ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2659/2014

Procedura desfășurată în fața Tribunalului arbitral La data de 18 octombrie 2012, arbitrul unic din prezenta cauză a primit trei documente: o cerere de arbitrare din partea reclamantei SC P.R. SA, împuternicirea avocațială și acțiunea arbitrală, aceasta din urmă însoțită de înscrisuri doveditoare. Prin cererea de arbitrare, reclamanta SC P.R. SA a solicitat, în temeiul art. 340 coroborat cu art. 355 și urm. C. proc. civ., să fie arbitrat litigiul intervenit între reclamantă și A.N.I.F., cu privire la obligația celei din urmă de a achita contravaloarea unor produse, materiale și piese electrice livrate în cursul anului 2011. În vederea rezolvării litigiului, a arătat R., părțile au încheiat un proces-verbal la data de 11 mai 2012, înregistrat la A.N.I.F. sub nr. 15070 din 15 mai 2012, în care s-a convenit ca „soluționarea litigiului dintre părți să se facă prin arbitraj, în temeiul dispozițiilor Cărții a IV-a a Codului de procedură civilă”. Totodată, a fost agreat arbitrul de către ambele părți, în persoana arbitrului unic din prezenta cauză. Urmarea primirii acestor cereri, arbitrul unic a verificat procesul-verbal invocat de R. și a constatat că, într-adevăr, la data de 11 mai 2012, părțile au convenit în sensul arătat.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul arbitral Prin sentința pronunțată la data de 12 februarie 2013 de Tribunalul Arbitral, arbitraj ad-hoc, s-a dispus: admite, astfel cum a fost precizată, cererea arbitrală a reclamantei SC P.R. SA formulată împotriva pârâtei A.N.I.F.; obligă pârâta A.N.I.F. să plătească reclamantei SC P.R. SA următoarele sume: 2.328.488.74 lei cu titlu de preț al mărfurilor livrate, primite și neachitate; 339.292.68 lei, cu titlul de dobândă legală, aferentă sumei de 2.328.488,74 lei, începând de la data scadenței debitului principal și până la data de 25 ianuarie 2013; dobânda legală aferentă sumei de 2.328.488,74 lei, începând de la data de 25 ianuarie 2013 și până la achitarea integrală a debitului principal (2.328.488,74 lei); ia act că reclamanta nu solicită cheltuieli de judecată. Prin sentința pronunțată la data de 01 martie 2013 de Tribunalul Arbitral, arbitraj ad-hoc, s-a dispus: admite cererea de completare a sentinței arbitrale din data de 12 februarie 2013, formulată de reclamanta SC P.R. SA, în contradictoriu cu pârâta A.N.I.F.; completarea sentinței arbitrale din data de 12 februarie 2013, pronunțată în litigiul dintre SC P.R. SA și A.N.I.F., după cum urmează: respinge cererea reconvențională formulată de pârâta A.N.I.F.

Împotriva hotărârii arbitrale pronunțată a formulat acțiune în anulare A.N.I.F. solicitând în contradictoriu cu SC P.R. SA, în conformitate cu prevederile art. 364 și art. 365 alin. (2) C. proc. civ. (1865), desființarea sentinței din data de 12 februarie 2013, pronunțată de către Tribunalul arbitral si pe fond respingerea cererii formulate de către SC P.R. SA ca neîntemeiată și admiterea cererii reconvenționale formulate de către A.N.I.F.; a mai solicitat suspendarea executării silite a sentinței din data de 12 februarie 2013 până la soluționarea definitivă si irevocabilă a acțiunii în anulare în conformitate cu prevederile art. 365 alin. 3 C. proc. civ.

Prin încheierea de la termenul din 9 mai 2013, Curtea a respins excepția intitulată de pârâtă a „necompetenței funcționale”.

Hotărârea Curții de apel Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1656 din 22 mai 2013, a dispus: respingerea, ca nefondată, excepția de inadmisibilitate invocată de partea intimată SC P.R. SA cu privire la acțiunea în anulare; admite acțiunea în anulare formulată de petenta A.N.I.F., în contradictoriu cu intimata SC P.R. SA; anulează în parte sentința arbitrală pronunțată la data de 12 februarie 2013, astfel cum a fost completată prin sentința arbitrală pronunțată la data de 01 martie 2013, și, pronunțându-se în fond, Curtea dispune: respinge ca nefondate capetele din cererea reclamantei (pârâte) SC P.R. SA de obligare a pârâtei (reclamante) A.N.I.F. la plata sumelor de 1.756.255,40 lei, 162.316 lei, 12.617 lei și 189.940,1 lei, precum și a dobânzilor legale aferente acestor sume; admite în parte cerere reconvențională formulată de pârâta (reclamantă) A.N.I.F.; obligă reclamanta (pârâtă) SC P.R. SA să ridice din locațiile pârâtei (reclamante) A.N.I.F. piesele și materiale electrice/ reperele livrate în plus, astfel cum se identifică în cursul arbitrajului prin trimitere la sumele de 12.617 lei și 189.940,1 lei; menține în rest sentința arbitrală pronunțată la data de 12 februarie 2013, astfel cum a fost completată prin sentința arbitrală pronunțată la data de 01 martie 2013, respectiv cu privire la obligația instituită în sarcina pârâtei (reclamante) A.N.I.F. de plată către reclamanta (pârâtă) SC P.R. SA a sumei de 70.680 lei plus dobândă legală aferentă în cuantum de 10.110,68 lei calculată până la data de 25 ianuarie 2013, a sumei de 113.430,24 lei plus dobândă legală aferentă în cuantum de 15.773,11 lei calculată până la data de 25 ianuarie 2013 și a sumei de 23.250 lei plus dobândă legală aferentă în cuantum de 3.410,65 lei calculată până la data de 25 ianuarie 2013, precum și a dobânzii legale aferente sumelor de 70.680 lei, 113.430,24 lei și 23.250 lei calculată de la data de 25 ianuarie 2013 și până la achitarea lor integrală, dar și cu privire la respingerea în rest a cererii reconvenționale; respinge cererea de suspendare a executării sentinței arbitrale ca rămasă fără obiect.

Calea de atac exercitată Împotriva Sentinței civile nr. 1656 din 22 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanta SC P.R. SA București și pârâta A.N.I.F. Prin Decizia nr. 7750 din 12 decembrie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-au respins recursurile declarate de A.N.I.F. și SC P.R. SA împotriva Sentinței civile nr. 1656 din 22 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII–a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Înalta Curte a constatat că ambele recursuri sunt nefondate pentru următoarele argumente. În ceea ce privește competența soluționării în primă instanță a prezentei acțiuni în anulare, Înalta Curte a constatat că aceasta aparține Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, așa cum de altfel a reținut și judecătorul fondului. Potrivit dispozițiilor art. 725 alin. (1) C. proc. civ. – 1865: „Dispozițiile legii noi de procedură se aplică din momentul intrării ei în vigoare și proceselor în curs de judecată începute sub legea veche(…)”. Așadar, s-a reținut că, data investirii instanței reprezintă momentul obiectiv în raport de care se stabilesc regulile de competență. Astfel, procesul judiciar declanșat după modificarea legii este supus legii noi (sub aspectul competenței). Or, noua reglementare în vigoare la data investirii instanței, 19 martie 2013, respectiv art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 prevede că: „Procesele și cererile privind acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție publică, se soluționează în primă instanță de către secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante”. Față de reglementarea anterioară care stabilea competența soluționării în primă instanță tot în favoarea tribunalului, însă specializarea litigii dintre profesioniști, în opinia instanței de control judiciar, rezultă că norma juridică nu a operat vreo modificare sub aspectul competenței ci doar sub aspectul compunerii instanței din punct de vedere al specializării judecătorului. S-a apreciat că în mod corect a reținut judecătorul fondului că norma de la art. III al O.U.G. nr. 77/2012, de modificare a O.U.G. nr. 34/2006 nu conține nicio dispoziție tranzitorie privind litigiile aflate în faza arbitrariului, astfel că în lipsa unei norme speciale derogatorie de la dispozițiile art. 725 C. proc. civ. 1865, s-a aplicat dreptul comun, care prevede principiul aplicării imediate a legii noi de procedură. Așadar, în raport de dispozițiile art. 365 C. proc. civ., art. 342 C. proc. civ., precum și cele ale art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, competența de soluționare în primă instanță a prezentei acțiuni în anulare aparține Secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București. Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs ce vizează încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare prin faptul că instanța de fond s-a pronunțat pe fondul acțiunii arbitrale fără a-l pune în discuția părților (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), Înalta Curte a reținut că este nefondat. Așa cum rezultă din Încheierea pronunțată la data de 9 mai 2013, instanța de fond a acordat cuvântul părților (prin reprezentant și apărător) asupra cererii de suspendare/ executare și totodată, cu privire la fondul acțiunii în anulare hotărâre arbitrală, punând în discuție și admisibilitatea acestei acțiuni. Așadar, s-a reținut că părțile au avut posibilitatea să-și formuleze apărări cu privire la fondul acțiunii în anulare hotărâre arbitrală cu respectarea principiului contradictorialității, în cauză nefiind incident sub acest aspect, motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. De asemenea, Înalta Curte nu a putut reține nici motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., raportat la încălcarea principiului disponibilității și a dispozițiilor art. 364 C. proc. civ., întrucât instanța în mod inadmisibil a analizat aspecte ce nu au fost contestate prin acțiunea în anulare și nici cele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în susținerea cărora sunt invocate în principiu aceleași argumente. Înalta Curte a constatat că judecătorul fondului a reținut în mod explicit că incidența motivului prevăzut de art. 364 alin. (1) lit. i) C. proc. civ. 1865, permite instanței de judecată un control doar pentru motive de legalitate asupra hotărârii arbitrale, limitat la verificarea conformității hotărârii cu ordinea publică, bunele moravuri sau dispozițiile imperative ale legii. Astfel, în opinia instanței, situația de fapt stabilită de arbitrul unic nu poate fi cenzurată de instanța de judecată, deoarece aceasta excede motivului în discuție, neprivind ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii și în consecință, criticile reclamantei A.N.I.F. legate de respingerea administrării probei cu expertiză contabilă ori în legătură cu înscrisurile identificate pe parcursul arbitrajului cu liste cu produse suplimentare în mod corect nu au fost primite de judecătorul fondului. Ceea ce a reținut și analizat instanța de fond vizează situația bunurilor, piese și materiale electrice/ repere identificate în cursul arbitrajului ca fiind livrate în plus, din perspectiva aplicării în cauză a dispozițiilor ce reglementează contractul de achiziție publică. Potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006, în cazul autorităților publice, atribuirea unui contract de achiziție nu este guvernat de regulile consensualismului, ci se efectuează conform unei proceduri expres reglementată și caracterizată de principiile asigurării transparenței și integrității, a utilizării eficiente a fondurilor publice, tratamentului egal și nediscriminarea între agenții economici [(art. 2 alin. (1) lit. a) - d) din O.U.G. nr. 34/2006)]. A apreciat instanța de control judiciar că reclamanta A.N.I.F. se încadrează în categoria autorităților publice, așa cum sunt acestea definite de dispozițiile art. 8 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 34/2006, respectiv ca organism al statului, autoritate publică sau instituție publică ce acționează la nivel central ori la nivel regional sau local, fiindu-i astfel aplicabile regulile ce reglementează procedura de achiziție publică. În consecință, raportat la valoarea achiziției care depășește plafonul maxim de 15.000 euro prevăzut de art. 19 din O.U.G. nr. 34/2006, s-a apreciat că achiziția se impunea a fi făcută în temeiul unui contract de achiziție publică încheiat în condițiile art. 204 din actul normativ indicat. În ceea ce privește recursul formulat de recurenta-reclamantă A.N.I.F., Înalta Curte a reținut că aceasta nu cuprinde critici referitoare la sentința atacată ci reluări ale susținerilor cuprinse în acțiunea în anulare, ce au fost deja analizate. Problema încuviințării probelor prin prisma concludenței, pertinenței și utilității acestora, constituie aspecte litigioase care nu intră în sfera analizei legalității hotărârii, ci a temeinicia acesteia, or s-a apreciat că motivul prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. 1865, nu permite un control de temeinicie asupra sentinței arbitrale ci doar de legalitate. S-a apreciat că situația de fapt stabilită de arbitrul unic nu poate fi cenzurată de instanță, având în vedere limitele în care este admis controlul judecătoresc prin prisma acțiunii în anulare și faptul că motivele invocate nu privesc ordinea publică, bunele moravuri ori dispozițiile imperative ale legii. În concluzie, în mod corect prima instanță a apreciat că se impune a se efectua o delimitare între situația bunurilor livrate ca urmare a comenzilor scrise ale reclamantei emise în temeiul procedurii de achiziție publică desfășurată prin S.E.A.P. și cea a pieselor și materialelor electrice/ repere identificate în cursul arbitrajului ca fiind livrate în plus. Cu privire la Decizia nr. 7750 din 12 decembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, recurenta-reclamantă SC P.R. SA a formulat contestație în anulare. S-a învederat, prin motivele contestației în anulare, în esență, că instanța de control judiciar a soluționat în mod incomplete recursul formulat de P.I., întrucât a omis din greșeală să dezlege un motiv esențial de recurs, care viza chiar inadmisibilitatea analizării normelor imperative aplicabile cu privire la fondul cauzei înaintea desființării hotărârii arbitrale pentru încălcarea unor norme imperative procedurale. Contestația în anulare este neîntemeiată. Calea contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., este deschisă atunci când instanța de recurs s-a pronunțat minus petita, fără a analiza toate motivele de recurs cu care a fost învestită. De principiu, instanța de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin motivul de casare sau modificare, ci poate să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial, astfel că omisiunea de a menționa, in terminis, un anumit aspect sau o afirmație a recurentei nu deschide calea contestației în anulare speciale, în condițiile art. 318 teza II C. proc. civ. Din examinarea considerentelor deciziei invocate în prezenta cale extraordinară de atac, Înalta Curte reține că instanța de recurs a răspuns tuturor criticilor formulate de recurenta SC P.R. SA, ea neavând obligația de a analiza fiecare argument cuprins în cadrul motivelor de recurs, ci de a analiza fiecare motiv de recurs, ceea ce s-a și întâmplat. Deși contestatoarea invocă formal nepronunțarea instanței de recurs asupra unor motive de recurs, în realitate reia criticile din recurs , nesusceptibile de valorificare pe calea extraordinară de atac a contestației în anulare specială. Înalta Curte are în vedere și jurisprudența C.E.D.O. În mod constant, Curtea reamintește faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui „apel-recurs deghizat” ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată ar fi apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental”. De asemenea, Curtea, permanent, subliniază că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenție (cauza M. vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008). Astfel fiind, criticile invocate de contestatoare nu se încadrează în motivele prevăzute expres, de dispozițiile legale citate mai sus, Înalta Curte urmând a respinge contestația în anulare ca neîntemeiată.