ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5938/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 09 ianuarie 2012, reclamanta C.L.D., în contradictoriu cu pârâții Universitatea S.H. și M.E.C.T.S., a solicitat obligarea primei pârâte la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului de diplomă în termen de 30 de zile de la pronunțarea sentinței, iar a celui de-al doilea pârât la aprobarea tipizării formularelor de diplomă de licență pentru reclamantă în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii sub sancțiunea plății penalităților de întârziere.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este absolventă a Facultății de Sociologie - Psihologie din București - specializarea psihologie, promoția 2006 - 2009, forma de învățământ ID, susținând și promovând examenul de licență în sesiunea iulie 2009 în urma căruia i-a fost eliberată adeverința din 23 iulie 2009 cu termen de valabilitate 12 luni. A mai arătat reclamanta că și-a îndeplinit toate obligațiile ce-i reveneau din momentul înscrierii la facultate și până la absolvirea acesteia, condiții în care potrivit Metodologiei organizării și desfășurării examenelor de finalizare a studiilor emisă de pârâtă sub nr. 1405 din 21 mai 2009, precum și art. 20 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin O.M.E.C.T.

nr. 2284/2007, pârâta era obligată să-i elibereze actele de studii completate. Pârâții nu au formulat întâmpinare, dar pârâta Universitatea S.H. a solicitat la data de 01 februarie 2012 amânarea cauzei, cerere respinsă pentru argumentele expuse în practicaua hotărârii. Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 922 din data de 13 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta C.L.D. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că l a data înmatriculării în anul I de studiu pentru specializarea urmată de reclamantă, pârâta Universitatea S.H. era autorizată să funcționeze provizoriu cu forma de organizare zi, nu și ID ori FR.

În consecință, reclamanta nu a parcurs o formă de învățământ superior într-o specializare care să fi fost acreditată ori autorizată provizoriu conform legii; prin urmare, aceasta nu este îndreptățită a obține diploma de licență și suplimentul la diplomă. O practică administrativă defectuoasă determinată de neexercitarea corespunzătoare a atribuțiilor legale din partea M.E.C.T.S., care a dus în final la înmatricularea unui număr important de studenți în aceste forme de învățământ și a permis în anii anteriori absolvirii reclamantei la eliberarea de diplome și pentru absolvenții unor astfel de forme de învățământ, nu duce la înlăturarea concluziei susmenționate și nașterea în patrimoniul reclamantei a dreptului la obținerea diplomei pentru studiile absolvite.

Această concluzie nu este înlăturată nici de existența raporturilor contractuale între reclamantă și universitatea pârâtă, de executarea obligațiilor contractuale din partea reclamantei sau de pretinsa inducere în eroare a acesteia cu privire la acreditarea instituției de învățământ absolvite, aceste aspecte putând însă a fi valorificate pe temeiul răspunderii contractuale ori a altei forme de răspundere juridice. În esență, s-a constatat că Universitatea S.H. nu era acreditată pentru specializarea urmată de reclamantă, forma de învățământ ID, nici la data la care reclamanta a început cursurile la respectiva facultate și nici în prezent. Prin urmare, reținând și procedura privind acreditarea/autorizarea provizorie a specializărilor instituțiilor de învățământ (art. 17 alin. (1) lit. b), art. 29, art. 30-35 din O.U.G.

nr. 75/2005 ), Curtea a reținut că nu există temei legal pentru demersul reclamantei, respectiv acela de a urma cursurile unei facultăți neacreditate/eautorizate provizoriu, iar ulterior de a solicita în instanță obligarea M.E.C.T.S. la recunoașterea actelor emise de respectiva facultate ori la aprobarea tipizării formularelor de diplomă de licență . Un act nu poate avea efectele prevăzute de lege decât în eventualitatea în care este emis conform legii și de către o entitate abilitată de lege în acest sens, fără a exista în același timp posibilitatea recunoașterii ca valabil a unui act emis fără respectarea normelor edictate pentru încheierea sa valabilă. Cu alte cuvinte, în măsura în care Universitatea S.H.

nu era acreditată/autorizată provizoriu pentru specializarea urmată de reclamantă, forma de învățământ ID, iar la momentul încheierii contractului cu reclamanta nu îi putea elibera acesteia în mod valabil o diplomă de licență producătoare de efecte juridice, în condițiile legii, recunoscută de pârâtul M.E.C.T.S., această posibilitate legală nu există nici în prezent. Pe de altă parte, în condițiile în care pârâtul M.E.C.T.S. nu poate fi obligat la recunoașterea unui astfel de diplome emisă de o facultate neacreditată/neautorizată ori la aprobarea tipizării formularelor de diplomă , nu este întemeiată nici cererea de obligare a facultății la eliberarea unei diplome de licență de moment ce un asemenea nu are niciun efect juridic, reclamanta neavând interesul în promovarea și admiterea unei astfel de acțiuni și respectiv în obținerea unui asemenea act.

Recursul Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanta C.L.D. și pârâta Universitatea S.H., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurenta - reclamantă C.L.D. a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ. A susținut că instanța de fond, ignorând și practica judiciară constantă în sensul admiterii acțiunilor de acest fel, în mod greșit a respins ca neîntemeiată acțiunea, deși, în cuprinsul cererii de chemare în judecată a arătat că Universitatea S.H. se bucura, conform prevederilor Legii nr. 84/1995, în vigoare la data la care reclamanta a urmat cursurile acestei instituții, de autonomie universitară, care presupunea printre altele și dreptul comunității universitare respective de a-și conduce și exercita libertățile academice și de a-și asuma un ansamblu de competențe și obligații, inclusiv dreptul de a înființa și de a asigura funcționarea facultăților și a specializărilor universitare.

În aplicarea dispozițiilor Legii nr. 84/1995, ministrul educației a emis Ordinul nr. 3404/2006, în cuprinsul căruia se stabilește la art. 2 că „Admiterea în învățământul superior public și particular se organizează pe domenii de studiu de licență, pe baza metodologiilor stabilite de fiecare universitate”, iar la art. 8 prevăzându-se că „Formele de învățământ cu frecvență redusă sau învățământ la distanță pot fi organizate numai de către universitățile care organizează cursuri de zi, în domeniile respective și dispun de departamente specializate”. Recurenta a arătat că, în derularea raporturilor cu universitatea și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate, respectiv plata taxelor de studii, susținerea și promovarea tuturor examenelor, inclusiv a celui de licență, iar la rândul său, Universitatea S.H.

a procedat la eliberarea actelor de studii completate (cu excepția diplomelor de licență), creând aparența de legalitate a formelor de învățământ. Adeverința de licență se bucură de prezumția de legalitate, astfel încât trebuie să i se recunoască recurentei calitatea de licențiată în specializarea urmată. Recursul formulat în cauză de către recurenta - pârâtă Universitatea S.H. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., aceasta susținând că soluționarea pe fond a acțiunii la primul termen de judecată s-a făcut cu încălcarea dreptului acesteia la apărare și la un proces echitabil, fiindu-i respinsă cererea de amânare a judecării cauzei. Procedura în fa ț a instan ț ei de recurs.

Intimata - pârâtă Universitatea S.H. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta - pârâtă C.L.D. ca nefondat. Considerentele ș i solu ț ia instan ț ei de recurs. Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea diplomei de licență și a altor acte de studii reclamantei, absolventă a Universității „S.H.”. Nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiție persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică. Or, în cauza de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea „S.H.”, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului. Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, nu justifică plasarea acestora în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ pe același palier cu Ministerul Educației Naționale, neavând aceleași competențe și responsabilități ca instituție publică, responsabilă de fundamentarea și aplicarea strategiei globale a învățământului.

Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației. În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului. În speță, Universitatea „S.H.” nu poate fi considerată autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În alți termeni, Universitatea „S.H.” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale, cu atât mai mult cu cât niciun act normativ nu conține o asemenea dispoziție cu privire la universitatea pârâtă. Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în categoria unei autorități publice locale. Față de argumentele expuse, Înalta Curte reține că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care instituie, pentru determinarea instanței competente material, două criterii, și anume: (i) rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice; (ii) criteriul valoric.

În cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat, astfel că, raportat la rangul local al autorității publice pârâte - Universitatea „S.H.”- competența de soluționare a litigiului revine tribunalului. Soluționând cauza de față fără a-și verifica competența în raport cu obiectul acțiunii și cu dispozițiile legale citate mai sus, instanța de fond a pronunțat o hotărâre casabilă în condițiile art. 304 pct. 3 din C. proc. civ. În consecință, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) și art. 304 pct. 3 din C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului București, secția contencios, administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de C.L.D. și Universitatea S.H. București împotriva Sentinței nr. 922 din 13 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 iunie 2013.