ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1875/2015

Deliberând, asupra recursului constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 2437/PI din 17 octombrie 2013, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul R.M.J. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998: „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație." Ori, revendicarea bijuteriilor confiscate abuziv de către regimul comunist a fost reglementată de O.U.G. nr. 190/2000.

Conform art. 26 alin. (1) din actul normativ menționat: „Persoanele fizice și juridice ale căror obiecte din metale prețioase și pietre prețioase de natura celor prevăzute la art. 4 au fost preluate abuziv de către stat pot solicita restituirea acestora judecătoriei în raza căreia domiciliază sau își au sediul, până la data de 31 decembrie 2009." Prin urmare, câtă vreme reclamantul a avut la dispoziție un act normativ special - O.U.G. nr. 190/2000 - el nu mai poate apela la prevederile de drept comun pentru revendicarea bijuteriilor pretins preluate abuziv de către regimul comunist. Mai mult, sancțiunea nulității se aplică actelor juridice, înțelese ca manifestări de voință făcute în scopul nașterii, modificării sau stingerii unui raport juridic concret.

Inventarul a cărui nulitate o solicită reclamantul descrie obiectele „din metale prețioase găsite îngropate în cimitirul „M." din Timișoara la 1 august 1986". Prin urmare, acest inventar nu constată un raport juridic, nefiind un act juridic, astfel că el nu poate fi sancționat cu nulitatea. De altfel, O.U.G. nr. 190/2000 nu condiționa restituirea bijuteriilor confiscate de anularea actului de preluare, ci doar de dovedirea caracterului abuziv al preluării. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamantul R.M.J. solicitând schimbarea ei, cu consecința admiterii acțiunii. Prin Decizia nr. 103 din 16 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă s-a respins apelul declarat de reclamantul R.M.J.

împotriva Sentinței civile nr. 2437/PI din 17 octombrie 2013, Tribunalul Timiș, secția I civilă. Curtea de apel a reținut că scopul urmărit de reclamant prin formularea acțiunii sale este restituirea în natură sau prin echivalent bănesc, a obiectelor din aur care se pretinde a fi fost confiscate din patrimoniul său - iar nu găsite ca abandonate de alte persoane, și preluate de stat - așa cum rezultă din procesul-verbal (Inventar nr. 7331 din 1 august 1986) întocmit de Direcția Economică a Inspectoratului General de Miliție, a cărui nulitate s-a cerut a se constata pentru a-i fi astfel admisă cererea în realizarea dreptului menționat. O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul metalelor prețioase și pietrelor prețioase în România este actul normativ care, după Decembrie 1989, a prevăzut, în mod expres, posibilitatea pentru cei îndreptățiți de a-și recupera astfel de bunuri preluate în mod abuziv.

Art. 26 al O.U.G. nr. 190/2000 prevedea faptul că persoanele fizice și juridice ale căror obiecte din metale și pietre prețioase au fost preluate abuziv de către stat, puteau solicita restituirea lor judecătoriei în raza căreia domiciliau sau își aveau sediul, până la data de 31 decembrie 2009, procedură la care însă reclamantul nu a recurs. Observarea corectă a acestui text demonstrează că legea nu impunea ca și condiție pentru demonstrarea calității procesuale active în atare acțiuni decât pe aceea ca cei care solicită restituirea bunurilor să fie cei cărora le-au fost preluate de stat aceste bunuri, ipostază pe care o puteau demonstra prin orice mijloace de probă - la o adică și prin contra-dovedirea mențiunilor din actele de preluare - evident, sub condiția respectării termenului prevăzut pentru exercitarea acestei proceduri.

Acțiunea reclamantului având un asemenea obiect a fost introdusă mult după expirarea acestui termen de decădere (21 martie 2013) iar pentru a justifica acest lucru el a înțeles să o întemeieze pe dispozițiile de drept comun în materia restituirii. Astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond în hotărârea sa, conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, bunurile preluate de stat fără un titlu (așa cum se pretinde că sunt cele menționate în acțiune), inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii lor, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Cum pentru bunurile contând din metale și pietre prețioase a fost adoptată o astfel de lege specială de reparație (care este O.U.G.

nr. 190/2000), reclamantul trebuia să utilizeze de dispozițiile acesteia pentru a putea obține restituirea bunurilor confiscate, ocazie cu care putea administra toate probele necesare și utile dovedirii realității susținerilor sale. Întrucât el a omis să valorifice această lege specială în termenul de ea prevăzut, conform textului amintit al Legii nr. 213/1998, nu poate solicita același lucru printr-o altă procedură, respectiv cea de drept comun, cum este și cea de față. Câtă vreme reclamantul a avut la dispoziție o lege specială de restituire însoțită de întreg arsenalul garanțiilor procesuale aferente acesteia, respingerea acțiunii sale în revendicare de drept comun nu îi încalcă dreptul de acces la justiție prevăzut de art. 21 din Constituție privind liberul acces la justiție (aspect consacrat, de ex.

în Decizia nr. 476 din 9 noiembrie 2004 și Decizia nr. 47 din 4 februarie 2014 ale Curții Constituționale), acest drept putând fi supus unor limite și condiții de exercitare fără a-l afecta în substanță, (al căror regim poate fi stabilit de state în limita marjei lor de aprecieri recunoscute de Convenția europeană a Drepturilor Omului și de jurisprudența Curții de la Strasbourg), și câtă vreme el face obiectul unor proceduri efective cum este și cazul legii speciale de reparație în materie (O.U.G. nr. 190/2000). Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul R.M.J., fără a indica motivele de nelegalitate pe care își întemeiază recursul, arătând, în esență, că instanțele fondului au pronunțat hotărâri greșite, cu încălcarea legii.

În acest sens, susține că din actele întocmite de organele de miliție nu a rezultat că reclamantului i-au fost confiscate bunuri și că acestea ar fi fost preluate de stat și drept consecință, reclamantul nu avea temeiul legal și probator ca să solicite pe calea O.G. nr. 190/2000 bunurile deținute. Mai arată și faptul că actul a cărui nulitate o solicită este intitulat inventar, dar în realitate actul este un veritabil proces-verbal de predare primire a unor bunuri de la Miliție la BNR, fiind încheiat cu nerespectarea dispozițiilor art. 948 C. civ.

Analizând recursul declarat de reclamantul R.M.J., din perspectiva criticilor formulate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: Prioritar, pentru a răspunde excepției inadmisibilității recursului, în cauză s-a constatat că, cererea reclamantului este evaluabilă în bani, prin acțiune solicitându-se constatarea nulității absolute a înscrisului intitulat inventar nr. 7331, încheiat de Ministerul de Interne, Inspectoratul General al Miliției, Direcția Economică sub nr. 1722 și predarea bijuteriilor confiscate ilegal în cantitate de 6.332,64 grame înscrise în inventarul 7331/1998, pe care reclamantul R.M.J.

Ie-a evaluat la suma de 1.119.489 RON. Art. XVIII din Legea nr. 2/2013 prevede: "(1) Dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016. (2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Prin urmare, valoarea pretențiilor solicitate prin acțiune depășește suma de 1.000.000 RON, astfel că decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara este supusă controlului de legalitate prevăzut în calea extraordinară a recursului. Aspectele dezvoltate de recurent în cererea de recurs referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor O.G. nr. 190/2000 se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care vizează situația când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs este nefondat întrucât conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, bunurile preluate de stat fără un titlu, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii lor, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Astfel, în mod corect instanța de apel a constatat că scopul acțiunii formulate de reclamant este restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a obiectelor de aur confiscate care fac obiectul inventarului nr. 7331/1998 întocmit de Inspectoratul General al Miliției Timiș, iar revendicarea bijuteriilor confiscate abuziv de către regimul comunist a fost reglementată de O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul metalelor prețioase și pietrelor prețioase în România, cu modificările și completările ulterioare.

Conform art. 26 alin. (1) din actul normativ menționat, "Persoanele fizice și juridice ale căror obiecte din metale prețioase și pietre prețioase de natura celor prevăzute la art. 4 au fost preluate abuziv de către stat pot solicita restituirea acestora judecătoriei în raza căreia domiciliază sau își au sediul, până la data de 31 decembrie 2009." Prin urmare, câtă vreme recurentul-reclamant a avut la dispoziție un act normativ special, în temeiul căruia să solicite restituirea obiectelor considerate a fi confiscate abuziv de către regimul comunist, el nu mai poate apela la normele de drept comun pentru revendicarea acestora, conform principiului "specialia generalibus derogant". Contrar susținerilor recurentului, sancțiunea nulității se aplică actelor juridice înțelese ca manifestări de voință făcute în scopul nașterii, modificării sau stingerii unui raport juridic concret.

Or, inventarul a cărui nulitate o solicită recurentul descrie obiectele "din metale prețioase găsite îngropate în cimitirul M. din Timișoara la data de 1 august 1986." Astfel, instanța de apel a apreciat cu justețe faptul că, acest înscris de care se folosește reclamantul și pe care nu îl deține, nu constată un raport juridic și nu are forma unui act juridic pentru a fi sancționat cu nulitatea. De altfel, O.U.G. nr. 190/2000 nu condiționa restituirea bijuteriilor confiscate de anularea actului de preluare, ci doar de dovedirea caracterului abuziv al preluării. În concluzie, întrucât recurentul-reclamant a omis să valorifice legea specială în termenul prevăzut, conform textului amintit al Legii nr. 213/1998, nu poate solicita același lucru printr-o altă procedură, respectiv cea de drept comun, cum este și cea de față.

Ca urmare, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că motivele de recurs invocate de reclamant sunt nefondate și în consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. Văzând dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., precum și solicitarea apărătorului intimatei-pârâte Banca Națională a României, dovedită cu înscrisurile depuse la dosar, va fi obligat recurentul-reclamant R.M.J. la plata sumei de 1.302 RON către intimata-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul R.M.J. împotriva Deciziei nr. 103 din 16 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă. Obligă pe recurentul-reclamant R.M.J. la plata sumei de 1.302 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă BNR. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2015. Procesat de GGC - LM