ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2659/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2659/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

desfășurată în fața Tribunalului arbitral

La data

de 18 octombrie 2012, arbitrul unic din prezenta cauză a primit trei documente:

o cerere de arbitrare din partea reclamantei SC P.R. SA, împuternicirea

avocațială și acțiunea arbitrală, aceasta din urmă însoțită de înscrisuri

doveditoare.

Prin cererea de

arbitrare, reclamanta SC P.R. SA a solicitat, în temeiul art. 340 coroborat cu art.

355 și urm. C. proc. civ., să fie arbitrat litigiul intervenit între reclamantă

și A.N.I.F., cu privire la obligația celei din urmă de a achita contravaloarea

unor produse, materiale și piese electrice livrate în cursul anului 2011.

În vederea rezolvării

litigiului, a arătat R., părțile au încheiat un proces-verbal la data de 11 mai

2012, înregistrat la A.N.I.F. sub nr. 15070 din 15 mai 2012, în care s-a

convenit ca „soluționarea litigiului dintre părți să se facă prin arbitraj, în

temeiul dispozițiilor Cărții a IV-a a Codului de procedură civilă”. Totodată, a

fost agreat arbitrul de către ambele părți, în persoana arbitrului unic din

prezenta cauză. Urmarea primirii acestor cereri, arbitrul unic a verificat

procesul-verbal invocat de R. și a constatat că, într-adevăr, la data de 11 mai

2012, părțile au convenit în sensul arătat.

pronunțată de Tribunalul arbitral

Prin sentința

pronunțată la data de 12 februarie 2013 de Tribunalul Arbitral, arbitraj

ad-hoc, s-a dispus: admite, astfel cum a fost precizată, cererea arbitrală a

reclamantei SC P.R. SA formulată împotriva pârâtei A.N.I.F.; obligă pârâta A.N.I.F.

să plătească reclamantei SC P.R. SA următoarele sume: 2.328.488.74 lei cu titlu

de preț al mărfurilor livrate, primite și neachitate; 339.292.68 lei, cu titlul

de dobândă legală, aferentă sumei de 2.328.488,74 lei, începând de la data

scadenței debitului principal și până la data de 25 ianuarie 2013; dobânda

legală aferentă sumei de 2.328.488,74 lei, începând de la data de 25 ianuarie

2013 și până la achitarea integrală a debitului principal (2.328.488,74 lei);

ia act că reclamanta nu solicită cheltuieli de judecată.

Prin sentința

pronunțată la data de 01 martie 2013 de Tribunalul Arbitral, arbitraj ad-hoc,

s-a dispus: admite cererea de completare a sentinței arbitrale din data de 12

februarie 2013, formulată de reclamanta SC P.R. SA, în contradictoriu cu pârâta

A.N.I.F.; completarea sentinței arbitrale din data de 12 februarie 2013,

pronunțată în litigiul dintre SC P.R. SA și A.N.I.F., după cum urmează:

respinge cererea reconvențională formulată de pârâta A.N.I.F.

hotărârii arbitrale pronunțată a formulat acțiune în anulare A.N.I.F. solicitând

în contradictoriu cu SC P.R. SA, în conformitate cu prevederile art. 364 și art.

365 alin. (2) C. proc. civ. (1865), desființarea sentinței din data de 12

februarie 2013, pronunțată de către Tribunalul arbitral si pe fond respingerea

cererii formulate de către SC P.R. SA ca neîntemeiată și admiterea cererii

reconvenționale formulate de către A.N.I.F.; a mai solicitat suspendarea

executării silite a sentinței din data de 12 februarie 2013 până la

soluționarea definitivă si irevocabilă a acțiunii în anulare în conformitate cu

prevederile art. 365 alin. 3 C. proc. civ.

la termenul din 9 mai 2013, Curtea a respins excepția intitulată de pârâtă a

„necompetenței funcționale”.

de apel

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința

civilă nr. 1656 din 22 mai 2013, a dispus: respingerea, ca nefondată, excepția

de inadmisibilitate invocată de partea intimată SC P.R. SA cu privire la

acțiunea în anulare; admite acțiunea în anulare formulată de petenta A.N.I.F., în

contradictoriu cu intimata SC P.R. SA; anulează în parte sentința arbitrală

pronunțată la data de 12 februarie 2013, astfel cum a fost completată prin

sentința arbitrală pronunțată la data de 01 martie 2013, și, pronunțându-se în

fond, Curtea dispune: respinge ca nefondate capetele din cererea reclamantei (pârâte)

SC P.R. SA de obligare a pârâtei (reclamante) A.N.I.F. la plata sumelor de

1.756.255,40 lei, 162.316 lei, 12.617 lei și 189.940,1 lei, precum și a

dobânzilor legale aferente acestor sume; admite în parte cerere reconvențională

formulată de pârâta (reclamantă) A.N.I.F.; obligă reclamanta (pârâtă) SC P.R. SA

să ridice din locațiile pârâtei (reclamante) A.N.I.F. piesele și materiale

electrice/ reperele livrate în plus, astfel cum se identifică în cursul

arbitrajului prin trimitere la sumele de 12.617 lei și 189.940,1 lei; menține

în rest sentința arbitrală pronunțată la data de 12 februarie 2013, astfel cum

a fost completată prin sentința arbitrală pronunțată la data de 01 martie 2013,

respectiv cu privire la obligația instituită în sarcina pârâtei (reclamante) A.N.I.F.

de plată către reclamanta (pârâtă) SC P.R. SA a sumei de 70.680 lei plus

dobândă legală aferentă în cuantum de 10.110,68 lei calculată până la data de

25 ianuarie 2013, a sumei de 113.430,24 lei plus dobândă legală aferentă în

cuantum de 15.773,11 lei calculată până la data de 25 ianuarie 2013 și a sumei

de 23.250 lei plus dobândă legală aferentă în cuantum de 3.410,65 lei calculată

până la data de 25 ianuarie 2013, precum și a dobânzii legale aferente sumelor

de 70.680 lei, 113.430,24 lei și 23.250 lei calculată de la data de 25 ianuarie

2013 și până la achitarea lor integrală, dar și cu privire la respingerea în

rest a cererii reconvenționale; respinge cererea de suspendare a executării

sentinței arbitrale ca rămasă fără obiect.

exercitată

Împotriva Sentinței

civile nr. 1656 din 22 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanta SC P.R. SA

București și pârâta A.N.I.F.

Prin Decizia nr. 7750

din 12 decembrie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-au respins

recursurile declarate de A.N.I.F. și SC P.R. SA împotriva Sentinței civile nr. 1656

din 22 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII–a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Înalta Curte a

constatat că ambele recursuri sunt nefondate pentru următoarele argumente.

În ceea ce privește

competența soluționării în primă instanță a prezentei acțiuni în anulare,

Înalta Curte a constatat că aceasta aparține Curții de Apel București, secția

contencios administrativ și fiscal, așa cum de altfel a reținut și judecătorul

fondului.

Potrivit

dispozițiilor art. 725 alin. (1) C. proc. civ. – 1865: „Dispozițiile legii noi

de procedură se aplică din momentul intrării ei în vigoare și proceselor în

curs de judecată începute sub legea veche(…)”.

Așadar, s-a reținut

că, data investirii instanței reprezintă momentul obiectiv în raport de care se

stabilesc regulile de competență.

Astfel, procesul

judiciar declanșat după modificarea legii este supus legii noi (sub aspectul

competenței).

Or, noua reglementare

în vigoare la data investirii instanței, 19 martie 2013, respectiv art. 286 alin.

(1) din O.U.G. nr. 34/2006 prevede că: „Procesele și cererile privind acordarea

de despăgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de

atribuire, precum și cele privind executarea, nulitatea, anularea,

rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție

publică, se soluționează în primă instanță de către secția de contencios

administrativ și fiscal a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul

autorității contractante”.

Față de reglementarea

anterioară care stabilea competența soluționării în primă instanță tot în

favoarea tribunalului, însă specializarea litigii dintre profesioniști, în

opinia instanței de control judiciar, rezultă că norma juridică nu a operat

vreo modificare sub aspectul competenței ci doar sub aspectul compunerii

instanței din punct de vedere al specializării judecătorului.

S-a apreciat că în

mod corect a reținut judecătorul fondului că norma de la art. III al O.U.G. nr.

77/2012, de modificare a O.U.G. nr. 34/2006 nu conține nicio dispoziție

tranzitorie privind litigiile aflate în faza arbitrariului, astfel că în lipsa

unei norme speciale derogatorie de la dispozițiile art. 725 C. proc. civ. 1865,

s-a aplicat dreptul comun, care prevede principiul aplicării imediate a legii

noi de procedură.

Așadar, în raport de

dispozițiile art. 365 C. proc. civ., art. 342 C. proc. civ., precum și cele ale

art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, competența de soluționare în primă

instanță a prezentei acțiuni în anulare aparține Secției de contencios

administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Cu privire la cel

de-al doilea motiv de recurs ce vizează încălcarea principiului

contradictorialității și a dreptului la apărare prin faptul că instanța de fond

s-a pronunțat pe fondul acțiunii arbitrale fără a-l pune în discuția părților (art.

304 pct. 5 C. proc. civ.), Înalta Curte a reținut că este nefondat.

Așa cum rezultă din

Încheierea pronunțată la data de 9 mai 2013, instanța de fond a acordat

cuvântul părților (prin reprezentant și apărător) asupra cererii de suspendare/

executare și totodată, cu privire la fondul acțiunii în anulare hotărâre

arbitrală, punând în discuție și admisibilitatea acestei acțiuni.

Așadar, s-a reținut că

părțile au avut posibilitatea să-și formuleze apărări cu privire la fondul

acțiunii în anulare hotărâre arbitrală cu respectarea principiului

contradictorialității, în cauză nefiind incident sub acest aspect, motivul de

casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, Înalta

Curte nu a putut reține nici motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C.

proc. civ., raportat la încălcarea principiului disponibilității și a

dispozițiilor art. 364 C. proc. civ., întrucât instanța în mod inadmisibil a

analizat aspecte ce nu au fost contestate prin acțiunea în anulare și nici cele

prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în susținerea cărora sunt invocate

în principiu aceleași argumente.

Înalta

Curte a constatat că judecătorul fondului a reținut în mod explicit că

incidența motivului prevăzut de art. 364 alin. (1) lit. i) C. proc. civ. 1865,

permite instanței de judecată un control doar pentru motive de legalitate

asupra hotărârii arbitrale, limitat la verificarea conformității hotărârii cu

ordinea publică, bunele moravuri sau dispozițiile imperative ale legii.

Astfel, în opinia

instanței, situația de fapt stabilită de arbitrul unic nu poate fi cenzurată de

instanța de judecată, deoarece aceasta excede motivului în discuție, neprivind

ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii și în

consecință, criticile reclamantei A.N.I.F. legate de respingerea administrării

probei cu expertiză contabilă ori în legătură cu înscrisurile identificate pe

parcursul arbitrajului cu liste cu produse suplimentare în mod corect nu au

fost primite de judecătorul fondului.

Ceea ce a reținut și

analizat instanța de fond vizează situația bunurilor, piese și materiale

electrice/ repere identificate în cursul arbitrajului ca fiind livrate în plus,

din perspectiva aplicării în cauză a dispozițiilor ce reglementează contractul

de achiziție publică.

Potrivit

dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006, în cazul autorităților publice, atribuirea

unui contract de achiziție nu este guvernat de regulile consensualismului, ci

se efectuează conform unei proceduri expres reglementată și caracterizată de

principiile asigurării transparenței și integrității, a utilizării eficiente a

fondurilor publice, tratamentului egal și nediscriminarea între agenții economici

[(art. 2 alin. (1) lit. a) - d) din O.U.G. nr. 34/2006)].

A apreciat instanța

de control judiciar că reclamanta A.N.I.F. se încadrează în categoria

autorităților publice, așa cum sunt acestea definite de dispozițiile art. 8 alin.

(1) lit. a) din O.U.G. nr. 34/2006, respectiv ca organism al statului,

autoritate publică sau instituție publică ce acționează la nivel central ori la

nivel regional sau local, fiindu-i astfel aplicabile regulile ce reglementează

procedura de achiziție publică.

În consecință,

raportat la valoarea achiziției care depășește plafonul maxim de 15.000 euro

prevăzut de art. 19 din O.U.G. nr. 34/2006, s-a apreciat că achiziția se

impunea a fi făcută în temeiul unui contract de achiziție publică încheiat în

condițiile art. 204 din actul normativ indicat.

În ceea ce privește

recursul formulat de recurenta-reclamantă A.N.I.F., Înalta Curte a reținut că

aceasta nu cuprinde critici referitoare la sentința atacată ci reluări ale

susținerilor cuprinse în acțiunea în anulare, ce au fost deja analizate.

Problema

încuviințării probelor prin prisma concludenței, pertinenței și utilității

acestora, constituie aspecte litigioase care nu intră în sfera analizei

legalității hotărârii, ci a temeinicia acesteia, or s-a apreciat că motivul

prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. 1865, nu permite un control de

temeinicie asupra sentinței arbitrale ci doar de legalitate.

S-a apreciat că situația

de fapt stabilită de arbitrul unic nu poate fi cenzurată de instanță, având în

vedere limitele în care este admis controlul judecătoresc prin prisma acțiunii

în anulare și faptul că motivele invocate nu privesc ordinea publică, bunele

moravuri ori dispozițiile imperative ale legii.

În concluzie, în mod

corect prima instanță a apreciat că se impune a se efectua o delimitare între

situația bunurilor livrate ca urmare a comenzilor scrise ale reclamantei emise

în temeiul procedurii de achiziție publică desfășurată prin S.E.A.P. și cea a

pieselor și materialelor electrice/ repere identificate în cursul arbitrajului

ca fiind livrate în plus.

Cu privire la Decizia

nr. 7750 din 12 decembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, recurenta-reclamantă SC P.R. SA a

formulat contestație în anulare.

S-a învederat, prin

motivele contestației în anulare, în esență, că instanța de control judiciar a

soluționat în mod incomplete recursul formulat de P.I., întrucât a omis din

greșeală să dezlege un motiv esențial de recurs, care viza chiar

inadmisibilitatea analizării normelor imperative aplicabile cu privire la

fondul cauzei înaintea desființării hotărârii arbitrale pentru încălcarea unor

norme imperative procedurale.

Contestația în anulare este neîntemeiată.

Calea

contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza a II-a C.

proc. civ., este deschisă atunci când instanța de recurs s-a pronunțat minus

petita, fără a analiza toate motivele de recurs cu care a fost învestită.

De

principiu, instanța de recurs nu este obligată să răspundă tuturor

argumentelor de fapt și de drept care susțin

motivul de casare sau modificare, ci

poate să le analizeze global,

printr-un raționament juridic de sinteză, ori să

analizeze un singur aspect considerat esențial, astfel că omisiunea de

a menționa, in terminis, un

anumit aspect sau o afirmație a recurentei

nu deschide calea contestației în anulare speciale, în condițiile art. 318 teza

II C. proc. civ.

Din

examinarea considerentelor deciziei invocate în prezenta cale extraordinară de

atac, Înalta Curte reține că instanța de recurs a răspuns tuturor criticilor

formulate de recurenta SC P.R. SA, ea neavând obligația de a analiza fiecare

argument cuprins în cadrul motivelor de recurs, ci de a analiza fiecare motiv

de recurs, ceea ce s-a și întâmplat.

Deși

contestatoarea invocă formal nepronunțarea instanței de recurs asupra

unor motive de recurs, în realitate reia

criticile din recurs

, nesusceptibile de

valorificare pe calea extraordinară de atac a contestației în anulare

specială.

Înalta Curte are în

vedere și jurisprudența C.E.D.O. În mod constant, Curtea reamintește faptul că

nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat

definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei;

contestația în anulare nu poate avea semnificația unui „apel-recurs deghizat”

ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O

cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța

a cărei hotărâre este atacată ar fi apreciat greșit probele sau a aplicat

greșit legea, în absența unui „defect fundamental”. De asemenea, Curtea,

permanent, subliniază că principiul securității raporturilor juridice implică

respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei

hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil

reglementat de art. 6 din Convenție (cauza M. vs. România, 26105/03 Hotărârea

din 29 iulie 2008).

Astfel

fiind, criticile invocate de contestatoare nu se încadrează în motivele

prevăzute expres, de dispozițiile legale citate mai sus, Înalta Curte urmând a

respinge contestația în anulare ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de SC P.R. SA împotriva Deciziei nr. 7750 din 12 decembrie

2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 iunie 2014.