ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7750/2013

Procedura desfășurată în fața Tribunalului arbitral La data de 18 octombrie 2012, arbitrul unic din prezenta cauză a primit trei documente: o cerere de arbitrare din partea reclamantei SC P.R. SA, împuternicirea avocațială și acțiunea arbitrală, aceasta din urmă însoțită de înscrisuri doveditoare. Prin cererea de arbitrare, reclamanta SC P.R. SA a solicitat, în temeiul art. 340 coroborat cu art. 355 și urm. C. proc. civ., să fie arbitrat litigiul intervenit între reclamantă și Agenția Națională a Îmbunătățirilor Funciare, cu privire la obligația celei din urmă de a achita contravaloarea unor produse-materiale și piese electrice livrate în cursul anului 2011. În vederea rezolvării litigiului, arăta R., părțile au încheiat un proces-verbal la data de 11 mai 2012, înregistrat la ANIF sub nr. 15070 din 15 mai 2012, în care s-a convenit ca „soluționarea litigiului dintre părți să se facă prin arbitraj, în temeiul dispozițiilor Cărții a IV-a a Codului de procedură civilă”. Totodată, a fost agreat arbitrul de către ambele părți, în persoana arbitrului unic din prezenta cauză. Urmarea primirii acestor cereri, arbitrul unic a verificat procesul-verbal invocat de R. și a constatat că, într-adevăr, la data de 11 mai 2012, părțile au convenit în sensul arătat.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul arbitral Prin Sentința pronunțată la data de 12 februarie 2013 de Tribunalul Arbitral - arbitraj ad-hoc, s-a dispus: admite, astfel cum a fost precizată, cererea arbitrală a reclamantei SC P.R. SA formulată împotriva pârâtei Agenția Națională a Îmbunătățirilor Funciare; obligă pârâta Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare să plătească reclamantei SC P.R. SA următoarele sume: 2.328.488.74 RON cu titlu de preț al mărfurilor livrate, primite și neachitate; 339.292.68 RON, cu titlul de dobândă legală, aferentă sumei de 2.328.488,74 RON, începând de la data scadenței debitului principal și până la data de 25 ianuarie 2013; dobânda legală aferentă sumei de 2.328.488,74 RON, începând de la data de 25 ianuarie 2013 și până la achitarea integrală a debitului principal (2.328.488,74 RON); ia act că reclamanta nu solicită cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul arbitral a reținut următoarele: Reclamanta R. și TB&R C. au fost selectate, prin procedura de achiziții publice derulată prin intermediul sistemului informatic SEAP, să livreze o serie de produse pârâtei ANIF, trimițându-li-se, în acest scop, comenzile cu listele de produse. Cele două societăți au livrat produsele comandate, potrivit avizelor de însoțire a mărfurilor, după cum urmează: R., cu Avizele de însoțire a mărfurilor nr. 001, nr. 002, 0172, 0174, 0175, 0176; TB&R, cu Avizele de însoțire a mărfurilor nr. 5, nr. 6, nr. 8, nr. 9 și nr. 12. Toate aceste documente au fost semnate de primitorii produselor (punctele de lucru teritoriale ale pârâtei) și ștampilate cu ștampila unității respective (cu excepția Avizului nr. 8, emis de TB&R). Totodată, produsele au fost trecute în „notele de intrare în gestiune și constatare diferențe”, astfel cum rezultă din chiar înscrisurile depuse de pârâtă. În baza acestor livrări, reclamanta și TB&R au emis facturi pentru mărfurile livrate, facturi care au fost achitate numai în parte de pârâtă, cu motivarea că cele două societăți furnizoare au livrat produse care nu au fost comandate prin intermediul SEAP. Reclamanta a pretins că au fost livrate produse suplimentar față de comanda primită conform procedurii SEAP, cu motivarea că au fost primite liste cu aceste produse, sub antetul pârâtei. Pârâta ANIF a afirmat că aceste liste nu au nicio valoare juridică, întrucât nu poartă nicio semnătură și ștampilă din partea reprezentanților săi legali. În același timp, pârâta a formulat o serie de adrese către reclamantă și TB&R, în care a detaliat listele produselor despre care a pretins că nu au fost comandate: astfel au fost Adresa nr. 6309 din 27 iulie 2011 către TB&R, Adresa nr. 6519 din 3 august 2011 către R. și Adresa nr. 7263 din 1 septembrie 2011 tot către R. De asemenea, au fost trimise o serie de alte adrese către cele două societăți, în cursul lunilor noiembrie și decembrie 2011, în care se reiterau aceleași obiecțiuni privind livrarea unor produse necomandate. Din afirmațiile părților, ca și din înscrisurile depuse la dosar (copii de pe plicuri și documentele poștale de însoțire) rezultă că aceste adrese nu au ajuns niciodată la reclamanta R., respectiv la TB&R. Între timp, TB&R a cesionat creanța sa împotriva pârâtei către R., iar R. a notificat această cesiune către ANIF. Urmarea refuzului pârâtei de plăti contravaloarea produselor livrate, dar despre care ea pretindea că nu au fost comandate prin procedura derulată prin intermediul SEAP, între R. și ANIF au avut loc două întâlniri pentru a se concilia asupra litigiului ivit între ele: una la 23 martie 2012, în care fiecare parte s-a situat pe propria poziție privind chestiunea în litigiu, și următoarea la 11 mai 2012, în care, fără a fi soluționate divergențele dintre părți, au fost stabilite condițiile rezolvării acestor divergențe pe calea arbitrajului. Tribunalul arbitral a constatat totodată că, în ciuda divergenței dintre părți privind livrarea unor produse despre care reclamanta pretinde că au fost cerute, iar pârâta susține că nu au fost comandate, există o identitate de poziții între ele privind cantitatea și valoarea acestor produse, astfel cum reiese din întâmpinarea și cererea reconvențională formulate de pârâtă. Tribunalul arbitral a considerat că, între părți, a existat un contract privind livrarea tuturor produselor ajunse în posesia pârâtei. În privința produselor comandate ca urmare a procedurii derulate prin intermediul SEAP, contractul s-a încheiat prin comanda emisă de pârâtă, urmată de executare. În privința produselor aflate în litigiu, nu există, în mod evident, un înscris care să constate manifestarea de voință a ambelor părți în sensul încheierii contractului, și nici unul care să consemneze măcar manifestarea de voință a pârâtei de a comanda produse suplimentare. Din acest punct de vedere, susținerea pârâtei privind lipsa de semnificație juridică a așa-numitelor liste de comenzi suplimentare, invocate de reclamantă este corectă. Acestea nu pot fi luate în considerare ca un mijloc de probă, fiind documente imprimate electronic, a căror proveniență nu poate fi stabilită cu certitudine. Ele nu pot constitui niciun început de dovadă scrisă (așa cum pretinde reclamanta), în sensul art. 1197 C. civ. Cuza, deoarece aceste texte se referă la „scriptură”, - în sensul de „scris de mână” în acea perioadă -, care poate „face a fi de crezut faptul pretins” (art. 1197 alin. (2) C. civ. Cuza); or, un înscris imprimat, care poate fi generat de pe orice computer, nu are cum să îndeplinească această caracteristică. Cu toate acestea, pe baza probelor administrate în cauză, tribunalul arbitral consideră că și în privința produselor livrate suplimentar față de procedura derulată pe SEAP între părți a existat un contract, pentru argumentele ce vor fi arătate mai jos: A) Pentru încheierea unui astfel de contract nu este necesară forma scrisă, astfel cum s-a decis în jurisprudență: „Nu poate fi primită teza (..) potrivit căreia nu se poate vorbi de existența unor relații contractuale între părți, prin aceea că toate contractele de lucrări ce se atribuie prin achiziție publică trebuie încheiate în formă scrisă, impusă de art. 3 lit. f) din O.G. nr. 34/2006" (ÎCCJ, secția comercială, Decizia nr. 3306 din 10 decembrie 2009, pe site-ul legalis.ro). B) Dovedirea unui contract comercial, indiferent de valoare, se poate face potrivit Codului comercial (în vigoare la data nașterii raporturilor juridice dintre părți), și prin martori și prin orice alte mijloace de probă (art. 46 C. com.), deci și prin prezumții. C) Din probele administrate în cauză se naște o prezumție simplă care, potrivit art. 1203 C. civ. Cuza, are „greutatea și puterea de a naște probabilitatea”, și care este întemeiată pe următoarele fapte: a) Livrarea mărfurilor de către R. și TB&R: niciun comerciant nu ar livra mărfuri într-o asemenea cantitate și de o asemenea valoare dacă nu ar avea acordul celeilalte părți; b) Acceptarea mărfurilor prin semnarea tuturor avizelor de însoțire a mărfurilor (unele și de doi sau trei reprezentanți ai pârâtei) și ștampilarea acestora. Tribunalul arbitral a apreciat că, dacă semnarea avizelor de însoțire a mărfurilor putea fi făcută de orice persoană din partea pârâtei, este de presupus că ștampila unității care a primit marfa nu putea fi aplicată decât cu acordul conducătorului unității, ceea ce dovedește existența unui acord al pârâtei pentru recepționarea produselor suplimentare. De aceea, afirmația reprezentantului pârâtei, în sensul că „explicația faptului recepției produselor suplimentare este că livrarea s-a făcut la diverse puncte de lucru din țară, unde angajații nu aveau cunoștință de comanda realizată prin SEAP” (Încheierea din 8 noiembrie 2012), nu poate fi privită decât ca o apărare de circumstanță, fără suport probator. Sucursalele sau punctele de lucru acționează ca adevărați „mandatari” ai societății mamă și, în măsura în care își depășesc mandatul sau își încalcă atribuțiile, se pune problema unei răspunderi interne, care nu poate fi escamotată prin neexecutarea contractului. De altfel, tribunalul arbitral a reținut că în jurisprudență există decizii pronunțate în situații relativ similare, care constituie argumente în favoarea reclamantei și împotriva susținerilor pârâtei. Mai mult decât atât, ulterior recepționării lor de către pârâtă, cu privire la produsele livrate de reclamantă și TB&R au fost întocmite note de intrare în gestiune și constatare diferențe în care au fost consemnate produsele primite, sub semnătura unei comisii de recepție, formate din trei persoane (unde aceste note sunt depuse, chiar de către reclamantă, corespunzător fiecărei facturi emise de către reclamantă și TB&R). Așa fiind, este și mai puțin credibilă afirmația pârâtei că produsele ar fi fost preluate la punctele de lucru de persoane care nu aveau cunoștință de adevăratele raporturi juridice dintre părți. Față de aceste împrejurări, apare complet neveridică afirmația pârâtei privind faptul că pentru produsele livrate suplimentar ar fi fost întocmite procese-verbale de custodie. În primul rând, din aceste procese-verbale nu rezultă că au fost încheiate în acest scop. În al doilea rând, în cuprinsul lor se regăsesc produse care au fost achitate integral, deci nu se poate pune problema că ele ar fi încheiate eu privire la produse necomandate de către pârâtă, astfel este cazul, spre exemplu, al Procesului-verbal din 10 august 2011, care cuprinde toate produsele recepționate, sub semnătură, de reprezentanții reclamantei, potrivit avizului de însoțire a mărfurilor nr. 9 din 9 august 2011, emis de TB&R și pentru care s-au emis facturile nr. 55 - 63 din 10 august 2011. Or aceste facturi au fost achitate integral de pârâtă prin Ordinele de plată nr. 452 din 26 august 2011 și nr. 609 din 20 decembrie 2011, așa cum rezultă din anexele la aceste ordine de plată, depuse chiar de pârâtă la dosar. Or este evident că procesele-verbale de custodie puteau să aibă orice altă semnificație, mai puțin aceea de a „consemna” bunurile livrate suplimentar, de vreme ce unul dintre ele conține produse plătite de către pârâtă. În plus, cel puțin pentru creanța R., există o recunoaștere a pârâtei, consemnată în Adresa nr. 6731 din 11 august 2011, expediată celei dintâi, în care se consemnează că „plata obligațiilor (..) către SC P.R. SA în sumă totală de 848.828 RON se vor achita la primirea alocației bugetare, respectiv în perioada 18 - 19 august 2011”. Din calculul prezentat de reclamantă după repunerea pe rol a cauzei și ca urmare a măsurilor dispuse de tribunal prin repunerea pe rol, rezultă, într-adevăr, că suma de 848.828 RON, recunoscută prin adresa de mai sus de către pârâtă, acoperă atât sumele încasate de reclamantă, și anume 623.021.78 RON, cât și cele pretinse de aceasta, pentru produse despre care pârâta afirmă că ar fi fost livrate fără a fi comandate, respectiv 225.807,10 RON (623.021.78 + 225.807.10 = 848.828,88). Or, dacă pârâta a recunoscut datoria integrală, rezultă că a recunoscut și faptul că datorează prețul pentru produsele despre care acum pretinde că au fost necomandate, deci a recunoscut existența contractului care avea ca obiect livrarea acestor produse. Deși pentru creanța TB&R nu există o astfel de recunoaștere, conduita cel puțin oscilantă a pârâtei induce ideea unei posibile situații identice și în ce privește existența unui contract și pentru produsele furnizate de această societate. Rămâne de stabilit, în aprecierea Tribunalului arbitral, care este semnificația celor trei adrese prin care pârâta a comunicat celor două societăți faptul că au livrat produse suplimentare, care nu figurau pe comenzile efectuate ea urmare a achiziției efectuate prin SEAP. În privința adreselor către R. (nr. 6519 din 3 august 2011 și nr. 7263 din 1 septembrie 2011 orice semnificație juridică a acestora este înlăturată de recunoașterea expresă a aceleiași pârâte, prin Adresa nr. 6731 din 1 1 august 2011 a sumei care acoperă exact valoarea produselor despre care pârâta afirmă că ar fi fost livrate fără să fie comandate (după cum s-a demonstrat mai sus). În privința Adresei către TB&R (nr. 6309 din 27 iulie 2011), Tribunalul arbitral a constatat că aceasta se referă la produse livrate Sucursalelor Timiș - Mureș inferior și Dobrogea, conform Avizelor de însoțire a mărfii nr. 5 din 27 iunie 2011 pentru Sucursala Dobrogea și nr. 6 din 28 iunie 2011 pentru Sucursala Timiș - Mureș inferior. Dincolo de faptul că această adresă a fost expediată la aproape o lună de la primirea produselor, rămâne valabil argumentul detaliat mai sus, potrivit căruia, primirea mărfurilor pe baza unui document care poartă semnătura și ștampila pârâtei face să se prezume existența contractului, iar primirea mărfurilor nu semnifică altceva decât executarea lui, astfel încât revenirea ulterioară a pârâtei nu poate avea semnificația inexistenței contractului, ci cel mult a neexecutării acestuia. În plus, chiar după emiterea acestei adrese, pârâta a continuat să primească produse de la TB&R, potrivit Avizelor de însoțire a mărfii nr. 9 din 9 august 2011 și nr. 12 din 26 septembrie 2011. Or, dacă produsele livrate anterior ar fi fost, într-adevăr, necomandate, pârâta ar fi trebuit fie să refuze recepționarea celor ulterioare, până la clarificarea situației, fie să facă o verificare mai riguroasă a celor din urmă, ceea ce nu rezultă din probele dosarului. Argumentele privind cele trei adrese de mai sus, invocate în special de către pârâtă, sunt aplicabile, mutatis mutandis, și celor două adrese „interne”, în care se afirmă că produsele primite depășesc necesarul solicitat (nr. 4793 din 11 iulie 2011 și nr. 2115 din 7 iulie 2011), ca și în cazul întregii corespondențe pe care pârâta a încercat să o poarte cu reclamanta și cu TB&R, corespondență aflată la vol. I. Pârâta s-a apărat invocând și faptul că ar fi emis „autofacturi”, pentru sumele de 349.333,35 RON, 33.734,29 RON și 191.840,40 RON, ultimele două fiind semnate de către administratorul R. Tribunalul arbitral nu găsește nicio semnificație legală acestor „autofacturi”: art. 53 și 55 din Codul fiscal, invocate în cuprinsul lor, având un domeniu de aplicare complet diferit, iar art. 1343, 135, 1511, 155, 1551 din Codul fiscal utilizează noțiunea de „autofactură” în domenii care, de asemenea, nu au legătură cu situația de fapt din cauză. Pentru toate argumentele de mai sus, tribunalul arbitral constată că între părți a existat un contract de vânzare-cumpărare, fără să fie încheiat în formă scrisă, pe care R. și TB&R l-au executat prin livrarea bunurilor, astfel încât și pârâta ANIF are obligația corelativă de a plăti prețul produselor primite, considerente pentru care cererea reclamantei este admisă astfel cum a fost precizată la ultimul termen. Pe cale de consecință și în temeiul art. 969 și 1361 C. civ. Cuza, pârâta este obligată la plata următoarelor sume: I. cu titlu de debit principal-suma de 2.328.488.74 RON, reprezentând preț al mărfurilor livrate, primite și neachitate, alcătuită după cum urmează: 1. 225.807,10 RON contravaloarea bunurilor livrate de SC P.R. SA către ANIF; 2. 2.102.681,64 RON creanța cesionată de TB&R către reclamantă, constând în următoarele: a) 1.756.255,40 RON contravaloarea mărfurilor livrate, dar pretins necomandate (suma este identică cu cea din tabelul depus de pârâtă); b)162.316 RON contravaloarea unor materiale livrate, după cum afirmă pârâta „în plus din licitația SEAP”; este vorba despre suma de 130.900 RON, menționată în tabelul întocmit de pârâtă „fără TVA”, la care se adaugă TVA (130.900 RON, 24% 162.316 RON), c) 70.680 RON contravaloarea unor produse despre care pârâta pretinde că nu le-a primit (10 contactoare RG 400A G8, în valoare de 5.700 de RON bucata, în total 57.000 de RON). În realitate, aceste produse au fost primite, ele figurând pe Avizul de însoțire a mărfii nr. 8 din 15 iulie 2011, la poziția

La suma de 57.000 RON se adaugă TVA, rezultând suma de 70.680 RON. d) 113.430,24 RON - contravaloarea unor produse despre care pârâta pretinde că le-a primit, dar nu corespund parametrilor tehnici (în valoare de 91.476 RON, fără TVA). În legătură cu această susținere a pârâtei, la dosar există două adrese „interne” în care se afirmă că produsele primite nu dețin certificate de calitate, sunt vechi și nu sunt compatibile cu instalațiile electrice, fără să fie identificate care sunt acestea (nr. 4793 din 11 iulie 2011 și nr. 2115 din 7 iulie 2011). În măsura în care aceste susțineri ar fi reale, „necorespunderea tehnică” ar constitui un viciu aparent (în cauză nefiind invocat caracterul de viciu ascuns), care ar fi trebui adus la cunoștința TB&R în două zile de la primirea mărfii (jurisprudența s-a pronunțat în același sens: „pârâtele nu au înțeles să invoce răspunderea vânzătorului pentru viciile ascunse ale bunului, iar în privința viciilor aparente este incident art. 70 C. com., conform căruia cumpărătorul trebuia să aducă la cunoștința vânzătorului viciile constatate în două zile de la primire lucrurilor”- ÎCCJ, secția comercială, Decizia nr. 2703 din 20 septembrie 2007 pe site-ul legalis.ro). Cum pârâta nu a dovedit că a adus la cunoștința TB&R aceste neajunsuri, apărarea sa este înlăturată și obligată la plata sumei de 113.430,24 RON (91.476 RON 24% TVA). Cu titlu de dobândă legală, Tribunalul arbitral recunoaște suma de 339.292.68 RON, alcătuită din: 1. 33.229.60 RON - cu titlu de dobândă legală, calculată începând cu data scadenței fiecărei sume datorate și până la data de 25 ianuarie 2013, aferentă sumei de 225.807.10 RON; 2. 306.063.08 RON - cu titlu de dobândă legală, calculată începând cu data scadenței fiecărei sume datorate și până la data de 25 ianuarie 2013, aferentă sumei de 2.102.681,64 RON. În legătură cu dobânzile, tribunalul arbitral consideră că acestea se datorează de la scadența fiecărei sume datorate, potrivit art. 43 C.com. Calculul lor a fost făcut de reclamantă potrivit O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011, ambele fiind aplicabile în cauză, în succesiunea lor. Modalitatea de calcul nu a fost contestată de către pârâtă nici prin întâmpinare, deși i-a fost comunicată odată cu cererea arbitrală și nici la ultimul termen, când a fost depusă de reclamantă o variantă actualizată. Așa fiind, tribunalul arbitral și-a însușit calculul făcut de reclamantă, urmând să o oblige pe pârâtă la plata sumelor menționate mai sus. În sfârșit, pârâta este obligată la plata dobânzii legale, aferentă întregii sume datorate cu titlu de preț al produselor livrate, începând cu data de 25 ianuarie 2013 (la care s-a oprit calculul dobânzii) și până la plata integrală a prețului datorat. Tribunalul arbitral a mai dispus respingerea cererii reconvenționale, motivarea acestei soluții rezidând în aceea că între părți s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, în temeiul căruia reclamanta a livrat în mod corect produsele, ele fiind recepționate de reprezentanții pârâtei, astfel încât reclamanta nu poate fi obligată să le ridice. Prin Sentința pronunțată la data de 1 martie 2013 de Tribunalul Arbitral-arbitraj ad-hoc, s-a dispus: admite cererea de completare a sentinței arbitrale din data de 12 februarie 2013, formulată de reclamanta SC P.R. SA, în contradictoriu cu pârâta Agenția Naționala de Îmbunătățiri Funciare; completarea sentinței arbitrale din data de 12 februarie 2013, pronunțată în litigiul dintre SC P.R. SA și Agenția Naționala de Îmbunătățiri Funciare, după cum urmează: respinge cererea reconvențională formulată de pârâta Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare. În motivare, Tribunalul arbitral a arătat că, examinând minuta Sentinței din 12 februarie 2013, constată că nu s-a pronunțat asupra cererii reconvenționale formulate de pârâtă. Dar, pe de o parte, având în vedere obiectul cererii reconvenționale (obligarea reclamantei să ridice produsele despre care a pretins că au fost livrate în plus, precum și pe cele necorespunzătoare calitativ și să storneze facturile corespunzătoare), admiterea cererii principale ducea, cu necesitate, în mod logic, la respingerea cererii reconvenționale. Pe de altă parte, în considerentele sentinței arbitrale din 12 februarie 2013, tribunalul arbitral a analizat cererea reconvențională. În aceste condiții, este evident că lipsa mențiunii din minuta din data de 12 februarie este o regretabilă omisiune, care poate fi remediată prin admiterea cererii reclamantei și completarea sentinței arbitrale din aceeași dată cu pronunțarea asupra cererii reconvenționale, formulate în cauză de către pârâtă, în sensul respingerii acesteia. Temeiul de drept al completării sentinței arbitrale menționate îl constituie art. 362 alin. (1) (pentru soluționarea cererii) și alin. (3) (pentru mențiunea potrivit căreia hotărârea de completare face parte integrantă din hotărârea arbitrala) C. proc. civ. în vigoare la momentul pronunțării sentinței ce urmează a fi completată (12 februarie 2013). 3. Împotriva hotărârii arbitrale pronunțată a formulat acțiune în anulare Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare solicitând în contradictoriu cu SC P.R. SA, în conformitate cu prevederile art. 364 și art. 365 alin. (2) C. proc. civ. (1865), desființarea Sentinței din data de 12 februarie 2013, pronunțată de către Tribunalul arbitral și pe fond respingerea cererii formulate de către SC P.R. SA ca neîntemeiată și admiterea cererii reconvenționale formulate de către Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare; a mai solicitat suspendarea executării silite a sentinței din data de 12 februarie 2013 până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în anulare în conformitate cu prevederile art. 365 alin. (3) C. proc. civ. În motivarea acțiunii, partea reclamantă ANIF a invocat disp. art. 364 lit. i) C. proc. civ. - "hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii.". A susținut reclamanta ANIF că la termenul din data de 8 noiembrie 2012 a solicitat pe lângă proba cu înscrisuri și proba cu expertiza contabilă, pentru a lămuri situația de fapt cu privire la modul în care s-a efectuat livrarea produselor, respectiv produsele primite în gestiune și produsele achitate, raportat la comenzile emise de către ANIF. A considerat că este oportună administrarea probei cu expertiza contabilă, dată fiind complexitatea relației comerciale intervenite ca urmare a procedurii de achiziție ce a avut loc în datele de 31 mai 2011/1 iunie 2011 și pentru a elimina orice dubiu în legătură cu modul în care s-au derulat acele relații. Expertiza contabilă ar fi adus lămuriri cu privire la produsele livrate, dacă acestea au corespuns comenzilor lansate de către ANIF precum și cu privire la plățile efectuate de către ANIF - facturile care au fost onorate la plată prin plățile efectuate. Livrarea produselor s-a efectuat la mai multe sucursale ale ANIF, iar documentele au fost comunicate la o altă sucursală, situație de care reclamanta a profitat și a adus intenționat produse necomandate afirmând că acestea au fost comandate ulterior. Se impune a se observa faptul că în principal acțiunea s-a fondat pe așa zisele comenzi suplimentare. Aceste liste suplimentare nu au semnătură, ștampilă, nu sunt emise de instituție și exced achiziției. ANIF nu a emis sau lansat vreo comandă suplimentară de produse față de cele licitate prin SEAP și ulterior comandate prin comenzile ferme nr. 12 din 20 iunie 2011 și nr. 13 din 20 iunie 2011. R.I. a manifestat o vădită rea-credință în derularea relației comerciale și anume: a livrat în plus produse nerespectând comanda fermă emisă de către ANIF; a facturat produse necorespunzătoare calitativ și a livrat produse necorespunzătoare; nu a livrat unele produse comandate. Toate acestea au rezultat neîndoielnic din analiza situației comparative a materialelor Licitate - Facturate și Comandate pentru SC P.R. SA și pentru S.C. TB&R S.C. SRL, situație care a fost anexată împreună cu întregul material probator în sprijinul susținerilor la dosarul cauzei. Nu este îndeplinită niciuna dintre condițiile de validitate a așa zisei comenzi suplimentare și anume: 1) să fie reală, adică să nu lase nicio îndoială despre existența ei. Orice exprimare, expresă sau tacită a consimțământului de a încheia un contract trebuie să corespundă voinței interne a părții contractante de a se obliga efectiv. 2) să fie precisă. O declarație de voință nu constituie ofertă dacă nu este suficient de precisă, adică dacă nu cuprinde clauzele esențiale ale contractului ce urmează a fi încheiat. 3) să fie fermă. Așa zisele comenzi verbale invocate nu au existat în realitate. Simpla livrare în plus a unor materiale electrice nu e de natură să dovedească un acord implicit de voință a părților contractante. Nu există comenzi suplimentare ferme efectuate de către ANIF. Semnatara acțiunii arbitrale nu a făcut dovada comenzilor suplimentare lansate de către ANIF, iar faptul că angajați ai ANIF au semnat avizele de însoțire a mărfurilor nu înseamnă implicit și dovada existenței creanței din moment ce un număr însemnat de facturi au fost refuzate la plată și returnate expeditoarei. Mai mult decât atât, nimeni nu poate fi constrâns a primi și plăti mai mult decât ceea ce a comandat. Atât în întâmpinarea formulată ca urmare a acțiunii arbitrale, cât și în cererea reconvențională, s-a dovedit faptul că pretențiile SC P.R. SA sunt nejustificate și nelegale, sfidând practic atât legislația, în vigoare în domeniul achizițiilor publice, cât și regulile de conduită bună-credință în derularea relațiilor comerciale dintre societăți. SC P.R. SA și-a fondat acțiunea invocând unele înscrisuri fără nicio valoare juridică, respectiv așa zise comenzi suplimentare lansate de către ANIF. Aceasta reprezintă o evidentă deturnare a realității, listele suplimentare prezentate neavând niciun element care să-i confere calitatea unui document opozabil și din care să rezulte neîndoielnic că materialele au fost cu adevărat comandate suplimentar peste licitația efectuată, de către ANIF - R.A. Pe parcursul judecății s-au prezentat dovezi concrete din care a rezultat că materialele pentru care au fost emise pretențiile de plată prin prezenta acțiune arbitrală, nu au fost primite niciodată în gestiunea ANIF, fiind preluate numai în custodie, fiind încheiate procese-verbale de custodie la data de 23 iunie 2011, 30 iunie 2011 și 10 august 2011. Reclamanta a avut o atitudine nesinceră în fața arbitrului, în realitate A.M. fiind delegatul firmei, acesta predând marfa constatată ca fiind livrată în plus sau necorespunzătoare calitativ în custodie la Sucursala Timiș - Mureș Inferior a ANIF. 4. Prin încheierea de la termenul din 9 mai 2013, Curtea a respins excepția intitulată de pârâtă a „necompetenței funcționale”. În motivare, Curtea a arătat că în discuție nu este o problemă legată de competență, ci de legala compunere a completului de judecată, deoarece prin intermediul excepției respective nu se pune în discuție competența materială sau teritorială a Curții de Apel București de a judeca acțiunea. În discuție, nefiind o problemă legată de competența instanței ci de compunere a completului de judecată, Curtea a apreciat că norma tranziției incidentă este cea de la art. 725 alin. (1) C. proc. civ. -1865: „Dispozițiile legii noi de procedură se aplică din momentul intrării ei în vigoare și proceselor în curs de judecată, începute sub legea veche)…)”. Or, noua reglementare în vigoare la data învestirii Curții - 19 martie 2013 - art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 la care de altfel s-a raportat ca număr și pârâta în întâmpinare, prevede că „procesele și cererile privind acordarea de despăgubire pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și cele privind executarea, nulitatea, derularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție publică se soluționează în primă instanță de secția contencios administrativ și fiscal a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante. Mai notează Curtea că norma de la art. III al O.U.G. nr. 77/2012 de modificare și completare a O.U.G. nr. 34/2007 nu conține nicio dispoziție tranzitorie privind litigiile care la acel moment se aflau în baza arbitrajului pentru a fi derogatorie de la art. 725 alin. (1) C. proc. civ. - 1865, motiv pentru care în lipsa normei speciale se aplică dreptul comun reprezentat de acest din urmă articol și care prevede principiul aplicării imediate a legii noi de procedură. Față de aceste considerente, Curtea a respins excepția invocată ca nefondată, deoarece completul de judecată este alcătuit potrivit normelor în vigoare la data introducerii acțiunii, respectiv 19 martie 2013.

Hotărârea Curții de apel Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 1656 din 22 mai 2013, a dispus: respingerea ca nefondată excepția de inadmisibilitate invocată de partea intimată SC P.R. SA cu privire la acțiunea în anulare; admite acțiunea în anulare formulată de petenta Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare, în contradictoriu cu intimata SC P.R. SA; anulează în parte sentința arbitrală pronunțată la data de 12 februarie 2013, astfel cum a fost completată prin sentința arbitrală pronunțată la data de 1 martie 2013, și, pronunțându-se în fond, Curtea dispune: respinge ca nefondate capetele din cererea reclamantei (-pârâte) SC P.R. SA de obligare a pârâtei (-reclamante) Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare la plata sumelor de 1.756.255,40 RON, 162.316 RON, 12.617 RON și 189.940,1 RON, precum și a dobânzilor legale aferente acestor sume; admite în parte cerere reconvențională formulată de pârâta (-reclamantă) Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare; obligă reclamanta (-pârâtă) SC P.R. SA să ridice din locațiile pârâtei (-reclamante) Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare piesele și materiale electrice/reperele livrate în plus, astfel cum se identifică în cursul arbitrajului prin trimitere la sumele de 12.617 RON și 189.940,1 RON; menține în rest sentința arbitrală pronunțată la data de 12 februarie 2013, astfel cum a fost completată prin Sentința arbitrală pronunțată la data de 1 martie 2013, respectiv cu privire la obligația instituită în sarcina pârâtei (-reclamante) Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare de plată către reclamanta (-pârâtă) SC P.R. SA a sumei de 70.680 RON plus dobândă legală aferentă în cuantum de 10.110,68 RON calculată până la data de 25 ianuarie 2013, a sumei de 113.430,24 RON plus dobândă legală aferentă în cuantum de 15.773,11 RON calculată până la data de 25 ianuarie 2013 și a sumei de 23.250 RON plus dobândă legală aferentă în cuantum de 3.410,65 RON calculată până la data de 25 ianuarie 2013, precum și a dobânzii legale aferente sumelor de 70.680 RON, 113.430,24 RON și 23.250 RON calculată de la data de 25 ianuarie 2013 și până la achitarea lor integrală, dar și cu privire la respingerea în rest a cererii reconvenționale; respinge cererea de suspendare a executării sentinței arbitrale ca rămasă fără obiect. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel București a reținut următoarele: În ce privește motivul acțiunii în anulare întemeiat de partea reclamantă Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare (ANIF) pe dispozițiile art. 364 lit. e) C. proc. civ. (1865), instanța a apreciat că este neîntemeiat. Astfel, potrivit art. 364 alin. (1) lit. e) C. proc. civ. (1865) „Hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare pentru unul din următoarele motive: (…) e) hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art. 353 3 ; (…)”. Potrivit acestui din urmă text, „(1) Dacă părțile n-au prevăzut altfel, tribunalul arbitral trebuie să pronunțe hotărârea în termen de cel mult 5 luni de la data constituirii sale. (…) (6) Trecerea termenului prevăzut în prezentul articol nu poate să constituie un motiv de caducitate a arbitrajului afară de cazul în care una dintre părți a notificat celeilalte părți și tribunalului arbitral, până la primul termen de înfățișare, că înțelege să invoce caducitatea” (art. 353 3 C. proc. civ. - 1865). Mai reține Curtea că, prin clauza compromisorie existentă în procesul-verbal încheiat de părți la data de 11 mai 2012, s-a prevăzută că „Termenul arbitrajului va fi de maxim 5 luni de la data comunicării cererii de arbitraj”. Curtea a constatat, din analiza înscrisurilor existente în dosarul arbitral și din lectura sentinței arbitrale, că învestirea arbitrului unic din cauză a intervenit la data de 18 octombrie 2012. Pe cale de consecință, tribunalul arbitral, în vederea respectării termenului amintit de 5 luni, trebuia să pronunțe hotărârea până la data de 18 martie 2013. Or, sentința arbitrală contestată a fost dată de arbitrul unic la data de 12 februarie 2013, adică anterior împlinirii termenului în discuție. În concluzie, în cauză nu este incident motivul de acțiune în anulare prev. de disp. art. 364 lit. e) C. proc. civ. (1865). Cu privire la cel de-al doilea motiv invocat de Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare (ANIF) în susținerea acțiunii în anulare, respectiv art. 364 lit. i) C. proc. civ. (1865), Curtea arată următoarele: Potrivit art. 364 lit. i) C. proc. civ. (1865), „Hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare pentru unul din următoarele motive: (…) e) - i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii; (…)”. Din analiza textului amintit rezultă că desființarea hotărârii arbitrale poate interveni atunci când ea încalcă ordinea publică, bunele moravuri sau dispoziții imperative ale legii. Față de cele reținute de jurisprudență și de doctrina de drept procesual, Curtea a apreciat că incidența motivului prev. de art. 364 alin. (1) lit. i) C. proc. civ. (1865) permite instanței de judecată doar un control pentru motive de legalitate asupra hotărârii arbitrale, cu mențiunea că și acesta este limitat doar la verificarea conformității hotărârii cu ordinea publică, bunele moravuri sau dispozițiile imperative ale legii. În plus, Curtea mai deduce pe cale de interpretare că acestea din urmă trebuie să fi fost respectate atât cu raportare la dreptul procesual specific procedurii arbitrajului, dar și la dreptul material care guvernează raporturile juridice litigioase, deoarece legea nu face vreo diferențiere între dreptul material/substanțial și cel procesual, motiv pentru care nici în interpretare nu trebuie să intervină vreo excludere sau delimitare. În cauza de față, în raport de limitele în care este admis controlul judecătoresc prin prisma acțiunii în anulare prev. de art. 364 C. proc. civ. (1865), Curtea subliniază că situația de fapt stabilită de arbitrul unic nu poate fi cenzurată de instanța judecătorească, deoarece aceasta excede motivului în discuție, neprivind ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii. Pe cale de consecință, Curtea a reținut că nu poate fi primită critica părții reclamante ANIF legată de respingerea administrării probei cu expertiză contabilă ori în legătură cu înscrisurile identificate pe parcursul arbitrajului ca liste de produse suplimentare. În acest sens, Curtea de apel reține că problema încuviințării administrării probelor prin prisma concludenței, pertinenței și utilității acestora, dar și cea a evaluării probelor constituie aspecte litigioase care nu intră în sfera analizei legalității hotărârii, ci a temeiniciei acesteia. Or, după cum s-a arătat, motivul prev. de art. 364 lit. i) C. proc. civ. (1865) nu permite un control de temeinicie asupra sentinței arbitrale, ci doar de legalitate. În plus, critica în discuție este și una formulată artificial de partea reclamantă ANIF. Astfel, după cum se poate lesne observa din lectura sentinței arbitrale, între părți nu există contradicție privind bunurile livrate și valoarea lor, aspect pe care l-ar fi putut lămuri expertul, ci asupra temeiului livrării și, în mod corespunzător, al obligației de plată, chestiune ce intră însă în atribuția de jurisdicție a arbitrului și, respectiv, a judecătorului, deoarece presupune aplicarea dreptului la o situație de fapt. În ceea ce privește înscrisurile identificate sub titulatura de liste de produse suplimentare, simpla lectură a sentinței arbitrale ar fi permis reprezentanților și prepușilor reclamantei ANIF să observe că arbitrul a împărtășit punctul de vedere al ANIF cu privire la lipsa de semnificație juridică a acelor înscrisuri, subliniind că nu pot fi luate în considerare ca mijloc de probă. Deși partea pârâtă SC P.R. SA pretinde, prin întâmpinare, că apărările formulate de partea reclamantă ar fi limitate la chestiunile probelor și stabilirea/interpretarea situației de fapt, în realitate, din cererea de anulate formulată de reclamanta ANIF se deduce că aceasta mai invocă și o altă critică, respectiv cea referitoare la încălcarea dispozițiilor legale în materia achizițiilor publice ca efect al admiterii acțiunii. Curtea arată că această critică este prezentă în mod repetat în conținutul acțiunii, regăsindu-se la fila 4 și la fila 7 din cerere, astfel că nu poate fi ignorată în soluționarea cauzei. Din această perspectivă, Curtea a apreciat că se impune a fi efectuată o delimitare între, pe de o parte, situația bunurilor livrate ca urmare a comenzilor scrise emise de partea reclamantă ca efect al procedurii de achiziție publică desfășurată prin SEAP și, pe de altă parte, situația bunurilor - piese și materiale electrice/repere identificate în cursul arbitrajului ca fiind livrate în plus. Cu privire la prima categorie de bunuri, Curtea apreciază că, în raport de apărările formulate de reclamanta ANIF și situația de fapt stabilită de arbitrul unic, nu se decelează nicio încălcare a ordinii publice, bunelor moravuri sau dispozițiilor imperative ale legii. Astfel, problemele ținând de realitatea sau nu a livrării efective a bunurilor comandate și conformitatea celor livrate reprezintă chestiuni de fapt, ce nu pot fi cenzurate prin intermediul acțiunii în anulare, căci motivul prevăzute de art. 364 lit. i) C. proc. civ. nu se referă la desființarea hotărârii arbitrale pentru motive de netemeinicie, de stabilire și apreciere greșită a stării de fapt. În privința celorlalte bunuri-piese și materiale electrice/repere identificate în cursul arbitrajului ca fiind livrate în plus, Curtea a constatat că arbitrul unic a reținut că «(…) nu există, în mod evident, un înscris care să constate manifestarea de voință a ambelor părți în sensul încheierii contractului, și nici unul care să consemneze măcar manifestarea de voință a pârâtei de a comanda produse suplimentare. Din acest punct de vedere, susținerea pârâtei privind lipsa de semnificație juridică a așa-numitelor liste de comenzi suplimentare, invocate de reclamantă este corectă. Acestea nu pot fi luate în considerare ca un mijloc de probă, fiind documente imprimate electronic, a căror proveniență nu poate fi stabilită cu certitudine. Ele nu pot constitui niciun început de dovadă scrisă (așa cum pretinde reclamanta), în sensul art. 1197 C. civ. Cuza, deoarece aceste texte se referă la „scriptură”, - în sensul de „scris de mână” în acea perioadă -, care poate „face a fi de crezut faptul pretins” (art. 1197 alin. (2) C. civ. Cuza); or, un înscris imprimat, care poate fi generat de pe orice computer, nu are cum să îndeplinească această caracteristică. Cu toate acestea, pe baza probelor administrate în cauză, tribunalul arbitral consideră că și în privința produselor livrate suplimentar față de procedura derulată pe SEAP între părți a existat un contract (…)», respectiv că «Din probele administrate în cauză se naște o prezumție simplă care, potrivit art. 1203 C. civ. Cuza, are „greutatea și puterea de a naște probabilitatea (…)». Curtea a apreciat că recunoașterea existenței unor contracte între, pe de o parte, ANIF și, pe de altă parte, SC P.R. SA și S.C. TB&R S.C. SRL, cu privire la piesele și materialele electrice/reperele livrate în plus implică o încălcare vădită a normelor imperative de ordine publică din materia contractelor de achiziție publică, astfel cum se regăsesc reglementate în O.U.G. nr. 34/2006. Dacă raționamentul arbitrului unic poate fi valid în cazul unor raporturi juridice ce intră în integralitate sub imperiul dreptului privat, contractul de vânzare-cumpărare bunuri mobile fiind în cazul acestora guvernat de principiile libertății de voință și consensualismului, totuși el nu mai poate fi primit ca atare atunci când în discuție este un contract de furnizare, definit de art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 (forma în vigoare la data livrărilor) ca fiind „contractul de achiziție publică, altul decât contractul de lucrări, care are ca obiect furnizarea unuia sau mai multor produse, prin cumpărare, inclusiv în rate, închiriere sau leasing, cu sau fără opțiune de cumpărare”. Astfel, lecturându-se O.U.G. nr. 34/2006 se observă că, în cazul autorităților contracte, atribuirea unui contract de achiziție publică nu se face, de principiu, consensual, ci potrivit unei proceduri obligatorii menite a promova, între altele, concurența între operatorii economici, garantarea tratamentului egal și nediscriminarea operatorilor economici, asigurarea transparenței și integrității procesului de achiziție publică, asigurarea utilizării eficiente a fondurilor publice, în acord cu disp. art. 2 alin. (1) lit. a) - d) din același act normativ. Or, în categoria autorităților contractante intra și partea reclamantă - Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare - prin prisma definiției de la art. 8 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 34/2006, ca organism al statului - autoritate publică sau instituție publică - care acționează la nivel central ori la nivel regional sau local. Într-adevăr, art. 19 din O.U.G. nr. 34/2006 recunoaște dreptul autorității contractante „de a achiziționa direct produse, servicii sau lucrări, în măsura în care valoarea achiziției, estimată conform prevederilor secțiunii a 2-a a prezentului capitol, nu depășește echivalentul în RON a 15.000 euro pentru fiecare achiziție de produse, servicii sau lucrări. Achiziția se realizează pe bază de document justificativ, care în acest caz se consideră a fi contract de achiziție publică, iar obligația respectării prevederilor prezentei ordonanțe de urgență se limitează numai la prevederile art. 204 alin. (2)”. Astfel, în raport de produsele concrete livrate, Curtea a apreciat că incident era art. 27 alin. (5) prima teză din O.U.G. nr. 34/2006, text potrivit căruia „În cazul în care autoritatea contractantă își propune să achiziționeze produse similare, dar defalcate pe loturi a căror cumpărare se realizează prin atribuirea mai multor contracte de furnizare distincte, atunci valoarea estimată se consideră a fi valoarea cumulată a tuturor loturilor. (…)”. Din analiza facturilor atașate la dosar și a anexelor emanate de la partea reclamantă, Curtea observă că livrările în litigiu nu rezultă a se fi încadrat sub plafonul maxim de 15.000 euro rezultat din art. 19 al O.U.G. nr. 34/2006. Observă Curtea că atât SC P.R. SA, cât și SC TB&R S.C. SRL au recurs la o metodă de eludare a dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006, livrând produsele pe baza mai multor facturi, dar în aceeași zi ori la intervale scurte de timp. Astfel, se constată că SC TB&R S.C. SRL a livrat la aceeași dată, respectiv 29 iunie 2011, fără a exista vreo comandă scrisă din partea ANIF sau vreo procedură de achiziție desfășurată prin SEAP, bunuri suplimentare în valoare totală de 1.756.255,40 RON, corespunzător unui număr de 25 de facturi; în același fel, a procedat și la 18 iulie 2011 și 10 august 2011, când a livrat bunuri în valoare de 162.316,00 RON prin 12 facturi. Aceeași metodă a fost folosită și de SC P.R. SA, care la 24 iunie 2011 și 27 iunie 2011 a furnizat produse suplimentare, fără a exista vreo comandă scrisă din partea ANIF sau vreo procedură de achiziție desfășurată prin SEAP, în valoare de 189.940,10 RON + 12.617,00 RON corespunzător unui număr de 10 facturi. În acord cu disp. art. 129 alin. (1) C. proc. civ. (1865) și art. 1169 C. civ. de la 1864 (text aplicabil față de norma tranzitorie existentă la art. 230 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 71/2011), revenea părții reclamante să facă dovada că valoarea achizițiilor, determinată potrivit secțiunii a II-a din O.U.G. nr. 34/2006, se încadra în plafonul maxim de 15.000 euro corespunzător fiecărei achiziții sau loturi de produse similare, ceea ce însă nu rezultă din datele speței. De altfel, din analiza cererii arbitrale se poate observa faptul că SC P.R. SA se limitează la câteva fraze în expunerea situației de fapt, fără a argumenta în vreun fel considerentele pentru care aceste raporturi contractuale pretinse, la care chiar P.R. se raportează ca fiind unele de achiziție publică, s-ar fi desfășurat cu respectarea legii în discuție. Or, în lipsa dovezii că respectivele achiziții nu depășeau suma de 15.000 euro, raportul contractual pretins nu era guvernat de principiul consensualismului incident atunci când autoritatea contractantă poate achiziționa direct produse în acord cu disp. art. 19 din O.U.G. nr. 34/2006, ci, nașterea sa legală era condiționată de parcurgerea procedurilor de atribuire a contractului de achiziție publică, așa cum sunt reglementate de O.U.G. nr. 34/2006, dat fiind că art. 20 din acest act normativ prevede că „(1) Autoritatea contractantă are obligația de a atribui contractul de achiziție publică prin aplicarea procedurilor de licitație deschisă sau licitație restrânsă. (2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), autoritatea contractantă are dreptul de a aplica celelalte proceduri prevăzute la art. 18 alin. (1), după caz, numai în circumstanțele specifice prevăzute la art. 94, art. 110 alin. (1), art. 122 sau 124.”. Totodată, Curtea a mai reținut că nu rezultă nici incidența și nici îndeplinirea cumulativă a condițiilor prev. de disp. art. 122 din O.U.G. nr. 34/2006 pentru a se putea vorbi despre posibilitatea ANIF ca autoritate contractantă de a aplica procedura de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare. Cât despre natura juridică a dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006, Curtea apreciază că cele privind respectarea principiilor consacrate la art. 2 și a etapelor procedurii de atribuire prezintă caracter imperativ, de ordine publică, deoarece normele care le reglementează sunt menite a ocroti interese publice ținând de promovarea concurenței dintre operatorii economici, transparența procedurii de achiziție publică și eficienta utilizare a fondurilor publice. În plus, Curtea a reținut că reglementarea O.U.G. nr. 34/2006 este și expresia transpunerii în dreptul intern a dreptului Uniunii Europene, îndeosebi a Directivei 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii, care a înlocuit Directiva 93/37/CEE. Curtea de apel a apreciat că recunoașterea unor efecte juridice furnizărilor de produse suplimentare efectuate de P.R. SA și TB&R S.C. SRL, atât în lipsa unei proceduri de achiziție publică desfășurate de ANIF, dar chiar și a unei comenzi scrise emanate de la aceasta, ar implica o încălcare vădită a dispozițiilor imperative de ordine publică cuprinse în O.U.G. nr. 34/2006. Referitor la excepția de inadmisibilitate invocată de partea intimată SC P.R. SA cu privire la acțiunea în anulare, Curtea a apreciat că cererea formulată de ANIF se poate analiza în raport de ipotezele reglementate la art. 364 lit. e) și i) C. proc. civ. (1865), pretinzându-se de reclamantă, pe de o parte, expirarea termenului arbitrajului anterior pronunțării sentinței arbitrale, iar, pe de altă parte, încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri și a dispozițiilor imperative ale legii; or, măsura în care aceste motive pot fi primite ca fondate rezultă din cele arătate mai sus. Cu privire la cererea de suspendare a executării sentinței arbitrale, față de disp. art. 365 alin. (3) C. proc. civ. (1865), Curtea a constatat că aceasta a rămas fără obiect, dat fiind că în cauză a intervenit soluționarea acțiunii în anulare, prin dispozitivul sentinței de față arătându-se măsura în care sentința arbitrală mai este susceptibilă de a produce efecte juridice, așa că, în limita anulării sale, ea nu mai poate constitui titlu executoriu date fiind și disp. art. 702 alin. (1) pct. 5 Noul Cod de procedură civilă. În acest context, Curtea de Apel a constatat că celelalte excepții invocate de pârâta P.R. cu privire la cererea de suspendare executare nu se mai impun a fi analizate.

Calea de atac exercitată Împotriva Sentinței civile nr. 1656 din 22 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Bucureș