ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1940/2015

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 4 septembrie 2014,

contestatorul Z.G. a chemat în judecată Comisia Națională pentru Compensarea

Imobilelor, solicitând instanței anularea Deciziei de compensare nr. 1283 din 05

iunie 2014 emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că emiterea deciziei s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 41 din

Legea nr. 165/2013, potrivit cărora Comisia Națională pentru Compensarea

Imobilelor era obligată să emită titlul de despăgubire și nu decizie de

compensare prin puncte, întrucât dosarul era aprobat de C.C.S.D., iar obligația

de emitere a titlului de despăgubire era stabilită definitiv și irevocabil prin

hotărâre judecătorească.

În drept, reclamantul a invocat

dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.

Prin sentința civilă nr. 1401 din 2

decembrie 2014, Tribunalul București,

secția

a IV-a civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Pentru a se pronunța astfel,

tribunalul a reținut că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a

formulat contestație împotriva Deciziei de compensare din 05 iunie 2014 emisă

de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și potrivit dispozițiilor art.

35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, deciziile emise cu respectarea

prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră

îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află

sediu! entității» în termen de 30 de zile de la data comunicării.

Din interpretarea coroborată a

dispozițiilor art. 3 pct. 4 lit. d) și art. 4 din Legea nr. 165/2013,

tribunalul a apreciat că entitatea ia care fee trimitere dispozițiile art. 35

nu este Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, ci entitatea care a

fost învestită cu soluționarea notificării, care în cazul de față este Municipiul

Craiova, prin primar.

În susținerea aceleiași interpretări,

tribunalul a menționat și faptul că art. 35 nu face referire la „entitatea

emitentă

”

a deciziei de validare, ci la .entitate”,

precum și că de fiecare dată când intenția legiuitorului a fost de a stabili

competența unei singure instanțe, a identificat-o prin denumire (ex; art. 18 și

20 din Legea nr. 14/2003.)

O interpretare contrară ar conduce la

concluzia că potrivit Legii nr. 165/2013 soluționarea tuturor contestațiilor

formulate împotriva deciziilor emise de Comisia Națională pentru Compensarea

Imobilelor, referitor la imobilele de pe teritoriul întregii țări ar reveni în

competența unei singure instanțe - Tribunalul București, probatoriul urmând a

fi administrat în numeroase cazuri prin comisie rogatorie de către tribunalele

de la locul imobilului, cu consecința temporizării actului de justiție,

finalitate ce este dificil de prezumat că ar putut fi urmărită de către

legiuitor.

Tribunalul Dolj, secția I civilă, prin

Sentința nr. 334 din 12 iunie 2015

a

admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București; a constatat ivit

conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație

și justiție pentru a-l soluționa,

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că temeiul de drept al cererii invocat de către reclamant îl reprezintă

dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora „Deciziile

emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care

se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui

circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data

comunicării”.

Deși legea nu definește sintagma

„sediul entității”, instanța a apreciat că prin aceasta sintagmă legea are în

vedere sediul instituției/ autorității care a emis decizia care este contestată

în cauză, respectiv sediul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor,

situat m mun. București, Calea Horească, sector 1, concluzie la care se ajunge

din interpretarea a textelor din cuprinsul Legii nr. 165/2013.

Astfel, potrivit art. 3 pct. 4 lit. g)

din Legea nr. 165/2013, prin „entitate învestită de lege” se înțelege și

Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, care reprezintă astfel una

dintre entitățile cu atribuții în aplicarea Legii nr. 165/2013, alături de

entitățile învestite de lege cu aplicarea legilor fondului funciar sau a Legii

nr. 10/2001.

Totodată, la

punctul 5 al art. 3 se arată că, prin „decizia entității învestite de lege” se

înțelege decizia/ dispoziția/ ordinul/ hotărârea emisă de către entitatea

învestită de lege, prevăzută la pct. 4, deci, inclusiv decizia emisă de Comisia

Națională pentru Compensarea Imobilelor, cum este cea atacată în prezenta

cauză.

Textul art. 35

alin. (1) este unul general prin faptul că face referire la art. 33 și art. 34,

rezultând că entitatea învestită de lege poate fi și una abilitată să

soluționeze notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 sau cererile

întemeiate pe legile fondului funciar.

În consecință,

de la caz la caz, în funcție de emitentul actului administrativ contestat,

sediul entității învestite de lege în raport de care se stabilește competența

teritorială exclusivă poate fi al oricărei entități prevăzute de art. 3 pct. 4

din Legea nr. 165/2013, cum ar fi cele chemate să soluționeze notificările

formulate potrivit Legii nr. 10/2001 (unitatea deținătoare sau persoana

juridică abilitată de lege să soluționeze o notificare cu privire la un bun

care nu se află în patrimoniul său ori autoritatea publică locală, care poate fi

primarul, primarul general al municipiului București sau președintele

consiliului județean, potrivit art. 21 coroborat cu art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001), al celorlalte entități prevăzute de art. 3 pct. 4 din Legea nr. 165/2013

în materia legilor fondului funciar, dar și sediul comisiei prevăzute de art. 34

din Legea nr. 165/2013 (Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

constituită potrivit Legii nr. 247/2005) sau cel al comisiei înființate

potrivit Legii nr. 165/2013 (Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor),

ambele funcționând în subordonarea Cancelariei Primului-Ministru și având

sediul în municipiul București.

În concluzie, față de argumentele

prezentate, entitatea la care se referă art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013

nu poate fi alta decât cea care a emis decizia contestată în cauză, respectiv

Comisia Națională pentru Compensarea imobilelor și nu Primăria municipiului

Craiova, cum în mod eronat a apreciat Tribunalul București, întrucât prin

cererea de chemare în judecată nu se atacă o decizie a acestei autorități.

Înalta Curte va stabili competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru următoarele

considerente:

Într-adevăr norma de competență

incidență raportului juridic litigios este cea invocată de cele două instanțe,

respectiv dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165 din 16 mai 2013.

Dispozițiile legale sus-menționate

instituie o normă de competență teritorială absoluta, ce conferă tribunalului

în a cărui circumscripție se află sediul entității învestite de lege,

competența de soluționare a contestației formulate împotriva deciziilor emise

de aceasta.

Se observă că instanțele aflate în

conflict au analizat, din perspective diferite, noțiunea de „entitate” folosită

de legiuitor în conținutul textului anterior citat.

Noțiunea de entitate învestită de lege

este explicități ta art. 3 alin. (1) pct. 4 lit. g), în sensul că are această

semnificație și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Întrucât, în cauză, decizia de

compensare nr. 1283 din 05 iunie 2014, contestată de reclamant, a fost emisă de

Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, iar potrivit art. 3 pct. 4

lit. g) din Legea nr. 165/2013, această instituție are calitatea de entitate

învestită de lege, astfel încât, conform art. 35 alin. (1) din același act

normativ, competența de soluționare a cauzei revine tribunalului în a cărui

circumscripție se află sediul acestei entități.

Având în vedere că sediul Comisiei

Naționale pentru Compensarea imobilelor se află în circumscripția Tribunalului

București, aceasta este instanța competentă teritorial să soluționeze cauza

dedusă judecății.

Argumentul potrivit căruia o

interpretare contrară ar face ca soluționarea tuturor contestațiilor formulate

împotriva deciziilor emise de Comisia Naționala pentru Compensarea Imobilelor,

referitor la imobilele de pe teritoriul întregii țări ar reveni în competența

unei singure instanțe - Tribunalul București, probatoriul urmând a fi

administrat în numeroase cazuri prin comisie rogatorie de către tribunalele de

la locul imobilului, nu are relevanță sub aspectul stabilirii normei de

competență incidență în cauză.

În consecință, Înalta Curte va stabili

competența de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului în circumscripția

căreia se află sediul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor,

respectiv Tribunalul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

29 septembrie 2015.