată de instanță decât în cursul lunii septembrie, când a și solicitat relații de la instanța de judecată.

Așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, urmare a pronunțării încheierii a cărei anulare se solicită, contestatoarea a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, iar adresa de comunicare a titlului executoriu a fost comunicată contestatoarei la adresa corectă de domiciliu la data de 8 iulie 2014, iar, deoarece aceasta nu a fost găsită la domiciliu și nu s-a prezentat pentru a își ridica corespondența, a fost restituită instanței la 21 iulie 2014.

Având în vedere că, în conformitate cu prevederile art. 341 alin. (8) C. proc. pen., încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară respinge plângerea formulată împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată este definitivă, și ca atare nu face obiectul comunicării părților, singurul moment în raport de care se poate determina în mod obiectiv cunoașterea de către acestea a soluției adoptate este cel anterior menționat, respectiv comunicarea titlului executoriu pentru plata cheltuielilor de judecată.

În aceste condiții, Curtea a considerat că prezenta contestație a fost formulată cu încălcarea prevederilor art. 428 alin. (1) C. proc. pen., respectiv peste termenul de 10 zile prevăzut de acest text legal, comunicarea realizându-se în cursul lunii iulie 2014, iar sesizarea instanței cu prezenta cerere realizându-se la 29 septembrie 2014, ceea ce constituie în mod evident o cauză care conduce la inadmisibilitatea căii extraordinare de atac, motiv pentru care o va respinge ca atare.

Față de soluția ce urmează a fi adoptată cu privire la admisibilitatea contestației în anulare formulate, Curtea a constatat că cererea de sesizare a Curții Constituționale apare ca fiind nefondată.

În conformitate cu prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992: "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.".

În condițiile în care contestația în anulare urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, urmare a nerespectării termenului legal de formulare a acestei căi de atac extraordinare, Curtea a apreciat că nu se mai poate considera că prevederile art. 426 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. au legătură cu soluționarea prezentei cauze, analiza incidenței cazului de contestație în anulare invocat putând a fi realizată numai după admiterea în principiu, ceea ce în prezenta cauză nu se mai poate realiza.

Împotriva Sentinței penale nr. 149 din 26 noiembrie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 459/42/2014/a1 de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a formulat apel contestatoarea B.A.C., solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și admiterea contestației în anulare, precum și sesizarea Curții Constituționale.

Examinând apelul formulat, în baza actelor și lucrărilor de la dosar, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 426 C. proc. pen., se poate face contestație în anulare împotriva hotărârilor penale definitive:

a. când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate;

b. când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;

c. când hotărârea a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;

d. când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;

e. când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;

f. când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;

g. când ședința de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;

h. când instanța nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;

i. când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Conform dispozițiilor art. 431 C. proc. pen., contestația în anulare este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, instanța fiind obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii, înainte de a se pronunța pe fondul contestației.

În această etapă procesuală instanța examinează dacă contestația în anulare privește o hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut de art. 428 alin. (1) C. proc. pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestația este unul dintre cele limitativ prevăzute de art. 426 lit. a) C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunțate cu încălcarea normelor procesual-penale și în termenul prevăzut de lege.

Înalta Curte constată că normele procedurale de la momentul judecării plângerii formulate de B.A.C. impuneau numai încunoștințarea părților în vederea depunerii de concluzii scrise. Se observă că la momentul încunoștințării petentei din eroare a fost menționat un alt domiciliu, fiind indicat greșit numărul apartamentului, însă acest fapt nu se poate încadra în dispozițiile art. 426 lit. a) C. proc. pen. câtă vreme nu se impunea citarea părților.

Pe de altă parte, se constată că hotărârea a cărei anulare se solicită este definitivă, iar pe cale de consecință, nu poate face obiectul comunicării părților. Însă, termenul de la care se poate analiza momentul de la care încep să curgă cele 10 zile impuse de art. 428 C. proc. pen. este cel de la care s-a comunicat contestatoarei titlul executoriu al cheltuielilor de judecată la adresa corectă de domiciliu.

În acest context, Înalta Curte constată că s-a realizat comunicarea titlului executoriu la data de 8 iulie 2014, iar contestatoarea nefiind găsită la domiciliu și neprezentându-se pentru ridicarea corespondenței, a fost restituită instanței la data de 21 iulie 2014. Însă contestatoarea a înțeles să exercite calea de atac la data de 29 septembrie 2014, cu mult peste termenul de 10 zile impus de normele procedurale.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate invocată de apărare, Înalta Curte constată că din economia prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe, stipulate expres de respectivul text de lege, și anume:

- starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

- activitatea legii, în sensul că excepția trebuie să privească un act normativ, lege sau ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;

- prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

- interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.

Se constată, așadar, că prin art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o formă a controlului de constituționalitate, în sensul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești.

Drept urmare, prin alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o condiție și, pe cale de consecință, un control de pertinență al instanței de judecată în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, vizând constatarea că aceasta are legătură cu soluționarea cauzei.

Cu referire la condiția de admisibilitate, privind legătura cu soluționarea cauzei, aceasta privește incidența dispoziției legale a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată în privința soluției ce se va pronunța asupra cauzei deduse judecății, adică a obiectului procesului penal aflat pe rolul instanței judecătorești.

În orice caz, textul de lege contestat pentru neconformitate cu legea fundamentală trebuie să fie determinant în judecarea și soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței de judecată. Altfel spus, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul penal, ceea ce presupune existența unei legături directe între norma legală contestată și soluția ce urmează a se da în cauză.

Însă, aprecierea contestatoarei că prevederile art. 426 lit. a) C. proc. pen. intră în contradicție cu art. 24 din Constituția României, plângerile la rezoluția sau ordonanța procurorului fiind pronunțate definitiv, fără posibilitatea unei alte căi de atac la instanța de judecată, nu pot fi primite de instanță câtă vreme Curtea Constituțională a respins numeroase excepții cu privire la aspectele invocate.

În lumina argumentelor anterior expuse, Înalta Curte constată că în cauză nu se impune sesizarea Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate invocată de petent nefiind utilă și pertinentă pentru soluționarea cauzei, curtea de control constituțional analizând în dese rânduri aspectele referitoare la calea de atac a plângerilor împotriva ordonanțelor sau rezoluțiilor procurorului.

Față de cele ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat apelul declarat de contestatoarea B.A.C. împotriva Sentinței penale nr. 146 din 26 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Va obliga apelanta contestatoare la plata sumei de 225 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge ca nefondat apelul declarat de contestatoarea B.A.C. împotriva Sentinței penale nr. 146 din 26 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă apelanta contestatoare la plata sumei de 225 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 11 martie 2015.