ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 98/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin

Sentința civilă nr. 138 din 30 aprilie 2013, Curtea de Apel Ploiești, secția a

II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată,

excepția de nelegalitate, astfel cum a fost precizată, invocată de reclamanții

S.S.I., P.C.C., B.A., D.C.A., D.M.P., H.C., A.F., M.A. și A.T., în

contradictoriu cu pârâții Instituția Prefectului Județului Prahova, Prefectul

Județului Prahova și Ministerul Afacerilor Interne, excepție de nelegalitate

având ca obiect Ordinul ministrului administrației și internelor nr. x/2010

privind modificarea anexelor nr. 5a și nr. 5b ale Ordinului ministrului

administrației și internelor nr. y/2010, precum și a tuturor actelor

administrative subsecvente.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea de apel a reținut următoarele:

Prin Ordinul

ministrului administrației și internelor nr. II/8073 din 26 februarie 2010 a

fost repartizat numărul de posturi pentru Ministerul Administrației și

Internelor în anul 2010 - componenta administrație publică.

Prin Ordinul

ministrului administrației și internelor nr. II/9013 din 26 august 2010 au fost

modificate anexele nr. 5a și nr. 5b la Ordinul nr. II/8073/2010, fiind diminuat

numărul de posturi repartizat Instituției Prefectului Județului Prahova.

Curtea de apel a

constatat că ordinul atacat este un act administrativ unilateral cu caracter

individual și nu normativ, întrucât vizează numărul de posturi pentru

Instituția Prefectului județului Prahova și se adresează unui număr determinat

de subiecte de drept.

În ceea ce privește

criticile reclamanților referitoare la lipsa temeiului legal, respectiv a unui

act normativ care să prevadă necesitatea, proporțiile și modalitățile de

realizare a restructurării instituțiilor din cadrul ministerului, Curtea de

apel a reținut că, potrivit art. 5 alin. (4) din H.G. nr. 460/2006 pentru

aplicarea unor prevederi ale Legii nr. 340/2004 privind prefectul și instituția

prefectului, numărul maxim de posturi și structura posturilor aferente

instituției prefectului se stabilesc anual prin ordin al ministrului

administrației și internelor, cu încadrarea în numărul maxim de posturi și în

structura posturilor aprobate Ministerului Administrației și Internelor.

Prin urmare,

ministrul are competența de a emite ordine, anual, în ceea ce privește numărul

maxim de posturi și structura posturilor aferente instituției prefectului. În

consecință, instanța a constatat că ordinul contestat a fost emis de pârât în

exercitarea competenței sale de repartizare a numărului de posturi pentru

autoritățile din subordinea sa, atribuție ce îi revine în calitate de ordonator

principal de credite, iar ministrul are posibilitatea ca, în exercitarea

competențelor de conducător al autorității publice, să adopte sau nu, în tot

sau în parte, propunerile pe care le fac autoritățile din subordine.

Curtea de apel a mai

constatat că ordinul a fost emis în baza propunerii de reorganizare a

Instituției Prefectului, înregistrată la pârât sub nr. 12322/2010, în aplicarea

prevederilor Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea

restabilirii echilibrului bugetar, având la bază nota de fundamentare din 24

august 2010 cu privire la reorganizarea Instituției Prefectului Județului

Prahova și avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici din 24 august

2010, astfel că nu se poate reține nelegalitatea actului sub aspectul lipsei de

fundament și al caracterului arbitrar.

Totodată, instanța a

reținut că dispozițiile art. 100 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor

publici privesc aspecte de executare a actului administrativ contestat, care nu

pot fi analizate în cadrul excepției de nelegalitate.

În ceea ce privește

susținerile reclamanților privind încălcarea dispozițiilor de transparență,

instanța a reținut că autoritatea publică este îndreptățită să adopte măsuri de

organizare și reorganizare a propriei activități în raport cu nevoile și

competențele sale, dar și cu limitările financiare pe care le suportă, în

condițiile art. 24 din Legea nr. 188/1999.

Instanța a înlăturat

apărările reclamanților vizând absența unei consultări a sindicatelor, având în

vedere dispozițiile art. 1071 din Legea nr. 188/1999 și a reținut, pe de altă

parte, că procedura concedierii colective este specifică raporturilor contractuale

ale salariaților, care nu se aplică funcționarilor publici, conform art. 99 din

Legea nr. 188/1999.

exercitată

Împotriva sentinței

pronunțate de Curtea de apel au declarat recurs reclamanții A.F., A.T., B.A.,

D.M.P., D.C.A., M.A., P.C.C. și S.S.I.

În esență, recurenții

susțin că instanța de fond a realizat o analiză formală cu privire la

competența și oportunitatea emiterii actului, deși acesta a fost emis în baza

unor criterii pur subiective cu încălcarea prevederilor art. 100 din Legea nr.

188/1999 și art. 69 C. muncii și în lipsa unui act normativ cu forță juridică

superioară care să constate necesitatea unei astfel de restructurări, precum și

dimensiunile acesteia și criteriile necesar a fi avute în vedere.

Totodată, mai susțin

recurenții că instanța în mod greșit a reținut că nu sunt aplicabile

funcționarilor publici prevederile C. muncii privind concedierea colectivă,

deoarece dacă Legea nr. 188/1999 nu distinge se aplică legea generală în

raporturile de muncă, respectiv prevederile art. 72 alin. (5) C. muncii.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma motivelor formulate de recurenți și a prevederilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

și de drept

Înalta Curte constată

că prima instanță, învestită cu soluționarea excepției de nelegalitate, a

examinat concordanța actului administrativ dedus judecății cu actele normative

cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea cărora a fost emis,

conform principiilor consacrate de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Astfel, Înalta Curte

constată că actul contestat a fost emis de ministrului administrației și

internelor în exercitarea competenței conferite de art. 5 alin. (4) din H.G.

nr. 460/2006 pentru aplicarea unor prevederi ale Legii nr. 340/2004, pe baza

propunerilor de reorganizare formulate de Instituția Prefectului, înregistrată

la pârât sub nr. 12322/2010, în aplicarea prevederilor Legii nr. 118/2010

privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar,

având la bază nota de fundamentare din 24 august 2010 cu privire la

reorganizarea Instituției Prefectului Județului Prahova și avizul Agenției

Naționale a Funcționarilor Publici din 24 august 2010.

În consecință, Curtea

de apel în mod corect a apreciat că nu se poate reține nelegalitatea actului,

acesta fiind fundamentat atât din punct de vedere legal, cât și sub aspectul

oportunității, și nu pot fi primite nici simplele susțineri, nedovedite, ale

recurenților, în sensul că actul ar avea caracter arbitrar.

Totodată, se constată

că sunt lipsite de temei legal susținerile recurenților privind aplicabilitatea

prevederilor Codului muncii referitoare la concedierea colectivă, în condițiile

în care art. 117 din Legea nr. 188/1999 prevede expres că "Dispozițiile

prezentei legi se completează cu prevederile legislației muncii, precum și cu

reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în

măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice", iar

instituția concedierii colective nu este specifică instituțiilor publice.

La pronunțarea

prezentei decizii, în realizarea rolului constituțional ce revine Jurisdicției

Supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii prin promovarea

unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului

securității juridice, care este prevăzut implicit în totalitatea articolelor

Convenției Europene a Drepturilor Omului, și care constituie unul din

elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie

2007, cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, §39) Înalta Curte are în

vedere practica sa anterioară reprezentată de Decizia nr. 3801 din 28

septembrie 2012.

al soluției adoptate în recurs

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și

al art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții A.F., A.T., B.A., D.M.P., D.C.A., M.A., P.C.C.

și S.S.I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de A.F., A.T., B.A., D.M.P., D.C.A., M.A., P.C.C. și S.S.I. împotriva

Sentinței nr. 138 din 30 aprilie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 15 ianuarie 2014.

Procesat de GGC - CL