ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2487/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2487/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Judecata în

fața primei instanțe. Sentința Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Prin sentința arbitrală nr. 159

din 05 iulie 2011 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de

pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a fost admisă excepția lipsei

dovezii calității de reprezentant și, pe cale de consecință, a fost anulată

cererea prin care reclamanta SC S.R. SRL, prin mandatar SC E.K.R. SRL, a

solicitat obligarea pârâtei SC S. SRL la plata sumei de 1.337.526,12 lei, cu

titlu de contravaloare servicii de mentenanță, iar reclamanta a fost obligată

la plata către pârâtă a sumei de 11.273 lei, reprezentând cheltuieli de

judecată.

Într-un prim

ciclu procesual, acțiunea în anulare formulată de SC S.R. SRL împotriva acestei

sentințe arbitrale a fost respinsă de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă,

prin sentința civilă nr. din 20 februarie 2012, însă recursul promovat de

aceeași parte împotriva sentinței Curții de Apel a fost admis prin Decizia nr. 440

din 07 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă,

care a modificat hotărârea atacată, în sensul admiterii acțiunii în anulare si

anulării sentinței arbitrale evocate mai sus; cauza a fost trimisă Curții de

Apel București, pentru soluționarea pe fond a cererii, în limitele convenției

arbitrale, potrivit art. 366 C. proc. civ.

În al doilea

ciclu procesual, Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a pronunțat

sentința civilă nr. 124 din 08 noiembrie 2013, prin care a admis acțiunea în

anulare, a anulat sentința arbitrală nr. 159 din 05 iulie 2011 a Curții de

Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a

României și, judecând în limitele convenției arbitrale, a respins cererea, ca

prescrisă.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că pârâta a distribuit către diverși clienți

finali - în speță, SC B.C.R. SA - produse software ale reclamantei, inclusiv

servicii de mentenanță.

Astfel, a notat

că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unor facturi emise pentru

prestarea unor servicii de mentenanță pretins prestate prin contractul de

întreținere din 01 septembrie 2002, prin contractul de software S.A.P. din 16

aprilie 2004, prin contractul M.S.A.P.B.S.L.A. identificat de părți din 31 mai

2005, toate încheiate între S.A.P. O. GmbH Viena și SC S. SRL, în beneficiul SC

B.C.R. SA; de asemenea, a mai reținut că părțile nu contestă că au încheiat

contracte de novație, prin care drepturile și obligațiile S.A.P. O. GmbH Viena

derivate din toate contractele evocate mai sus au fost preluate de către SC

S.R. SRL

Prima instanță

a mai notat că la data de 28 octombrie 2005, pârâta a solicitat reclamantei

întreruperea contractului de software în raport cu clientul final, B.C.R. S.A.,

motivat de faptul că acesta nu mai dorea să achiziționeze licențele pentru

fazele a doua și a treia și nici serviciul de mentenanță, dar și că, începând

cu aceeași dată, reclamanta nu a mai furnizat servicii de mentenanță către

Bancă, așa încât facturile care fac obiect al litigiului nu. sunt datorate,

pentru că ele nu acoperă un serviciu prestat; curtea de apel a subliniat că

asupra acestor susțineri, reclamanta a tăcut.

În continuare,

instanța de fond a observat că suma de 1.418.068,70 lei, invocată de reclamantă

ca fiind cea datorată de pârâtă, reprezintă contravaloarea a 15 facturi, dintre

care doar șase, cele în dispută, au fost emise în perioada 01 martie 2006-04

aprilie 2007 pentru plata serviciului de mentenanță în favoarea clientului

final B.C.R. S.A., celelalte (emise în cursul anului 2009) vizând alți

beneficiari, așa încât ele nu au legătură cu plata pretinsă. Cum fiecare din

cele șase facturi a fost emisă în executarea unui drept de creanță distinct,

pentru plata unor prestații periodice de mentenanță, iar acțiunea a fost

formulată la data de 03 ianuarie 2011, curtea de apel a apreciat că termenul de

prescripție de 3 ani, reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, s-a

împlinit.

În acest

context, 'a înlăturat susținerile vizând întreruperea termenului de

prescripție, reținând că ipotezele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) și c)

din același Decret nu sunt incidente.

Astfel, cu

referire la art. 16 alin. (1) lit. a), prima instanță a apreciat că schimbul de

corepondență electronică dintre doi prepuși ai părților, prin care cel al

pârâtei a informat că soldul facturilor emise de către SC S.R. SRL către SC S.

SRL este, la data de 31 octombrie 2009, de 1.447.587,05 lei, nu constituie o

recunoaștere a creanței - aceasta trebuind să provină de la administratorul

statutar, care are abilitarea de a exprima voința societății.

Așa fiind,

instanța de fond a considerat că simpla citire a cifrelor din registrul

comercial și comunicarea lor ulterioară nu pot valora decât o informare cu

privire la suma citită, dar în niciun caz, nu pot semnfica un act juridic de

recunoaștere a creanțelor. De asemenea, a mai subliniat că aceeași valoare de

fapt material o are și menționarea olografă pe o corespondență transmisă prin

fax, în care același prepus, D-na economist M.G., a consemnat la 30 noiembrie

2008 soldul pârâtei.

Pe de altă

parte, cu referire la art. 16 alin. (1) lit. c) din Decret, prima instanță a

notat că extrasele de cont ale reclamantei nu pot să reprezinte o recunoaștere

a creanței de către pârâtă și nici o plată parțială, deoarece niciuna dintre

plăți nu a fost făcută în executarea vreuneia dintre cele șase facturi

în'dispută, ci în contul unora ulterioare, din anul 2009. Cu toate că

reclamanta a încercat să creeze aparența unei creanțe unice plătite parțial,

curtea de apel a subliniat că fiecare factură a fost emisă în executarea unei

prestații periodice și doar plata uneia dintre acestea ar fi putut avea

aptitudinea întreruperii cursului prescripției.

Având în vedere

considerentele expuse mai sus, prima instanță a reținut că termenul de

prescripție nu a fost întrerupt, așa încât dreptul la acțiune a fost stins prin

prescripție, motiv pentru care a respins cererea, ca prescrisă.

Recursul.

Motivele de

nelegalitate invocate,

Împotriva

acestei sentințe, SC S.R. SRL a declarat recurs, solicitând modificarea sa în

parte, în sensul respingerii excepției prescripției, admiterii cererii de

arbitraro și obligării pârâtei SC S. SRL la plata sumei de 1.337.526,12 lei. In

subsidiar, recurenta a solicitat modificarea în parte a hotărârii, în sensul

respingerii excepției și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel

București.

În motivare, a

arătat că prima instanță a denaturat înțelesul vădit neîndoielnic al actului

juridic dedus judecății, dar și că a pronunțat sentința, cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor de nelegalitate invocate, recurenta a arătat că, reținând atitudinea

sa de tăcere asupra susținerilor pârâtei, potrivit cărora la data de 28

octombrie 2005, i s-ar fi solicitat întreruperea contractului de software în

raport cu clientul final, SC B.C.R. SA și că, începând cu aceeași dată, nu a

mai furnizat servicii de mentenanță către Bancă, așa încât facturile care fac

obiect al litigiului nu ar fi datorate, pentru că nu acoperă un serviciu

prestat, curtea de apel a făcut o greșită aplicare a principiului qui tacit

consentire videtur, deoarece nu a examinat afirmațiile sale orale făcute cu

ocazia dezbaterilor, dar nici pe cele expuse pe larg în concluziile scrise,

încălcând astfel dreptul la apărare; în acest context, autoarea căii de atac a

reluat susținerile prezentate în fața primei instanțe.

Pe de altă

parte, recurenta a apreciat că sentința a fost pronunțată cu încălcarea art. 16

și 17 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, a

susținut că probele au relevat că intimata a recunoscut în mod neechivoc

debitul, dar și că, în jurisprudența sa, instanța supremă a statuat că

dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 nu conțin cerința unei

recunoașteri exprese, ea putând fi și tacită.

De aceea,

recurenta a considerat că documentele prin care intimata, ale cărei date de

identificare sunt indicate, i-a comunicat suma datorată la datele de 30

noiembrie 2008 și 17 decembrie 2009, se constituie în acte de recunoaștere a

datoriei, apte să întrerupă cursul prescripției; așa fiind, a apreciat că un

nou termen de prescripție a început să curgă, el împlinindu-se la 17 decembrie

2012, situație în care formularea cererii de arbitrare la 03 ianuarie 2011 a

fost făcută în termen.

Prin urmare,

recurenta a susținut că instanța de fond a denaturat înțelesul vădit

neîndoielnic al actului de recunoaștere a datoriei, făcând astfel o greșită

aplicare a legii în soluționarea excepției prescripției.

Totodată, a mai

arătat că în mod greșit a reținut curtea de apel că plățile ar fi fost

efectuate de intimată în contul stingerii datoriilor rezultate din facturile

emise în anul 2009.

În continuare,

recurenta a prezentat fondul raporturilor dintre părți, astfel cum ele rezultă

din probele administrate și a solicitat admiterea cererii și obligarea pârâtei

la plata sumei de 1.337.526,12 lei.

La 23 iunie

2014, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

Analizând actele

dosarului, precum și sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs

invocate, înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu

prealabil, se cuvine subliniat că solicitarea recurentei, de a fi modificată

sentința atacată (prin care cauza a fost soluționată pe cale de excepție) și

fie de a se reține cauza, fie de a fi trimisă primei instanțe, spre rejudecare,

denotă o gravă necunoaștere a soluțiilor pe care instanța de recurs le poate

pronunța în ipoteza admiterii acestei căi extraordinare de atac astfel cum ele

sunt expres prevăzute în art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ., întrucât, pe

de o parte, numai în cazul casării se poate cere trimiterea spre rejudecare, nu

și în ipoteza modificării, iar pe de altă parte, când instanța anterioară a

soluționat cauza ca urmare a admiterii unei excepții, în situația admiterii

recursului, sunt pe deplin incidente dispozițiile art. 312 alin. (5) C. proc.

civ., care impun soluția casării cu trimitere.

În egală

măsură, dacă dispozitivul sentinței recurate ar putea crea aparența

soluționării pe fond a pricinii, trebuie notat că nici acesta nu este la

adăpost de critică, deoarece acesta reia soluția de admitere a acțiunii în

anulare și de arulare a sentinței arbitrale nr. 159 din 05 iulie 2011 a Curții

de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a

României, cu toate că aceste măsuri fuseseră deja adoptate prin Decizia nr. 440

din 07 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

a ll-a civilă, în primul ciclu procesual; or, curtea de apel avea să

soluționeze doar fondul, în limitele convenției arbitrale, potrivit art. 366 C.

proc. civ.

Recurenta nu a

criticat însă acest aspect, care de altfel nici nu aduce în discuție vreun

motiv de nelegalitate pentru care să fi fost necesară o invocare din oficiu; el

relevă numai modalitatea deficitară de redactare a minutei.

În continuare,

instanța supremă notează că au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., texte legale potrivit cărora modificarea

unei hotărâri se poate cere atunci când instanța, interpretând greșit actul

juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia sau când hotărârea pronunțată este lipsită de temei

legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În condițiile

în care recurenta nu și-a prezentat criticile, în mod subsumat fiecăruia dintre

cele două motive de recurs, Înalta Curte va proceda, în analiza sa, la o

examinare prioritară a textelor de lege mai sus evocate și, în măsura în care

va identifica aspecte care vor putea fi circumscrise acestor dispoziții legale,

le va detalia în mod distinct.

Cu privire la

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte

subliniază că exclusiv interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății

nu se circumscrie ipotezei reglementate de textul legal mai sus evocat, care

sancționează nu interpretarea greșită, în sine, ci numai schimbarea naturii sau

înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății,

realizată ca urmare a unei interpretări greșite a acestuia, concluzie care

rezultă cu claritate din interpretarea gramaticală a art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., respectiv din utilizarea de către legiuitor a verbului „a

interpreta" la modul gerunziu; prin urmare, interpretarea greșită a

actului juridic dedus judecății trebuie înțeleasă doar în dependență cu verbul

la modul personal, care în textul legii are în vedere schimbarea naturii sau

înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Pe de altă

parte, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. conține trei

ipoteze: lipsa de temei legal a hotărârii, pronunțarea acesteia cu încălcarea

legii sau cu greșita ei aplicare; dintre acestea, recurenta a invocat

încălcarea și aplicarea greșită a art. 16 și 17 din Decretul nr. 167/1958.

Prima critică

vizează greșita aplicare a principiului qui tacit consentire videtur, dar

înalta Curte subliniază că aspectele reținute de prima instanță, referitoare la

tăcerea reclamantei-recurente față de susținerile pârâtei-intimate, potrivit

cărora la data de 28 octombrie 2005, i s-ar fi solicitat întreruperea

contractului de software în raport cu SC B.C.R. SA și că, începând1 cu aceeași

dată, nu a mai furnizat servicii de mentenantă către Bancă, asa încât facturile

care fac obiect al litigiului nu ar fi datorate, pentru că nu acoperă un

serviciu prestat, nu au caracter decisiv în pronunțarea hotărârii, ci au fost

consemnate la capitolul care a prezentat împrejurările litigiului.

În realitate,

singurele considerente care au condus la admiterea excepției prescripției sunt

cele care privesc datele emiterii facturilor și, prin raportare la acestea,

împlinirea termenului de prescripție și lipsa incidenței vreunuia dintre cazurile

de întrerupere a cursului prescripției, reglementate de art. 16 din Decretul

nr. 167/1958.

De aceea, nu se

impune examinarea acestei critici, întrucât ea nu are aptitudinea de a

justifica o soluție de admitere a recursului.

Pe de altă

parte, recurenta a apreciat că sentința a fost pronunțată cu încălcarea art. 16

și 17 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, a

susținut că în jurisprudența sa, instanța supremă a statuat că art. 16 din

Decretul nr. 167/1958 nu conține cerința unei recunoașteri exprese, ea putând

fi și tacită.

O asemenea

afirmație este, desigur, justă, însă curtea de apel nu a reținut că

împrejurările cărora recurenta le acordă valoare de recunoaștere de datorie nu

ar avea o atare semnificație pentru că recunoașterea ar fi tacită, ci pentru că

actele nu provin de la reprezentantul statutar al intimatei pentru a putea fi

angajată voința societății.

Într-adevăr,

după cum în mod legal a reținut și prima instanță, un act de recunoaștere a

creanței, care produce efecte juridice, trebuie să provină de la

administratorul statutar, întrucât acesta este abilitat să exprime voința

societății, nu de la un prepus al acesteia; în speță, actele considerate de

recurentă ca fiind întreruptive de prescripție nu sunt decât simple acte

materiale, prin care se comunică cifre citite din registrul comercial, de către

o persoană din cadrul departamentului de contabilitate, care nu are dreptul de

a manifesta voința societară, în lipsa unei împuterniciri exprese.

Recurenta a mai

arătat că în mod greșit a reținut curtea de apel că plățile ar fi fost

efectuate de intimată în contul stingerii datoriilor rezultate din facturile

emise în anul 2009, dar nu a prezentat în concret nicio critică la adresa

acestui considerent.

De altfel, o

asemenea critică nici nu relevă un aspect de nelegalitate, ci de eventuală

netemeincie, care însă scapă examinării instanței supreme, a cărei analiză este

circumscrisă, de chiar conținutul introductiv al art. 304 C. proc. civ., doar

motivelor de nelegalitate.

Oricum, nu a

fost prezentat niciun argument care să conducă spre concluzia nelegalității

considerentului prezentat de prima instanță, potrivit căruia niciuna dintre

plăți nu a fost făcută în executarea vreuneia dintre cele șase facturi în

dispută, ci în contul unora ulterioare, din anul 2009, iar reclamanta-recurentă

pare că a încercat să creeze aparența unei creanțe unice plătite parțial.

Având în vedere

cele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că nu au fost încălcate

dispozițiile art. 16 și 17 din Decretul nr. 167/1958, întrucât documentele prin

care intimata i-a comunicat recurentei suma datorată, precum și plățile făcute,

nevizând facturile în litigiu, nu se constituie în acte de recunoaștere a

datoriei, apte să întrerupă cursul prescripției.

Prin urmare,

motivele invocate de recurentă nu justifică admiterea căii de atac promovate,

așa încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează să fie

respins ca nefondat, fiind inutil a se mai examina susținerile referitoare la

fondul raporturilor dintre părți, deoarece dreptul la acțiune al

reclamantei-rocurente a fost stins prin prescripție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de recurenta - reclamantă SC S.R. SRL București

împotriva sentinței civile nr. 124 din 8 noiembrie 2013, pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 27 iunie 2014.