ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5938/2013

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată

pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

la data de 09 ianuarie 2012, reclamanta C.L.D., în contradictoriu cu pârâții Universitatea

S.H. și M.E.C.T.S., a solicitat obligarea primei pârâte la eliberarea diplomei de

licență și a suplimentului de diplomă în termen de 30 de zile de la pronunțarea

sentinței, iar a celui de-al doilea pârât la aprobarea tipizării formularelor de

diplomă de licență pentru reclamantă în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă

și irevocabilă a hotărârii sub sancțiunea plății penalităților de întârziere.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că este absolventă a Facultății de Sociologie - Psihologie din

București - specializarea psihologie, promoția 2006 - 2009, forma de învățământ

ID, susținând și promovând examenul de licență în sesiunea iulie 2009 în urma căruia

i-a fost eliberată adeverința din 23 iulie 2009 cu termen de valabilitate 12 luni.

A mai arătat reclamanta

că și-a îndeplinit toate obligațiile ce-i reveneau din momentul înscrierii la facultate

și până la absolvirea acesteia, condiții în care potrivit Metodologiei organizării

și desfășurării examenelor de finalizare a studiilor emisă de pârâtă sub nr.

1405 din 21 mai 2009, precum și art. 20 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin

O.M.E.C.T. nr. 2284/2007, pârâta era obligată să-i elibereze actele de studii completate.

Pârâții nu au formulat

întâmpinare, dar pârâta Universitatea S.H. a solicitat la data de 01 februarie 2012

amânarea cauzei, cerere respinsă pentru argumentele expuse în practicaua hotărârii.

Hotărârea instanței de

fond

Prin sentința nr. 922

din data de 13 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta

C.L.D.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut că l

a data înmatriculării

în anul I de studiu pentru specializarea urmată de reclamantă, pârâta Universitatea

S.H. era autorizată să funcționeze provizoriu cu forma de organizare zi, nu și ID

ori FR. În consecință,

reclamanta nu a parcurs o formă de învățământ

superior într-o specializare care să fi fost acreditată ori autorizată provizoriu

conform legii; prin urmare, aceasta nu este îndreptățită a obține diploma de licență

și suplimentul la diplomă. O practică administrativă defectuoasă determinată de

neexercitarea corespunzătoare a atribuțiilor legale din partea M.E.C.T.S., care

a dus în final la înmatricularea unui număr important de studenți în aceste forme

de învățământ și a permis în anii anteriori absolvirii reclamantei la eliberarea

de diplome și pentru absolvenții unor astfel de forme de învățământ, nu duce la

înlăturarea concluziei susmenționate și nașterea în patrimoniul reclamantei a dreptului

la obținerea diplomei pentru studiile absolvite. Această concluzie nu este înlăturată

nici de existența raporturilor contractuale între reclamantă și universitatea pârâtă,

de executarea obligațiilor contractuale din partea reclamantei sau de pretinsa inducere

în eroare a acesteia cu privire la acreditarea instituției de învățământ absolvite,

aceste aspecte putând însă a fi valorificate pe temeiul răspunderii contractuale

ori a altei forme de răspundere juridice.

În esență, s-a constatat

că Universitatea S.H. nu era acreditată pentru specializarea urmată de reclamantă,

forma de învățământ ID, nici la data la care reclamanta a început cursurile la respectiva

facultate și nici în prezent.

Prin urmare, reținând

și procedura privind acreditarea/autorizarea provizorie a specializărilor instituțiilor

de învățământ (art. 17 alin. (1) lit. b), art. 29, art. 30-35 din O.U.G. nr. 75/2005

), Curtea a reținut că

nu există temei legal

pentru demersul reclamantei, respectiv acela de a urma cursurile unei facultăți

neacreditate/eautorizate provizoriu, iar ulterior de a solicita în instanță obligarea

M.E.C.T.S. la recunoașterea actelor emise de respectiva facultate ori la

aprobarea tipizării formularelor de diplomă de licență

. Un

act nu poate avea efectele prevăzute de lege decât în eventualitatea în care este

emis conform legii și de către o entitate abilitată de lege în acest sens, fără

a exista în același timp posibilitatea recunoașterii ca valabil a unui act emis

fără respectarea normelor edictate pentru încheierea sa valabilă. Cu alte cuvinte,

în măsura în care Universitatea S.H. nu era acreditată/autorizată provizoriu pentru

specializarea urmată de reclamantă, forma de învățământ ID, iar la momentul încheierii

contractului cu reclamanta

nu îi putea elibera acesteia

în mod valabil o diplomă de licență producătoare de efecte juridice, în condițiile

legii, recunoscută de pârâtul M.E.C.T.S., această posibilitate legală nu există

nici în prezent.

Pe de altă parte, în condițiile

în care pârâtul M.E.C.T.S. nu poate fi obligat la recunoașterea unui astfel de diplome

emisă de o facultate neacreditată/neautorizată

ori la aprobarea tipizării

formularelor de diplomă

, nu este întemeiată nici cererea de obligare

a facultății la eliberarea unei diplome de licență de moment ce un asemenea nu are

niciun efect juridic, reclamanta neavând interesul în promovarea și admiterea unei

astfel de acțiuni și respectiv în obținerea unui asemenea act.

Recursul

Împotriva acestei sentințe

au formulat recurs reclamanta C.L.D. și pârâta Universitatea S.H., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta - reclamantă

C.L.D. a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304

1

C. proc. civ.

A susținut că instanța

de fond, ignorând și practica judiciară constantă în sensul admiterii acțiunilor

de acest fel, în mod greșit a respins ca neîntemeiată acțiunea, deși, în cuprinsul

cererii de chemare în judecată a arătat că Universitatea S.H. se bucura, conform

prevederilor Legii nr. 84/1995, în vigoare la data la care reclamanta a urmat cursurile

acestei instituții, de autonomie universitară, care presupunea printre altele și

dreptul comunității universitare respective de a-și conduce și exercita libertățile

academice și de a-și asuma un ansamblu de competențe și obligații, inclusiv dreptul

de a înființa și de a asigura funcționarea facultăților și a specializărilor universitare.

În aplicarea dispozițiilor

Legii nr. 84/1995, ministrul educației a emis Ordinul nr. 3404/2006, în cuprinsul

căruia se stabilește la art. 2 că „Admiterea în învățământul superior public și

particular se organizează pe domenii de studiu de licență, pe baza metodologiilor

stabilite de fiecare universitate”, iar la art. 8 prevăzându-se că „Formele de învățământ

cu frecvență redusă sau învățământ la distanță pot fi organizate numai de către

universitățile care organizează cursuri de zi, în domeniile respective și dispun

de departamente specializate”.

Recurenta a arătat că,

în derularea raporturilor cu universitatea și-a îndeplinit obligațiile contractuale

asumate, respectiv plata taxelor de studii, susținerea și promovarea tuturor examenelor,

inclusiv a celui de licență, iar la rândul său, Universitatea S.H. a procedat la

eliberarea actelor de studii completate (cu excepția diplomelor de licență), creând

aparența de legalitate a formelor de învățământ.

Adeverința de licență

se bucură de prezumția de legalitate, astfel încât trebuie să i se recunoască recurentei

calitatea de licențiată în specializarea urmată.

Recursul formulat în cauză

de către recurenta - pârâtă Universitatea S.H. a fost întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 5 C. proc. civ., aceasta susținând că soluționarea pe fond a acțiunii

la primul termen de judecată s-a făcut cu încălcarea dreptului acesteia la apărare

și la un proces echitabil, fiindu-i respinsă cererea de amânare a judecării cauzei.

Procedura în fa

ț

a instan

ț

ei de recurs.

Intimata - pârâtă Universitatea

S.H. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat

de recurenta - pârâtă C.L.D. ca nefondat.

Considerentele

ș

i solu

ț

ia instan

ț

ei de recurs.

Înalta Curte, examinând

cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția

necompetenței materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost

pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile

art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite

cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această

soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Obiectul prezentului litigiu

de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituții de învățământ

superior la eliberarea diplomei de licență și a altor acte de studii reclamantei,

absolventă a Universității „S.H.”.

Nu se poate ignora faptul

că pârâta este încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2

alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiție

persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate

publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Or, în cauza de față,

prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea „S.H.”, ca instituție de

învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică,

parte a sistemului național de învățământ.

M.E.C.T.S. este organ

de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în

subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei

și programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice,

dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile

de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară,

nu justifică plasarea acestora în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național

de învățământ pe același palier cu Ministerul Educației Naționale, neavând aceleași

competențe și responsabilități ca instituție publică, responsabilă de fundamentarea

și aplicarea strategiei globale a învățământului.

Aceste prerogative legale

revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ

superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context, trebuie

subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea

Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile

administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

În speță, Universitatea

„S.H.” nu poate fi considerată autoritate administrativă autonomă, întrucât actele

administrative pe care le emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar

nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul

întregului sistem național de învățământ.

În alți termeni, Universitatea

„S.H.” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept

organ al autorității publice centrale, cu atât mai mult cu cât niciun act normativ

nu conține o asemenea dispoziție cu privire la universitatea pârâtă.

Ca atare, o astfel de

universitate nu poate fi încadrată decât în categoria unei autorități publice locale.

Față de argumentele expuse,

Înalta Curte reține că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, care instituie, pentru determinarea instanței competente

material, două criterii, și anume: (i) rangului autorității care emite sau, după

caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației

publice; (ii) criteriul valoric.

În cauza de față, este

aplicabil primul criteriu enunțat, astfel că, raportat la rangul local al autorității

publice pârâte - Universitatea „S.H.”- competența de soluționare a litigiului revine

tribunalului.

Soluționând cauza de față

fără a-și verifica competența în raport cu obiectul acțiunii și cu dispozițiile

legale citate mai sus, instanța de fond a pronunțat o hotărâre casabilă în condițiile

art. 304 pct. 3 din C. proc. civ.

În consecință, având în

vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6)

și art. 304 pct. 3 din C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea

sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului

București, secția contencios, administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de C.L.D. și Universitatea S.H. București împotriva Sentinței nr. 922 din 13 februarie

2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București secția contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 25 iunie 2013.