ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 98/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 138 din 30 aprilie 2013, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, excepția de nelegalitate, astfel cum a fost precizată, invocată de reclamanții S.S.I., P.C.C., B.A., D.C.A., D.M.P., H.C., A.F., M.A. și A.T., în contradictoriu cu pârâții Instituția Prefectului Județului Prahova, Prefectul Județului Prahova și Ministerul Afacerilor Interne, excepție de nelegalitate având ca obiect Ordinul ministrului administrației și internelor nr. x/2010 privind modificarea anexelor nr. 5a și nr. 5b ale Ordinului ministrului administrației și internelor nr. y/2010, precum și a tuturor actelor administrative subsecvente.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut următoarele: Prin Ordinul ministrului administrației și internelor nr. II/8073 din 26 februarie 2010 a fost repartizat numărul de posturi pentru Ministerul Administrației și Internelor în anul 2010 - componenta administrație publică. Prin Ordinul ministrului administrației și internelor nr. II/9013 din 26 august 2010 au fost modificate anexele nr. 5a și nr. 5b la Ordinul nr. II/8073/2010, fiind diminuat numărul de posturi repartizat Instituției Prefectului Județului Prahova. Curtea de apel a constatat că ordinul atacat este un act administrativ unilateral cu caracter individual și nu normativ, întrucât vizează numărul de posturi pentru Instituția Prefectului județului Prahova și se adresează unui număr determinat de subiecte de drept.

În ceea ce privește criticile reclamanților referitoare la lipsa temeiului legal, respectiv a unui act normativ care să prevadă necesitatea, proporțiile și modalitățile de realizare a restructurării instituțiilor din cadrul ministerului, Curtea de apel a reținut că, potrivit art. 5 alin. (4) din H.G. nr. 460/2006 pentru aplicarea unor prevederi ale Legii nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, numărul maxim de posturi și structura posturilor aferente instituției prefectului se stabilesc anual prin ordin al ministrului administrației și internelor, cu încadrarea în numărul maxim de posturi și în structura posturilor aprobate Ministerului Administrației și Internelor. Prin urmare, ministrul are competența de a emite ordine, anual, în ceea ce privește numărul maxim de posturi și structura posturilor aferente instituției prefectului.

În consecință, instanța a constatat că ordinul contestat a fost emis de pârât în exercitarea competenței sale de repartizare a numărului de posturi pentru autoritățile din subordinea sa, atribuție ce îi revine în calitate de ordonator principal de credite, iar ministrul are posibilitatea ca, în exercitarea competențelor de conducător al autorității publice, să adopte sau nu, în tot sau în parte, propunerile pe care le fac autoritățile din subordine.

Curtea de apel a mai constatat că ordinul a fost emis în baza propunerii de reorganizare a Instituției Prefectului, înregistrată la pârât sub nr. 12322/2010, în aplicarea prevederilor Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, având la bază nota de fundamentare din 24 august 2010 cu privire la reorganizarea Instituției Prefectului Județului Prahova și avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici din 24 august 2010, astfel că nu se poate reține nelegalitatea actului sub aspectul lipsei de fundament și al caracterului arbitrar. Totodată, instanța a reținut că dispozițiile art. 100 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici privesc aspecte de executare a actului administrativ contestat, care nu pot fi analizate în cadrul excepției de nelegalitate.

În ceea ce privește susținerile reclamanților privind încălcarea dispozițiilor de transparență, instanța a reținut că autoritatea publică este îndreptățită să adopte măsuri de organizare și reorganizare a propriei activități în raport cu nevoile și competențele sale, dar și cu limitările financiare pe care le suportă, în condițiile art. 24 din Legea nr. 188/1999. Instanța a înlăturat apărările reclamanților vizând absența unei consultări a sindicatelor, având în vedere dispozițiile art. 1071 din Legea nr. 188/1999 și a reținut, pe de altă parte, că procedura concedierii colective este specifică raporturilor contractuale ale salariaților, care nu se aplică funcționarilor publici, conform art. 99 din Legea nr. 188/1999.

2. Calea de atac exercitată Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de apel au declarat recurs reclamanții A.F., A.T., B.A., D.M.P., D.C.A., M.A., P.C.C. și S.S.I. În esență, recurenții susțin că instanța de fond a realizat o analiză formală cu privire la competența și oportunitatea emiterii actului, deși acesta a fost emis în baza unor criterii pur subiective cu încălcarea prevederilor art. 100 din Legea nr. 188/1999 și art. 69 C. muncii și în lipsa unui act normativ cu forță juridică superioară care să constate necesitatea unei astfel de restructurări, precum și dimensiunile acesteia și criteriile necesar a fi avute în vedere. Totodată, mai susțin recurenții că instanța în mod greșit a reținut că nu sunt aplicabile funcționarilor publici prevederile C. muncii privind concedierea colectivă, deoarece dacă Legea nr. 188/1999 nu distinge se aplică legea generală în raporturile de muncă, respectiv prevederile art. 72 alin. (5) C. muncii.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurenți și a prevederilor art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. 1. Argumente de fapt și de drept Înalta Curte constată că prima instanță, învestită cu soluționarea excepției de nelegalitate, a examinat concordanța actului administrativ dedus judecății cu actele normative cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea cărora a fost emis, conform principiilor consacrate de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Astfel, Înalta Curte constată că actul contestat a fost emis de ministrului administrației și internelor în exercitarea competenței conferite de art. 5 alin. (4) din H.G.

nr. 460/2006 pentru aplicarea unor prevederi ale Legii nr. 340/2004, pe baza propunerilor de reorganizare formulate de Instituția Prefectului, înregistrată la pârât sub nr. 12322/2010, în aplicarea prevederilor Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, având la bază nota de fundamentare din 24 august 2010 cu privire la reorganizarea Instituției Prefectului Județului Prahova și avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici din 24 august 2010. În consecință, Curtea de apel în mod corect a apreciat că nu se poate reține nelegalitatea actului, acesta fiind fundamentat atât din punct de vedere legal, cât și sub aspectul oportunității, și nu pot fi primite nici simplele susțineri, nedovedite, ale recurenților, în sensul că actul ar avea caracter arbitrar.

Totodată, se constată că sunt lipsite de temei legal susținerile recurenților privind aplicabilitatea prevederilor Codului muncii referitoare la concedierea colectivă, în condițiile în care art. 117 din Legea nr. 188/1999 prevede expres că "Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile legislației muncii, precum și cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice", iar instituția concedierii colective nu este specifică instituțiilor publice.

La pronunțarea prezentei decizii, în realizarea rolului constituțional ce revine Jurisdicției Supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, care este prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, §39) Înalta Curte are în vedere practica sa anterioară reprezentată de Decizia nr. 3801 din 28 septembrie 2012. 2. Temeiul de drept al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și al art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A.F., A.T., B.A., D.M.P., D.C.A., M.A., P.C.C. și S.S.I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.F., A.T., B.A., D.M.P., D.C.A., M.A., P.C.C. și S.S.I. împotriva Sentinței nr. 138 din 30 aprilie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 ianuarie 2014. Procesat de GGC - CL