ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3885/2013
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3885/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra
recursului de față;
În baza
actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 89/S din 27
martie 2013 a Tribunalului Brașov
în
baza art. 2 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. cu aplicarea art. 10 lit. d) C. proc.
pen. s-a dispus achitarea inculpatului F.P. sub aspectul săvârșirii a două
infracțiuni de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (3) C. pen. și a
două infracțiuni de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută
de art. 246 C. pen.
S-a
respins acțiunea civilă exercitată în cauză de partea civilă B.K.
S-a
luat act că partea vătămată M.G.C. nu se constituie parte civilă.
În baza
art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina
statului.
Pentru
a pronunța această sentință, instanța de fond a apreciat că starea de fapt în
modalitatea expusă în rechizitoriu, în sensul că în drept, faptele inculpatului
F.P., care în calitate de agent șef principal de poliție, în timpul exercitării
atribuțiilor de serviciu, le-a lovit pe părțile vătămate și le-a deposedat de
căștile de motocicliști, fără nici un temei legal întrunesc elementele constitutive
ale infracțiunilor de purtare abuzivă prevăzută de art. 250 alin. (3) C. pen. -
două fapte și ale infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor
persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. - două fapte, nu poate fi
reținută-relativ, pe de-o parte, la lovirea de către inculpat a părților
vătămate B.K. și M.G.C. și, pe de altă parte, la deposedarea de către inculpat a
părților vătămate de niște căști de moto ciclist în scopul de a le determina pe
acestea să prezinte ulterior anumite documente.
Situația
de fapt, atât cea expusă inițial în rechizitoriu, cât și cea reținută de prima
instanță, a fost stabilită pe baza materialului probator administrat în cauză
astfel cum se află atașat la dosar.
S-a
apreciat de către Tribunal că a se dispune actualmente - față de ansamblul
probelor existente la dosarul cauzei condamnarea inculpatului F.P. apare ca
excesiv și contrar principiilor fundamentale, respectiv al „prezumției de
nevinovăție" și al aceluia potrivit căruia „orice îndoială este în favoarea
inculpatului".
Curtea
de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, prin Decizia penală nr.
72/AP din 18 iunie 2013
în
baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul declarat de Parchetul
de pe lângă Tribunalul Brașov împotriva sentinței penale nr. 89/S din 27 martie
2013 a Tribunalului Brașov, pe care a desființat-o sub aspectul achitării
inculpatului, al laturii civile și, rejudecând cauza în aceste limite:
A
înlăturat din sentință dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.
raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
În baza
art. 250 alin. (3) C. pen. a condamnat pe inculpatul F.P. la pedeapsa 2 ani
închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art.
64 alin. (1) lit. c) C. pen., respectiv interzicerea dreptului de a exercita
profesia de polițist pe o durată de 1 an, pentru săvârșirea infracțiunii de
purtare abuzivă, parte vătămată B.K.
În baza
art. 250 alin. (3) C. pen. a condamnat pe același inculpat la pedeapsa 2 ani
închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art.
64 alin. (1) lit. c) C. pen., respectiv interzicerea dreptului de a exercita
profesia de polițist pe o durată de 1 an, pentru săvârșirea infracțiunii de
purtare abuzivă, parte vătămată M.G.
În baza
art. 246 C. pen. a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare
pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor
persoanei, parte vătămată B.K.
În baza
art. 246 C. pen. a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare
pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor
persoanei, parte vătămată M.G.
În baza
art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen. a contopit
pedepsele aplicate și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea,
adică 2 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor
prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen.
În baza
art. 71 alin. (1) și (2) C. pen. inculpatul a pierdut drepturile prevăzute de art.
64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b), c) C. pen., ca pedeapsă accesorie.
În baza
art. 81 C. pen. a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei
aplicate pe o durată de 4 ani, ce a constituit termen de încercare potrivit
dispozițiilor art. 82 C. pen.
În baza
art. 71 alin. ultim C. pen. a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata
termenului de încercare.
A
atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen.
A
constatat că partea civilă B.K. a renunțat la pretențiile civile.
A
menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
Curtea
de apel a reținut că starea de fapt descrisă în actul de sesizare al instanței
de fond și încadrarea juridică a faptelor comise de inculpat este legală, ca
urmare a coroborării probelor și înscrisurilor aflate la dosarului cauzei și administrate
în cursul urmăririi penale, în fața instanței de fond, a audierii la instanța
de apel a părților vătămate și a reaudierii martorilor C.G. și T.G., martori
oculari ai evenimentelor petrecute în data de 24 iulie.
Împotriva
sus-menționatei decizii a declarat recurs inculpatul F.P.,
invocând cazul de casare prev. de art.
385 pct. 12 C. proc. pen. și solicitând admiterea, casarea deciziei atacate și
achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc.
pen., apreciind că în temeiul cazului de casare invocat instanța poate cenzura
situația de fapt.
În acest
sens, a arătat că Tribunalul Brașov a dispus achitarea sa, considerând că nu se
impune condamnarea, care ar fi excesivă și contrară principiilor fundamentale,
întrucât nu au existat considerente neechivoce care să releve veridicitatea
aspectelor expuse în cursul urmăririi penale de către martorii T.G. și C.G.
Curtea
de Apel Brașov, însă, în urma readministrării unei părți din probatoriu, a
dispus condamnarea sa.
A mai
susținut că declarațiile părților vătămate au aceeași valoarea probantă cu cele
ale sale câtă vreme nu se coroborează cu alte probe care să răstoarne prezumția
de nevinovăție, iar din declarațiile părților vătămate coroborate cu
certificatul medico-legal rezultă că nici unul din cei 6 martori audiați nu
confirmă că părțile vătămate prezentau urme de violență.
O
ipoteza pentru producerea urmelor de violență asupra lui M.G.C. o reprezintă
declarația martorei L.N.
De
asemenea, a mai precizat că declarația martorului T.G. a fost infirmată total,
iar în prezent acesta este cercetat pentru mărturie mincinoasă.
Cât
privește înlăturarea celorlalte probe s-a susținut că el se bucură de o anumită
autoritate în comunitate, care s-a manifestat asupra martorilor cu ocazia
audierii.
În concluzie,
a solicitat achitarea sa în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., arătând că
tot materialul probator a fost înlăturat de instanța de apel, susținând
totodată că nu exista probe care să răstoarne prezumția de nevinovăție de care
se bucură.
Examinând
recursul declarat de inculpat prin raportare la dispozițiile art. 385 C. proc.
pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte de
Casație și Justiție constată că acesta este nefondat, pentru următoarele
considerente:
Potrivit
dispozițiilor art. 385
5
alin. (2) C. proc. pen. instanța de recurs
examinează cauza, numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 385
9
din același cod.
Totodată,
în conformitate cu disp. art. 385
10
alin. (1), (2) și (2)
1
C. proc. pen.: „Recursul trebuie să fie motivat. Motivele de recurs se
formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care
trebuie depus la instanța de recurs cu cel puțin 5 zile înaintea primului
termen de judecată. În cazul în care nu sunt respectate condițiile prevăzute în
alin. (1) și (2), instanța ia în considerare numai cazurile de casare care,
potrivit art. 385 alin. (3), se iau în considerare din oficiu."
Verificând
actele aflate la dosar, Înalta Curte constată că inculpatul, prin apărătorul
ales a depus la dosar motivele de recurs, la data de 25 noiembrie 2013 (filele
13-19 dos. Înalta Curte de Casație și Justiție), astfel că au fost respectate
disp. art. 385
10
alin. (2) C. proc. pen., privind termenul de
motivare a recursului.
În ceea
ce privește motivul de casare susținut de inculpatul F.P. întemeiat pe disp. art.
385
9
pct. 12 C. proc. pen., vizând solicitarea de achitare în
temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte
constată ca acesta, prin trimitere la greșita interpretare a probelor de către
instanța de apel și reinterpretarea acestora în recurs, de fapt vizează
modificarea stării de fapt reținută cu caracter definitiv de către instanța de
apel.
Aceasta
în condițiile în care prin modificările aduse cazurilor de casare prin Legea nr.
2/2013, starea de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele
administrate și cu încadrarea juridică date faptelor nu mai pot constitui
motive de cenzură din partea instanței de recurs, în conformitate cu
dispozițiile art. 385 C. proc. pen.
Or,
judecata în recurs înseamnă o verificare a hotărârii recurate numai sub acele
aspecte care se încadrează într-unui din cazurile de casare prevăzute expres și
limitativ de art. 385
9
C. proc. pen.
Limitarea
obiectului judecății în recurs la cazurile de casare prevăzute de lege,
înseamnă că nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii
substanțiale constituie temeiuri pentru a casa hotărârea recurată, ci numai
acelea care corespund unuia din cazurile de casare prevăzute de lege
Așa
cum s-a arătat și în literatura de specialitate, recursul constituie o
jurisdicție exercitabilă numai în cazuri strict determinate, reprezentând
violări ale legii ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci
exclusiv asupra corectei aplicări a legii. De aceea, instanța de casare nu
apreciază faptele, nu decide asupra vinovăției și pedepselor aplicabile; nu
judecă procesul propriu zis, judecând exclusiv dacă din punctul de vedere al
dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În acest
context, recursul nu este o cale de atac asemănătoare apelului, natura sa
juridică fiind în principiu cea a unei căi de reformare sub aspect legal, de
drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze
exact în parametrii în care a avut loc judecata în primele două grade de
jurisdicție (fond și apel).
Legislația
procesual penală actuală instituie teoria casării numai a aspectelor de drept
legate de nelegalitatea hotărârilor
penale
ceea ce reprezintă esența recursului în al treilea grad de jurisdicție.
Față
de considerentele anterior expuse, constatând că nu este incident vreunul
dintre cazurile de casare ce ar putea fi avute în vedere din oficiu, Înalta Curte
de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 385
13
pct.
1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de
inculpatul F.P.
Văzând
și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge,
ca nefondat, recursul declarat de inculpatul F.P. împotriva Deciziei penale nr.
72/AP din data de 18 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, SECȚIA
penală și pentru cauze cu minori.
Obligă
recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei cheltuieli judiciare către stat,
din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul
desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată,
în ședință publică, azi 06 decembrie 2013.