Decizia nr. 1953/2014 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 927/2014 a Curții de Apel București

Obiectul cauzei Prin Ordonanța nr. 418/II - 5 /2014 din 14 martie 2014, așa cum a fost rectificată ulterior, prin Ordonanța nr. 418/II - 5/2014, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus sesizarea Curții de Apel București pentru a aprecia asupra măsurii declarării ca indezirabil, pe o perioadă de 5 ani, pentru considerente de securitate națională, și a obligației de părăsire a teritoriului României de îndată, pentru evitarea unui risc iminent și grav de încălcare a securității naționale, în ceea ce îl privește pe pârâtul M.B., cetățean al Republicii Ungaria. În drept, au fost invocate prevederile art. 30, 29 lit. c) și 27 alin. (8) teza a II-a din O.U.G. nr. 102/2005, privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor Uniunii Europene, Spațiul Economic European și a cetățenilor Confederației Elvețiene. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost învestită în acest sens prin adresa nr. 114055/C din 14 martie 2014, înregistrată la aceeași dată.

Hotărârea pronunțată de instanța de fond Prin sentința civilă nr. 927 din 20 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis sesizarea formulată de reclamantul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în contradictoriu cu intimații Inspectoratul General Pentru Imigrări și M.B. și a declarat ca indezirabil pe cetățeanul M.B. pe o perioadă de 5 ani, cu obligația de a părăsi de îndată teritoriul României. De asemenea, a dispus luarea în custodie publică a pârâtului M.B. până la îndepărtarea acestuia de pe teritoriul României, dar nu mai mult de 18 luni de la luarea în custodie publică.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 927 din 20 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în condițiile art. 483 N.C.P.C., pârâtul M.B. Recurentul și-a întemeiat calea de atac pe motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din N.C.P.C., (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei și a fost dată cu încălcarea și greșita aplicare a normelor de drept material), cu referire la aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 27 și 30 din O.U.G. nr. 102/2005. Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din N.C.P.C., recurentul susține că hotărârea recurată nu cuprinde împrejurările de fapt pe care se întemeiază decizia luată, instanța de fond menționând o serie de texte legale aplicate în cauză. Prin argumentele prezentate în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din N.C.P.C., recurentul susține, în esență, că i-a fost încălcat fundamental dreptul la apărare garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin condiționarea accesului la documentele depuse de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București de angajarea unui avocat care deține certificat O.R.N.I.S.S. Tot cu privire la acest aspect, recurentul a arătat că instanța de fond nu i-a asigurat timpul necesar pentru pregătirea apărării prin respingerea cererii de a lua cunoștință de documentele care conțin datele concrete despre faptele de care este acuzat, precum și faptul că nu a fost informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa. De asemenea, recurentul a arătat că prin neaducerea la cunoștință a actelor și faptelor concrete care stau la baza măsurii dispuse a fost încălcat și principiul contradictorialității procesului, o garanție a dreptului la apărare. Recurentul a invocat și încălcarea dreptului la viață privată și de familie, arătând că ordonanța emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București încalcă prevederile art. 8 pct. 1 și 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și principiul proporționalității măsurii prevăzut în mod obligatoriu cu art. 27 pct. 9 din O.U.G. nr. 102/2005 făcând referire la hotărârile adoptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Kaya c. României și Lupșa c. României. A mai arătat recurentul că măsura contestată a fost luată cu încălcarea dreptului la liberă circulație a persoanelor, drept garantat de legislația Uniunii Europene prin Directiva 2004/38/CE, iar în sistemul de protecție al Convenției europene a drepturilor omului prin art. 2, par. 1 și 2 din Protocolul nr. 4, adițional la Convenție, așa cum a fost interpretat în cauzele Sissanis c. României și Peltonen c. Finlandei. În cadrul cererii de recurs recurentul - pârât a solicitat și suspendarea executării hotărârii prin care a fost declarat indezirabil, în temeiul art. 31 alin. (2) din O.U.G. nr. 102/2005, arătând că prin aplicarea măsurii respective i-a fost grav afectată viața de familie și a fost pusă în pericol viața fiicei minore a concubinei sale, care suferă de un handicap grav, necesitând tratament periodic de specialitate.

Procedura derulată în recurs Având în vedere că, potrivit art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 102/2005, recursul declarat împotriva hotărârii prin care se dispune declararea ca indezirabil se judecă în termen de 5 zile de la data primirii cererii, interval care exclude, în mod obiectiv, parcurgerea etapelor procedurii de filtrare a recursurilor reglementate în art. art. 493 C. proc. civ., s-a acordat termen în ședință publică la data de 15 aprilie 2014, cu citarea părților. Intimații nu au depus la dosar întâmpinare. Prin adresa nr. x din 11 aprilie 2014, înregistrată cu nr. x din data de 11 aprilie 2014 la Compartimentul Documente Clasificate al Înaltei Curți de Casație și Justiție Curtea de Apel București a înaintat un set de înscrisuri cu caracter „strict secret”, care au fost consultate de completul de judecată în condițiile prevăzute de legislația informațiilor clasificate (art. 7 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 și Regulamentul aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 140 din 6 februarie 2014). În fine, având în vedere împrejurarea că la data formulării recursului, partea fusese deja îndepărtată de pe teritoriul României, așa cum se arată la pct. 1 din motivarea căii de atac, iar termenul stabilit pentru judecarea recursului a fost de 5 zile libere de la data înregistrării cererii la Înalta Curte (9 aprilie 2014 - 15 aprilie 2014), Înalta Curte a constatat că soluționarea prealabilă a cererii de suspendare a executării nu ar mai avea aptitudinea de a „preveni producerea de pagube iminente” în accepțiunea art. 31 alin. (2) din O.U.G. nr. 102/2005, demersul recurentului fiind lipsit de un folos practic.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute în art. 486 alin. (1) lit. a) și c) C. proc. civ., a fost formulată în termenul prevăzut de art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 102/2005 și cuprinde motive ce pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. „ Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:… pct. 6 când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei” nu este întemeiat, pentru că sentința cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cu limitările impuse de caracterul secret al înscrisurilor doveditoare ale faptelor care au stat la baza sesizării, așa cum prevede art. 30 alin. (3), (4) și (5) din O.U.G. nr. 102/2005, cu trimitere la actele normative care reglementează regimul activităților referitoare la siguranța națională și la protejarea informațiilor clasificate. Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat, sentința atacată fiind pronunțată cu aplicarea corectă a prevederilor art. 27 și 30 alin. (1) teza I din O.U.G. nr. 102/2005, potrivit cărora măsura declarării ca indezirabil se poate dispune împotriva unui cetățean al Uniunii Europene sau unui membru de familie al acestuia care a desfășurat, desfășoară sau despre care există indicii temeinice că intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea națională. În cazul recurentului - pârât, în ordonanța prin care s-a dispus sesizarea instanței s-a reținut desfășurarea unor activități care constituie amenințări la adresa siguranței naționale, astfel cum acestea sunt prevăzute în următoarele norme cuprinse în Legea nr. 51/1991, privind securitatea națională a României: - art. 3 lit. a) „planurile și acțiunile care vizează suprimarea sau știrbirea suveranității, unității, independenței sau indivizibilității statului român” - art. 3 lit. h) “inițierea, organizarea, săvârșirea sau sprijinirea în orice mod a acțiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă, fascistă, legionară sau de orice altă natură, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste care pot pune în pericol sub orice formă unitatea și integritatea teritorială a României, precum și incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept” - art. 3 lit. l) „ inițierea sau constituirea de organizații sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfășurării vreuneia din activitățile enumerate la lit. a) - k), precum și desfășurarea în secret de asemenea activități de către organizații sau grupări constituite potrivit legii.”. Judecătorul fondului a reținut corect că situația de fapt dovedită cu înscrisurile și datele comunicate de Serviciul Român de Informații, clasificate secret de stat de nivel „strict secret”, se încadrează în prevederile legale citate mai sus, concluzia fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, după consultarea documentelor în condițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 182/2002, privind protecția informațiilor clasificate. Prin indicarea expresă a prevederilor art. 3 lit. a), h) și l)din Legea nr. 51/1991 în cuprinsul Ordonanței prin care s-a dispus sesizarea Curții de Apel București, au fost îndeplinite cerințele art. 27 alin. (7) din O.U.G. nr. 102/2005, corelate cu cele ale art. 30 alin. (4) din același act normativ, elemente privind faptele care au stat la baza sesizării fiind aduse la cunoștința celui în cauză numai în limitele impuse de actele normative care reglementează regimul activităților referitoare la siguranța națională și la protejarea informațiilor clasificate. Soluția primei instanțe reflectă interpretarea și aplicarea corectă a legii naționale și prin prisma instrumentelor juridice europene ce protejează dreptul la libera circulație, dreptul la viața privată și de familie și garanțiile procedurale în contextul specific al măsurilor referitoare la securitatea națională, sentința cuprinzând referiri detaliate și adecvate la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea art. 8 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție, pe de o parte, și la sensul și finalitatea Directivei 2004/38/CE din 29 aprilie 2004, privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul Statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, transpusă în dreptul național prin O.U.G. nr. 102/2005, pe de altă parte. Art. 27 și 29 din O.U.G. nr. 102/2005, corespunzătoare art. 27 din Directivă, conferă statului român o marjă de apreciere în ceea ce privește restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație pe teritoriul României din rațiuni de ordine publică, securitate națională ori sănătate publică, una dintre modalitățile de restrângere fiind declararea ca indezirabil. Contrar susținerilor reclamantului, temeiurile invocate în propunerea măsurii și dovezile cu caracter secret administrate nu sunt în măsură să formeze convingerea instanței de recurs că soluția adoptată ar fi rezultatul exercitării abuzive, disproporționate, a dreptului de apreciere asupra necesității măsuri de restrângere a dreptului său la liberă circulație pe teritoriul României, cu încălcarea prevederilor art. 27 alin. (5) din O.U.G. nr. 102/2005. În acest context, instanța de fond a analizat judicios împrejurările de fapt concrete invocate în ceea ce privește viața intimă și de familie a recurentului - pârât și, fără a contesta existența unei vieți de familie a pârâtului pe teritoriul României în accepțiunea prevederilor art. 8 din C.E.D.O., a reținut că dreptul la viață privată și de familie protejat de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului face parte din categoria drepturilor condiționale, drepturi care, în opoziție cu drepturile intangibile protejate de Convenție, cum ar fi spre exemplu dreptul la viață sau dreptul de a nu fi supus la tratamente inumane sau degradante, pot fi supuse unor limitări. În consecință, nefiind identificate motive de casare a sentinței, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 102/2005, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU