ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 681/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Prin sentința nr. 1742 din 12 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta B.A.D., în contradictoriu cu pârâtul M.E.C.T.S., având ca obiect obligarea pârâtului la recunoașterea diplomei de licență seria A1 nr. 0141045 emisă de U.S.H. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Prin acțiune, reclamanta a arătat că, în urma promovării examenului de licență F.L.L.S., U.S.H., promoția 2008, forma de învățământ ID, i-a fost eliberată diploma de licență seria A1 nr. 0141045. În acest sens, a solicitat sa-i fie eliberat un act oficial din partea M.E.C.T.S., prin care să i se recunoască diploma, precizând, totodată, că adeverințele și diplomele eliberate de universitate, având antetul M.E.C.T.S., au produs deja efecte juridice față de terți.

Acțiunea formulată împotriva pârâtului nu are niciun temei legal, reclamanta neindicând de altfel o bază legală, o dispoziție care să legitimeze pretenția sa de obligare a pârâtului la recunoașterea diplomei de licență eliberată de U.S.H., astfel că nu se poate reține nerespectarea de către pârât a unei prevederi legale, a unei obligații instituite prin lege în sarcina sa și nici de nerespectarea atribuțiilor ce-i incumbă conform Legii nr. 84/1995, Legii nr. 1/2011 și H.G. nr. 536/2011. Derularea raporturilor reclamantei, în calitate de student, cu U.S.H., constituie o problemă a celor două părți, fără să nască vreo obligație în sarcina ministerului pârât. În raport cu prevederile H.G. nr. 916/2005, H.G.

nr. 676/2007, H.G. nr. 635/2008, H.G. nr. 749/2009 și H.G. nr. 966/2011, instanța a reținut că universitatea nu era acreditată pentru specializarea urmată de reclamantă, existând o anumită procedură privind acreditarea/autorizarea provizorie a specializărilor instituțiilor de învățământ. În acest sens, instanța a menționat dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. b), art. 29 – art. 35 din O.U.G. nr. 75/2005. În consecință, nu există temei legal pentru demersul reclamantei, respectiv acela de a urma cursurile unei facultăți neacreditată/neautorizată provizoriu, iar ulterior de solicita în instanță obligarea M.E.C.T.S.

la recunoașterea actelor emise de respectiva facultate, deoarece un act nu poate avea efectele prevăzute de lege decât în eventualitatea în care este emis conform legii și de către o entitate abilitată de lege în acest sens, fără a exista în același timp posibilitatea recunoașterii ca valabil a unui act emis fără respectarea normelor edictate pentru încheierea sa valabilă. Cu alte cuvinte, în măsura în care universitatea nu era acreditată/autorizată provizoriu pentru specializarea urmată de reclamantă, forma de învățământ ID, iar la momentul încheierii contractului cu reclamanta nu-i putea elibera acesteia în mod valabil o diplomă de licență producătoare de efecte juridice, în condițiile legii, recunoscută de pârâtul din prezenta cauză, această posibilitate legală nu există nici în prezent.

Tot astfel, pârâtul nu poate fi obligat la recunoașterea diplomei eliberată nici față de dispozițiile art. 1, 8 și 18 din Legea nr. 554/2004. Nici dispozițiile art. 60 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 84/1995 nu constituie temei pentru acțiunea reclamantei. Față de susținerile reclamantei în sensul că, deși i-a fost eliberată diploma de licență, aceasta nu-i este recunoscută de către M.E.C.T.S. în raport cu prevederile art. 2 – art. 4 din O.G. nr. 10/2009, texte de lege cu privire la care instanța a reținut că nu sunt incidente cauzei, întrucât nu vizează și situația diplomelor deja eliberate la data intrării în vigoare a actului. A mai reținut instanța că reclamantei i-a fost deja eliberată o diplomă de licență și nu a dovedit nerecunoașterea diplomei de către vreo instituție angajatoare, iar eventuala situație de același gen în care se află alți absolvenți nu poate legitima prezenta acțiune.

Și dacă ar fi fost dovedită această situație de către reclamantă, și anume nerecunoașterea respectivei diplome de către instituția angajatoare, o eventuală acțiune poate fi formulată în contradictoriu cu respectiva instituție de la care provine refuzul apreciat ca fiind neîntemeiat ori emis cu exces de putere. Reclamanta nu a făcut dovada faptului că M.E.C.T.S. ar fi solicitat universității și absolvenților acesteia susținerea unui nou examen de licență (relicențiere). 2. Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel a declarat recurs B.A.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În esență, recurenta-reclamantă susține că diplomele eliberate de U.S.H.

sunt legale, întrucât absolvenții au parcurs și au finalizat studiile la specializări acreditate sau autorizate și au promovat examenul de licență. În acest sens, recurenta invocă Ordinul ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului nr. 3404/2006, prevederile art. 60 alin. (1) și (3) din Legea nr. 84/1995, susținând că universitatea, având învățământ de zi autorizat/acreditat, putea organiza învățământ la distanță și cu frecvență redusă. Recurenta-reclamantă reiterează faptul că pârâtul nu recunoaște diploma, deși a susținut și a promovat examenul de licență, care este un act administrativ valabil, nerevocat și neanulat de către o instanță judecătorească, iar autorizarea/acreditarea universității nu vizează raporturile sale cu universitatea și nu îi poate fi imputabilă culpa sau lipsa de diligență a unității de învățământ superior, conform teoriei aparenței dreptului, în condițiile în care a respectat obligațiile contractuale.

3. Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, în raport cu art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare. În evaluarea acțiunii cu care a fost învestită, în mod corect judecătorul fondului s-a raportat, pe de o parte, la obiectul acesteia (obligarea M.E.C.T.S. să recunoască diploma de licență seria A1 nr. 0141045 emisă de U.S.H. în favoarea reclamantei), iar pe de altă parte, la normele care reglementează atribuțiile ministerului pârât, respectiv Legea nr. 1/2011 și H.G. nr. 536/2011, dar și la reglementările legale relevante pentru speță – Ordinul M.E.C.T.S. nr. 2284/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind regimul actelor de studii în învățământul superior și Legea învățământului nr. 84/1995 în vigoare la momentul eliberării diplomei de licență a reclamantei.

Din analiza tuturor actelor normative menționate rezultă că ministerul pârât nu are nicio atribuție de a emite acte prin care să recunoască diplomele de licență. Conform art. 4 alin. (2) din Ordinul M.E.C.T.S. nr. 2284/2007, atribuțiile acestei autorități sunt conceperea și tehnoredactarea modelelor de referință ale formularelor (diplome, adeverințe etc.), pe baza consultărilor cu instituțiile de învățământ și cu alte instituții prevăzute de lege. Diploma de licență este un document oficial și, câtă vreme nu a fost revocată de emitent sau anulată irevocabil prin hotărâre judecătorească, se prezumă că a fost eliberată în condiții de legalitate, deci produce efecte juridice sub aspectul drepturilor ce decurg din ea.

În eventualitatea nerecunoașterii diplomei de licență, protejarea drepturilor ce decurg din acest act administrativ se poate realiza în cadrul unui demers judiciar în contradictoriu cu entitatea care nesocotește aceste drept, fără a fi nevoie de intervenția ministerului pentru „recunoașterea diplomei de licență”. La pronunțarea prezentei decizii, în realizarea rolului constituțional ce revine Înaltei Curți de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii în primul rând prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor C.E.D.O., și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (C.E.D.O., Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, B. împotriva României, §39), instanța are în vedere practica sa anterioară reprezentată, cu titlu de exemplu, de deciziile nr. 2345/2012, nr. 2574/2012 și nr. 4489/2012.

Pentru considerentele arătate, constatând că sentința atacată este temeinică și legală, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) coroborat cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.A.D. împotriva Sentinței civile nr. 1742 din 12 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2013.