ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6368/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.

Procedura

în fața instanței de fond

Prin

acțiunea formulată, reclamantul P.D.D., în contradictoriu cu pârâtul M.A.I. – D.G.P.,

a solicitat să se constate că în anul 1991 a redobândit cetățenia română și a

solicitat, de asemenea, obligarea pârâtului, prin organele sale competente,

să-i elibereze un pașaport de cetățean român cu domiciliul în străinătate

Reclamantul

a formulat o precizare de acțiune prin care a chemat în judecată și S.P.C.E.E.P.S.

Brașov, solicitând obligarea acestuia să-i elibereze un pașaport de cetățean

român cu domiciliul în străinătate.

Prin

sentința nr. 213/2011 din 28 octombrie 2011, Curtea de Ape Brașov, secția

contencios administrativ și fiscal, a respins, ca rămasă fără obiect, excepția

necompetenței generale a instanței, a respins excepțiile lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului M.A.I. – D.G.P. și a lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului I.P. Brașov – S.P.C.E.E.P.S. Brașov și a respins, ca

inadmisibilă, acțiunea formulată și precizată de reclamantul P.D.D. în

contradictoriu cu pârâții M.A.I. – D.G.P. și I.P. Brașov – S.P.C.E.E.P.S. Brașov.

Pentru

a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, față de precizarea de

acțiune formulată de reclamant prin care a solicitat obligarea S.P.C.E.E.P.S. Brașov

la eliberarea pașaportului de cetățenie română cu domiciliul în străinătate, că

excepția necompetenței generale a instanței invocate de pârâtul M.A.I. – D.G.P.

prin întâmpinare, înaintea formulării precizării, a rămas fără obiect, fiind

respinsă pentru acest motiv.

Fiind

vorba despre o atribuție stabilită de legiuitor în sarcina pârâtului S.P.C.E.E.P.S.

Brașov, instanța de fond a apreciat că aceasta are calitate procesuală pasivă deoarece

se solicită eliberarea unui pașaport simplu.

De

asemenea, a fost respinsă și excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului M.A.I. – D.G.P., întrucât a eliberat reclamantului adeverința nr. 07603

din 22 august 2005 și adresa nr. 133863 din 11 octombrie 2005 prin care a

furnizat informații în legătură cu problemele legate de renunțarea la cetățenie

de către reclamant.

Pe

fondul cauzei, instanța de fond a reținut că la data de 26 iulie 1989

reclamantul a solicitat redobândirea cetățeniei române. Poziția pârâtului M.A.I.

– D.G.P. este aceea că reclamantul și-a pierdut cetățenia română,

comunicându-se A.R. la Bonn faptul că reclamantul nu se încadrează în

prevederile art. 37 din Legea nr. 21/1991 și că trebuie să completeze

formalitățile de redobândire a cetățeniei române.

Tot

pârâtul M.A.I. – D.G.P. a susținut că la data depunerii cererii de redobândire

a cetățeniei române erau aplicabile dispozițiile art. 1 din Decretul Lege nr. 137/1990,

potrivit căror foștii cetățeni români, care au pierdut cetățenia română înainte

de data de 22 decembrie 1989, o pot redobândi, la cerere, în baza unei

declarații autentificate.

Curtea

a reținut că reclamantul nu s-a încadrat în condițiile redobândirii cetățeniei

române prevăzute de art. 1 al Decretului 137/1990, întrucât acesta a pierdut

cetățenia română la data Decretului de aprobare a renunțării la cetățenia

română – 26 martie 1990, după data de 22 decembrie 1989.

2.

Calea

de atac exercitată

Împotriva

hotărârii instanței de fond, reclamantul P.D.D. a declarat recurs, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și

art. 304

1

C. proc. civ.

În

motivarea căii de atac, recurentul critică sentința instanței de fond,

susținând că în toată motivarea acesteia se face vorbire numai de poziția,

susținerile și explicațiile pârâților.

Recurentul

mai susține că în hotărârea recurată nu s-a ținut cont de faptul că prin

declarația autentificată din 3 decembrie 1990, dată la A.R. din Bonn, și-a manifestat

voința de a redobândi cetățenia română în mod expres.

Ca

urmare a acestui demers, D.G.P. i-a eliberat la data de 21 iunie 1991

pașaportul cu seria D nr. 309448, de cetățean român cu domiciliul în Germania,

care a fost prelungit succesiv până în anul 2005, beneficiind de acest drept.

Prin

adresa nr. F 22134 din 11 octombrie 2005, i s-a comunicat că acest pașaport a

fost eliberat „din eroare”, fapt ce nu scuză lipsa de competență și profesionalism

a pârâților.

Recurentul

consideră că în mod abuziv i se refuză eliberarea pașaportului solicitat, iar prin

acest refuz i se aduc prejudicii insurmontabile, fiind vătămat într-un drept al

său.

3.

Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma criticilor formulată de recurent și a dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare.

Înalta Curte reține

situația de fapt potrivit căreia, la data de 26 iulie 1989, reclamantul a

solicitat aprobarea renunțării la cetățenia română, prin intermediul A.R. la

Bonn, cerere aprobată prin Decretul nr. 180 din 26 martie 1990.

Astfel,

potrivit art. 1 din Decretul nr. 180 din 26 martie 1990: „se aprobă renunțarea

la cetățenia română cetățenilor români cu domiciliul în străinătate, care au

îndeplinit formalitățile legale de renunțare la cetățenia română la misiunile

diplomatice sau oficiile consulare ale României din străinătate până la data de

1 martie 1990”.

La

data de 03 decembrie 1990, reclamantul solicită redobândirea cetățeniei române,

prin declarația autentificată cu nr. 280 din 03 decembrie 1990 la A.R. la Bonn,

iar prin adresa nr. 338680 din 25 aprilie 1991, s-a comunicat misiunii

diplomatice faptul că numitul P.D.D. nu se încadrează în prevederile art. 37

din Legea nr. 21/1991 a cetățeniei române, fiind îndrumat să completeze

formalitățile de redobândire a cetățeniei române conform art. 11 din Legea nr. 21/1991.

Înalta

Curte reține că, la data depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române,

erau aplicabile dispozițiile art. 1 din Decretul - Lege nr. 137 din 11 mai 1990,

potrivit cărora „foștii cetățeni români, care au pierdut cetățenia română

înainte de data de 22 decembrie 1989, o pot redobândi, la cerere, în baza unei

declarații autentificate”.

Instanța

de fond a apreciat în mod corect, în opinia Înaltei Curți, că reclamantul nu se

încadra în condițiile redobândirii cetățeniei române prevăzute de art. 1 al

Decretului nr. 137/1990, întrucât acesta a pierdut cetățenia română la data

Decretului de aprobare a renunțării la cetățenia română, 26 martie 1990, deci după

data de 22 decembrie 1989.

Cu

toate acestea, la data de 21 iunie 1991, reclamantului i s-a eliberat

pașaportul românesc nr. D 309448, cu menționarea statului de domiciliu, deși

acesta nu îndeplinea condițiile legale pentru emiterea documentului de

călătorie.

Din

actele și lucrările dosarului, rezultă că la data de 18 iulie 2005 reclamantul

solicită clarificarea statutului juridic în raport cu S.R. și i se comunică,

prin adeverința nr. 07603 înregistrată cu nr. 181692 din 22 august 2005, faptul

că acestuia „i s-a aprobat renunțarea la cetățenia română prin Decretul nr. 180

din 26 martie 1990, în urma cererii depuse în data de 26 iulie 1989 la A.R. la

Bonn”, documentul fiind eliberat pentru a-i servi la „Ministerul Justiției în

vederea redobândirii cetățeniei române”.

Prin

urmare, în mod corect instanța de fond a constatat faptul că pașaportul sus

menționat și-a încetat efectele ca urmare a expirării termenului pe care a fost

emis, astfel că reclamantul nu a făcut dovada cetățeniei române.

Ulterior,

recurentul-reclamant s-a adresat pârâtei cu o petiție prin care solicită

„clarificarea situației” pentru eliberarea unui pașaport, iar prin adresa nr. 133863

din 11 octombrie 2005 i s-au comunicat aceleași aspecte ca și în răspunsul

precedent, precum și faptul că pașaportul nr. D309448 a fost „din eroare”

eliberat la data de 21 iunie 1991. Totodată, recurentul-reclamant a fost

îndrumat să întreprindă demersurile necesare pentru redobândirea  cetățeniei

române, în condițiile Legii nr. 21/1991 a cetățeniei române.

Astfel,

Înalta Curte observă că ultimul act administrativ cu caracter individual emis

de pârâta D.G.P. și transmis recurentului-reclamant este adresa nr. 133863 din

11 octombrie 2005, act pe care acesta nu l-a contestat în termenul legal. De

altfel, recurentul-reclamant nu a contestat nici adeverința nr. 181692 din 22

august 2005 comunicată în data de 07 septembrie 2005.

În

aceste condiții și în acord cu apărările formulate de instituțiile pârâte,

Înalta Curte concluzionează că, în cauză, nu se poate reține existența unui

refuz nejustificat de soluționare a unei cereri.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința

recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în

sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., astfel

încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art.

20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte

va respinge recursul formulat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de P.D.D. împotriva sentinței nr. 213/2011 din 28 octombrie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 septembrie 2013.