ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1955/2011

Ședința publică de la 19 mai 2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin

sentința comercială nr. 2244 din 2 iunie 2010, Tribunalul Galați a admis în

parte acțiunea principală astfel cum a fost modificată în sensul că a obligat

pârâta-reclamantă  SC F. SRL Caracal să plătească reclamantului-pârât suma de

148.877,42 lei beneficiu nerealizat și a constatat rezoluțiunea contractului de

vânzare-cumpărare încheiat între părți la data de 20 martie 2004; a admis în

parte cererea reconvențională în sensul că a obligat reclamantul-pârât la plata

sumelor de 2.500 dolari SUA și 20.000 Euro către pârâta-reclamantă, sumă ce va

fi reactualizată cu dobânda legală de la data plății și până la data

restituirii și a respins cererea pârâtei-reclamante de constatare a

valabilității convenției încheiate de părți.

Pentru

a se pronunța astfel prima instanță a reținut în principal că față de existența

unei hotărâri judecătorești irevocabile (2129 din 7 iunie 2006 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție în dosar nr. 2979/2005) se impune constatarea

rezoluțiunii convenției părților încheiată tocmai în scopul stingerii unui

litigiu,  la data de 10 decembrie 2003, cu consecința repunerii părților în

situația anterioară. Astfel reclamantul-pârât U.M.R. a fost obligat să

restituie pârâtei-reclamante  SC F. SRL Caracal suma de 2500 dolari SUA, sumă

ce a fost actualizată cu dobânzii legale  de la data plătii (10 decembrie 2003

si până la data restituirii ). Totodată, va fi obligat reclamantul-pârât U.M.R.

să restituie pârâtei-reclamante SC F. SRL Caracal suma de 20.000 Euro, primită

în baza antecontractului de vânzare - cumpărare încheiat la data de 20 martie

2007, sumă ce a fost de asemenea reactualizată cu dobânda legală de la data

plății și până la data restituirii.

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal a formulat apel atât pârâta-reclamantă cât și

reclamantul-pârât.

Prin

decizia nr. 99/A din 6 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția

comercială, maritimă și fluvială, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de

pârâta-reclamantă  SC F. SRL împotriva sentinței comerciale nr. 2244 din 2

iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Galați; s-a admis apelul declarat de

reclamantul-pârât U.M.R. împotriva aceleiași sentințe pe care a schimbat-o în

parte, în sensul că: a fost obligată pârâta reclamantă la plata sumei de

162.003 lei reprezentând beneficiu nerealizat către reclamantul pârât; s-a

respins capătul de cerere privind obligarea reclamantului-pârât la plata

sumelor de 2500  dolari SUA și 20.000 Euro, ca rămas fără obiect; s-au menținut

celelalte dispoziții ale sentinței apelate; s-a obligat pârâta-reclamantă la

plata sumei de 4170,15 lei cheltuieli de judecată în apel către

reclamantul-pârât.

Pentru

a se pronunța astfel instanța de apel a reținut în principal că la data de 10

februarie 2003 părțile au încheiat o convenție pentru stingerea litigiului ce

formează obiectul dosarului nr. 4257/2003 prin care pârâta s-a obligat să

achite suma de 5.500 dolari SUA, din care 2.500 au fost achitați la data

respectivă, 1000 dolari SUA urmând să fie achitați la 17 decembrie 2003 și 2000

dolari SUA la 31 ianuarie 2001, iar reclamantul se obliga să transfere dreptul

de proprietate. Cum pârâta, însă nu a achitat diferențele de preț la datele

stabilite, părțile nu au mai perfectat contractul de vânzare-cumpărare.

Instanța

de apel a mai reținut că din coroborarea informațiilor din raportul de

expertiză M.V. și raportul de expertiză refăcut rezultă că beneficiul

nerealizat de către reclamant se ridică la suma totală de 162.003 lei compusă

din suma de 86.976,14 lei pentru perioada 14 martie 2003 – martie 2006 și 75.024,88

lei pentru perioada martie 2006 – 31 august 2008.

Referitor

la sumele achitate de către pârâtă ulterior, în baza convenției din 20 martie

2007 s-a reținut de instanța de apel că acestea au fost restituite de către

reclamant, acesta consemnându-le la dispoziția pârâtei și pârâta le-a încasat,

conform adeverinței nr. 1530/2010 emisă de CEC Bank.

Împotriva

deciziei comerciale nr. 99 A din 6 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel

Galați a declarat recurs  SC F. SRL Caracal criticând-o pentru motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3, 7, 8, 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea motivelor de recurs recurenta arată că: 1. nu a fost stabilită

corect calea de atac; 2. decizia instanței de apel nu cuprinde motivele pe care

se sprijină cu privire la stabilirea cuantumului beneficiului nerealizat; 3.

capătul de cerere privind constatarea rezoluțiunii antecontractului de

vânzare-cumpărare încheiat între părți la 20 martie 2007 a fost soluționat

incorect deoarece în cauză nu interveniseră premisele pactului comisoriu; 4.

instanța de apel a aplicat greșit legea și când a soluționat capătul din

cererea reconvențională cu privire la constatarea convenției de

vânzare-cumpărare încheiată între aceleași părți la data de 10 decembrie 2003

urmând ca sentința să țină loc de act de vânzare-cumpărare.

Analizând

actele și lucrările dosarului în funcție de criticile invocate, Înalta Curte

reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Deși

recurenta a invocat art. 304 pct. 3 C. proc. civ. arătând că instanța de apel a

calificat greșit calea de atac, Înalta Curte reține că această critică se

încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.

Cu

alte cuvinte critica recurentei referitoare la calificarea greșită a căii de

atac și încadrarea acesteia de către recurentă în motivul prevăzut de art. 304

pct. 3 C. proc. civ. nu poate fi însușită de Înalta Curte deoarece textul de

lege mai sus menționat vizează casarea hotărârii atunci când s-a încălcat

competența instanței.

Soluționarea

de către instanța de apel, în apel a căii de atac în complet de doi judecători

și nu de trei judecători, adică în complet de recurs așa cum susține recurenta

conturează motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. și în

consecință va fi analizat de Înalta Curte din această perspectivă.

Revenind

la critica recurentei referitoare la calificarea greșită a căii de atac Înalta

Curte nu și-o însușește atât timp cât prin dispozitivul sentinței comerciale

nr. 2244 din 2 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Galați pârâta-reclamantă a

fost obligată să plătească reclamantului-pârât suma de 148.877 lei reprezentând

beneficiul nerealizat și s-a constatat rezoluțiunea contractului de

vânzare-cumpărare încheiat la 20 martie 2004.

Față

de faptul că suma la care a fost obligată pârâta să o plătească reclamantului

este mai mare de 100.000 lei Înalta Curte reține că în cauză nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 282

1

C. proc. civ. care prevăd că, nu sunt supuse

apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță litigiile al căror

obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, atât în materie civilă

cât și în materie comercială.

Nu

este lipsit de relevanță de a aminti în acest context și decizia nr. XXXII/2008

(32/2008) prin care Înalta Curte ca urmare a admiterii recursului în interesul

legii a stabilit că „dispozițiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) și b) și

art. 281

1

alin. (1) C. proc. civ., se interpretează în sensul că, în

vederea determinării competenței materiale de soluționare în primă instanță și

a căilor de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile și comerciale având

ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept patrimonial,

constatarea nulității, anularea, rezoluțiunea, rezilierea unor acte juridice

privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu

privind restabilirea situației anterioare”.

Referitor

la critica recurentei în sensul că decizia instanței de apel nu cuprinde

motivele pe care se sprijină cu privire la stabilirea cuantumului beneficiului

nerealizat, Înalta Curte reține că este neîntemeiată deoarece din examinarea

deciziei recurate a constatat că hotărârea cuprinde în considerente motivele de

fapt care au format convingerea instanței în vederea acordării despăgubirilor

solicitate. Astfel, se arată că din coroborarea informațiilor din raportul de

expertiză M.V. și raportul de expertiză refăcut, rezultă că beneficiul

nerealizat de către reclamant se ridică în sumă totală de 86.976,14 lei pentru

perioada 14 martie 2003 – martie 2006 și 75.024,88 lei pentru perioada martie

2006 – 31 august 2008.

În

ceea ce privește critica recurentei referitoare la soluționarea incorectă a

capătului de cerere privind constatarea rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare,

Înalta Curte reține că în mod corect s-a soluționat acest capăt de cerere din

moment ce părțile au convenit că dacă în termen de 3 luni de la pronunțarea

hotărârii în dosarul nr. 1430/207/2007 pârâta nu își onorează obligațiile

antecontractul este rezoluționat de drept plin fără îndeplinirea vreunei

formalități (fila 26 din dosarul nr. 1430.3/207/2007 al Judecătoriei Caracal).

Față

de faptul că pactul comisoriu de gradul IV este acea clauză contractuală în

care părțile prevăd că în cazul neexecutării obligațiilor, contractul se

desființează de plin drept, fără punerea în întârziere a debitorului instanța

nu poate decât să constate rezoluțiunea. Față de cele arătate rezultă că – în

condițiile existenței pactului comisoriu de gradul IV – în mod corect

instanțele au constatat rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare

încheiat la 20 martie 2007 atât timp cât pârâta nu a achitat diferența de preț

în termenul stipulat în convenție.

Referitor

la critica recurentei în sensul că instanța de apel a soluționat greșit capătul

de cerere din cererea reconvențională cu privire la constatarea valabilității

convenției de vânzare-cumpărare încheiată între aceleași părți la 10 decembrie

2003 Înalta Curte reține pentru acuratețea deciziei că instanța de apel nu a

soluționat cererea reconvențională ci a exercitat controlul judiciar a

hotărârii atacate în funcție de criticile cererii de apel.

Analizând

critica recurentei sub acest aspect Înalta Curte reține că este neîntemeiată

deoarece instanța de control judiciar a reținut corect că nu se pot formula

cereri noi în fața instanței de apel.

Este

de reținut că prin cererea reconvențională  SC F. SRL Caracal a solicitat să se

constate valabilitatea convenției de vânzare-cumpărare din data de 10 decembrie

2003, iar în caz contrar să fie obligat reclamantul la plata sumei de 2.500

dolari SUA și a sumei de 20.000 Euro, precum și la plata daunelor curente

pentru perioada în care societatea a fost folosită de folosința acestora.

Din

formularea cererii reconvenționale reiese că pârâta a solicitat să se constate

că este valabilă convenția din 10 decembrie 2003. Solicitarea pârâtei de a se

pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic a intervenit după

expirarea termenului înăuntrul căruia putea fi depusă.

Este

adevărat că prin concluziile scrise depuse la 8 martie 2010 pârâta a solicitat

și pronunțarea unei sentințe care să țină loc de act autentic de

vânzare-cumpărare, însă această solicitare a avut loc cu încălcarea art. 119

alin. (3) C. proc. civ. astfel că Tribunalul Galați în mod corect nu a analizat

acest aspect ci doar solicitarea pârâtei din cererea reconvențională

referitoare la valabilitatea convenției încheiate la 10 decembrie 2003. Cum

prin cererea de apel pârâta nu a criticat acest aspect ci doar modalitatea de

soluționare a cererii reconvenționale prin care a solicitat să se constate

valabilitatea convenției din 20 martie 2007 și nu a convenției din 10 decembrie

2003 cu consecința pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act autentic

de vânzare-cumpărare, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de apel

a reținut că în apel nu se pot formula cereri noi.

Cu

alte cuvinte, instanța de apel a reținut în mod corect că pe parcursul

soluționării litigiului în fața primei instanțe prin cererea reconvențională

pârâta a solicitat constatarea valabilității convenției din 10 decembrie 2003,

deci nu a convenției din 20 martie 2007 cum a solicitat pentru prima dată prin

cererea de apel.

Având

în vedere considerentele arătate Înalta Curte reține că, criticile recurentei

nu se încadrează în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304

C. proc. civ.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta  SC F. SRL Caracal împotriva deciziei nr. 99/A din 6 decembrie

2010 a Curții de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 mai 2011.