ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1875/2015

Deliberând, asupra

recursului constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 2437/PI din 17 octombrie

2013, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins acțiunea civilă formulată de

reclamantul R.M.J.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că potrivit art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 213/1998: „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv

cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii

proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale

de reparație."

Ori, revendicarea

bijuteriilor confiscate abuziv de către regimul comunist a fost reglementată de

O.U.G. nr. 190/2000.

Conform art. 26 alin.

(1) din actul normativ menționat: „Persoanele fizice și juridice ale căror

obiecte din metale prețioase și pietre prețioase de natura celor prevăzute la

art. 4 au fost preluate abuziv de către stat pot solicita restituirea acestora

judecătoriei în raza căreia domiciliază sau își au sediul, până la data de 31

decembrie 2009."

Prin urmare, câtă

vreme reclamantul a avut la dispoziție un act normativ special - O.U.G. nr.

190/2000 - el nu mai poate apela la prevederile de drept comun pentru

revendicarea bijuteriilor pretins preluate abuziv de către regimul comunist.

Mai mult, sancțiunea

nulității se aplică actelor juridice, înțelese ca manifestări de voință făcute

în scopul nașterii, modificării sau stingerii unui raport juridic concret.

Inventarul a cărui

nulitate o solicită reclamantul descrie obiectele „din metale prețioase găsite

îngropate în cimitirul „M." din Timișoara la 1 august 1986".

Prin urmare, acest

inventar nu constată un raport juridic, nefiind un act juridic, astfel că el nu

poate fi sancționat cu nulitatea.

De altfel, O.U.G. nr.

190/2000 nu condiționa restituirea bijuteriilor confiscate de anularea actului

de preluare, ci doar de dovedirea caracterului abuziv al preluării.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamantul R.M.J. solicitând

schimbarea ei, cu consecința admiterii acțiunii.

Prin Decizia nr. 103

din 16 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a

civilă s-a respins apelul declarat de reclamantul R.M.J. împotriva Sentinței

civile nr. 2437/PI din 17 octombrie 2013, Tribunalul Timiș, secția I civilă.

Curtea de apel a

reținut că scopul urmărit de reclamant prin formularea acțiunii sale este

restituirea în natură sau prin echivalent bănesc, a obiectelor din aur care se

pretinde a fi fost confiscate din patrimoniul său - iar nu găsite ca abandonate

de alte persoane, și preluate de stat - așa cum rezultă din procesul-verbal

(Inventar nr. 7331 din 1 august 1986) întocmit de Direcția Economică a

Inspectoratului General de Miliție, a cărui nulitate s-a cerut a se constata

pentru a-i fi astfel admisă cererea în realizarea dreptului menționat.

O.U.G. nr. 190/2000

privind regimul metalelor prețioase și pietrelor prețioase în România este

actul normativ care, după Decembrie 1989, a prevăzut, în mod expres,

posibilitatea pentru cei îndreptățiți de a-și recupera astfel de bunuri

preluate în mod abuziv.

Art. 26 al O.U.G. nr.

190/2000 prevedea faptul că persoanele fizice și juridice ale căror obiecte din

metale și pietre prețioase au fost preluate abuziv de către stat, puteau

solicita restituirea lor judecătoriei în raza căreia domiciliau sau își aveau

sediul, până la data de 31 decembrie 2009, procedură la care însă reclamantul

nu a recurs.

Observarea corectă a

acestui text demonstrează că legea nu impunea ca și condiție pentru

demonstrarea calității procesuale active în atare acțiuni decât pe aceea ca cei

care solicită restituirea bunurilor să fie cei cărora le-au fost preluate de

stat aceste bunuri, ipostază pe care o puteau demonstra prin orice mijloace de

probă - la o adică și prin contra-dovedirea mențiunilor din actele de preluare

- evident, sub condiția respectării termenului prevăzut pentru exercitarea

acestei proceduri.

Acțiunea

reclamantului având un asemenea obiect a fost introdusă mult după expirarea

acestui termen de decădere (21 martie 2013) iar pentru a justifica acest lucru

el a înțeles să o întemeieze pe dispozițiile de drept comun în materia

restituirii.

Astfel cum în mod

corect a reținut instanța de fond în hotărârea sa, conform art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, bunurile preluate de

stat fără un titlu (așa cum se pretinde că sunt cele menționate în acțiune),

inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de

foștii proprietari sau de succesorii lor, dacă nu fac obiectul unor legi

speciale de reparație.

Cum pentru bunurile

contând din metale și pietre prețioase a fost adoptată o astfel de lege

specială de reparație (care este O.U.G. nr. 190/2000), reclamantul trebuia să

utilizeze de dispozițiile acesteia pentru a putea obține restituirea bunurilor

confiscate, ocazie cu care putea administra toate probele necesare și utile

dovedirii realității susținerilor sale.

Întrucât el a omis să

valorifice această lege specială în termenul de ea prevăzut, conform textului

amintit al Legii nr. 213/1998, nu poate solicita același lucru printr-o altă

procedură, respectiv cea de drept comun, cum este și cea de față.

Câtă vreme

reclamantul a avut la dispoziție o lege specială de restituire însoțită de

întreg arsenalul garanțiilor procesuale aferente acesteia, respingerea acțiunii

sale în revendicare de drept comun nu îi încalcă dreptul de acces la justiție

prevăzut de art. 21 din Constituție privind liberul acces la justiție (aspect

consacrat, de ex. în Decizia nr. 476 din 9 noiembrie 2004 și Decizia nr. 47 din

4 februarie 2014 ale Curții Constituționale), acest drept putând fi supus unor

limite și condiții de exercitare fără a-l afecta în substanță, (al căror regim

poate fi stabilit de state în limita marjei lor de aprecieri recunoscute de

Convenția europeană a Drepturilor Omului și de jurisprudența Curții de la

Strasbourg), și câtă vreme el face obiectul unor proceduri efective cum este și

cazul legii speciale de reparație în materie (O.U.G. nr. 190/2000).

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul R.M.J., fără a indica motivele de

nelegalitate pe care își întemeiază recursul, arătând, în esență, că instanțele

fondului au pronunțat hotărâri greșite, cu încălcarea legii.

În acest sens,

susține că din actele întocmite de organele de miliție nu a rezultat că

reclamantului i-au fost confiscate bunuri și că acestea ar fi fost preluate de

stat și drept consecință, reclamantul nu avea temeiul legal și probator ca să

solicite pe calea O.G. nr. 190/2000 bunurile deținute.

Mai arată și faptul

că actul a cărui nulitate o solicită este intitulat inventar, dar în realitate

actul este un veritabil proces-verbal de predare primire a unor bunuri de la

Miliție la BNR, fiind încheiat cu nerespectarea dispozițiilor art. 948 C. civ.

Analizând recursul

declarat de reclamantul R.M.J., din perspectiva criticilor formulate, ținând

cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că acesta

este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prioritar, pentru a

răspunde excepției inadmisibilității recursului, în cauză s-a constatat că,

cererea reclamantului este evaluabilă în bani, prin acțiune solicitându-se

constatarea nulității absolute a înscrisului intitulat inventar nr. 7331,

încheiat de Ministerul de Interne, Inspectoratul General al Miliției, Direcția

Economică sub nr. 1722 și predarea bijuteriilor confiscate ilegal în cantitate

de 6.332,64 grame înscrise în inventarul 7331/1998, pe care reclamantul R.M.J.

Ie-a evaluat la suma de 1.119.489 RON.

Art. XVIII din Legea

nr. 2/2013 prevede: "(1) Dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr.

134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, se aplică proceselor

pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016.

(2) În procesele

pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data

de 31 decembrie 2015, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în

cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010

privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigația

civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale,

în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate

prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de

până la 1.000.000 RON inclusiv.

Prin urmare, valoarea

pretențiilor solicitate prin acțiune depășește suma de 1.000.000 RON, astfel că

decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara este supusă controlului de

legalitate prevăzut în calea extraordinară a recursului.

Aspectele dezvoltate

de recurent în cererea de recurs referitoare la aplicarea greșită a

dispozițiilor O.G. nr. 190/2000 se subsumează motivului de casare prevăzut de art.

488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care vizează situația când hotărârea a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte

apreciază că acest motiv de recurs este nefondat întrucât conform art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, bunurile

preluate de stat fără un titlu, inclusiv cele obținute prin vicierea

consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii

lor, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Astfel, în mod corect

instanța de apel a constatat că scopul acțiunii formulate de reclamant este

restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a obiectelor de aur confiscate

care fac obiectul inventarului nr. 7331/1998 întocmit de Inspectoratul General

al Miliției Timiș, iar revendicarea bijuteriilor confiscate abuziv de către

regimul comunist a fost reglementată de O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul

metalelor prețioase și pietrelor prețioase în România, cu modificările și

completările ulterioare.

Conform art. 26 alin.

(1) din actul normativ menționat, "Persoanele fizice și juridice ale căror

obiecte din metale prețioase și pietre prețioase de natura celor prevăzute la

art. 4 au fost preluate abuziv de către stat pot solicita restituirea acestora

judecătoriei în raza căreia domiciliază sau își au sediul, până la data de 31

decembrie 2009."

Prin urmare, câtă

vreme recurentul-reclamant a avut la dispoziție un act normativ special, în

temeiul căruia să solicite restituirea obiectelor considerate a fi confiscate

abuziv de către regimul comunist, el nu mai poate apela la normele de drept

comun pentru revendicarea acestora, conform principiului "specialia

generalibus derogant".

Contrar susținerilor

recurentului, sancțiunea nulității se aplică actelor juridice înțelese ca

manifestări de voință făcute în scopul nașterii, modificării sau stingerii unui

raport juridic concret.

Or, inventarul a

cărui nulitate o solicită recurentul descrie obiectele "din metale

prețioase găsite îngropate în cimitirul M. din Timișoara la data de 1 august

1986."

Astfel, instanța de

apel a apreciat cu justețe faptul că, acest înscris de care se folosește

reclamantul și pe care nu îl deține, nu constată un raport juridic și nu are

forma unui act juridic pentru a fi sancționat cu nulitatea.

De altfel, O.U.G. nr.

190/2000 nu condiționa restituirea bijuteriilor confiscate de anularea actului

de preluare, ci doar de dovedirea caracterului abuziv al preluării.

În concluzie,

întrucât recurentul-reclamant a omis să valorifice legea specială în termenul

prevăzut, conform textului amintit al Legii nr. 213/1998, nu poate solicita

același lucru printr-o altă procedură, respectiv cea de drept comun, cum este

și cea de față.

Ca urmare, pentru

toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că motivele de recurs

invocate de reclamant sunt nefondate și în consecință, în temeiul art. 496

alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Văzând dispozițiile

art. 453 alin. (1) C. proc. civ., precum și solicitarea apărătorului intimatei-pârâte

Banca Națională a României, dovedită cu înscrisurile depuse la dosar, va fi

obligat recurentul-reclamant R.M.J. la plata sumei de 1.302 RON către

intimata-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul R.M.J. împotriva Deciziei nr. 103 din 16

septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Obligă pe

recurentul-reclamant R.M.J. la plata sumei de 1.302 RON reprezentând cheltuieli

de judecată către intimata-pârâtă BNR.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 septembrie 2015.

Procesat de GGC - LM