ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 336/2015

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 336/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta Organizația

Utilizatorilor de Apa pentru Irigații (O.U.A.I.) Cetate a solicitat anularea și

suspendarea executării dispoziției obligatorii nr. 95457 din 08 iunie 12 emisă

de D.G.F.P. Dolj - Serviciul de Inspecție Economico - Financiară, precum și a Deciziei

nr. 12 din 27 august 2012, emisă de M.F.P. - Direcția Generală de Legislație și

Reglementare în domeniul Activelor Statului - Serviciul de Soluționare a

Plângerilor Prealabile și a Contestațiilor cu privire la Activitatea de Inspecție Economică - Financiară și Inspecția Activității Proprii a

Ministerului.

În motivarea cererii

de chemare în judecată, reclamanta a susținut că dispoziția obligatorie nr. 95457/2012

reprezintă titlul de creanță în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (1)

din O.U.G. nr. 94/2011, iar raportul de inspecție economico - financiară din 31

mai 2012 este anexă la dispoziția obligatorie.

S-a mai precizat că

sumele ce fac obiectul prezentei cereri, identificate cu dispoziția obligatorie,

sunt: 750.169 lei - reprezentând sprijin financiar acordat în perioada

2007-2009, în temeiul O.U.G. nr. 123/2006 și 874.872 lei - accesorii calculate

în timpul controlului.

S-a mai arătat că

dispoziția obligatorie a fost contestată în termen legal, formulându-se

plângere prealabilă, înregistrată la D.G.F.P. Dolj sub nr. 27603 din 05 iulie 2012.

A arătat reclamanta

că atât în dispoziția obligatorie, cât și în Decizia nr. 12 din 27 august 2012,

se face trimitere la modul defectuos în care a achiziționat diverse materiale

furnizorul SC M. SRL Poiana Mare, organul de inspecție constatând faptul că

facturile emise de furnizorii de materiale înscrise în devizele de lucrări, în

baza cărora s-a solicitat și încasat de către reclamantă sprijinul financiar de

la D.A.D.R. Dolj, nu pot fi justificate cu documente legal întocmite.

La data de 18

ianuarie 2013 pârâta D.G.F.P. Dolj a formulat întâmpinare, în cuprinsul căreia,

după expunerea situației de fapt reținută prin actele de control fiscal și a

dispozițiilor legale incidente în cauză, a solicitat respingerea contestației,

ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 342/2013

din 1 octombrie 2013, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta Organizația

Utilizatorilor de Apă pentru Irigații (O.U.A.I.) Cetate, în contradictoriu cu

pârâtul M.F.P.- Direcția generală de legislație și reglementare în domeniul

activelor statului - serviciul de soluționare a plângerilor prealabile și a

contestațiilor cu privire la activitatea de inspecție economică - financiară și

inspecția activității proprii a ministerului.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență că în mod legal organele

de inspecție economico - financiară au constatat faptul că documentele în baza

cărora O.U.A.I. Cetate nu întrunesc activitatea de document justificativ și nu

atestă realitatea tranzacțiilor comerciale desfășurate între reclamant și

societățile verificate cu ocazia controalelor încrucișate în perioada

2007-2009.

A reținut instanța

că, din cuprinsul actelor administrativ fiscale contestate în prezenta cauză,

precum și din cuprinsul raportului de expertiză contabilă (aflat la filele nr. 195-203

din dosar), reiese că măsurile de stabilire a restituirii sumei de 750.109, reprezentând

sprijin financiar acordat pentru perioada 2007-2009 și de obligare la plata

sumei de 874.872 lei, cu titlu de accesorii, sunt justificate, fiind emise în

conformitate cu dispozițiile art. 17 din O.U.G nr. 123/2006 și ale art. 22 alin.

(2) din O.U.G. nr. 94/2011.

S-a reținut în

considerentele hotărârii atacate că problema supusă soluționării este aceea

dacă suma totală de 1.625.041 lei, reprezentând sprijin financiar și accesorii

calculate în timpul controlului, este legal datorată, în condițiile în care din

examinarea documentelor justificative puse la dispoziția organelor fiscale a

rezultat, pe de o parte, că furnizorii înscriși în facturile respective nu au

avut relații comerciale cu reclamanta, iar, pe de altă parte, pentru

tranzacțiile efectuate cu SC M. SRL și SC F. SRL, nu s-au prezentat certificate

de garanție și calitate, iar plățile au fost efectuate în mare parte prin casă

(astfel cum se reține din tabelul centralizator întocmit de expert - filele

200-203 din dosar).

Raportându-se la dispozițiile

art. 17 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 123/2006, Curtea a apreciat că pentru a

beneficia de sprijinul financiar acordat în perioada 2007-2009 reclamanta avea

obligația să facă dovada realității tranzacțiilor înscrise în documentele de

decontare aferente, precum și a faptului că documentele respective întrunesc

calitatea de document justificativ, obligație pe care aceasta nu și-a

îndeplinit-o, nereușind să facă dovada contrară celor reținute în actele de

inspecție fiscală.

Curtea a apreciat că,

în ceea ce privește susținerea reclamantei potrivit căreia sprijinul financiar

obținut în perioada 2007-2009 a fost folosit pentru aprovizionarea cu bunuri

materiale necesare asigurării stării de funcționare a infrastructurii de

îmbunătățiri funciare, bunurile aprovizionate având legătură directă cu acest

sector, aceasta nu poate fi reținută, întrucât excede obiectului controlului și

constatărilor organului de inspecție fiscală.

Curtea a mai reținut

că organele de inspecție fiscală nu au verificat aspectele ce vizau utilizarea

materialelor achiziționate de O.U.A.I. Cetate, ci, dimpotrivă, obiectul

inspecției a vizat legalitatea întocmirii documentelor în baza cărora a fost

obținut sprijinul financiar, respectiv dacă acestea întrunesc calitatea de

document justificativ și relevă realitatea operațiunilor comerciale desfășurate

de reclamantă.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta Organizația Utilizatorilor de Apă pentru

Irigații Cetate, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta-reclamantă

solicită, în principal, casarea sentinței recurate cu trimitere spre rejudecare

pentru nelegala citare a pârâtei D.G.F.P. Dolj - Serviciul de Inspecție

Economico - Financiara, atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea

fondului, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și

completările ulterioare.

În subsidiar,

recurenta-reclamantă solicită instanței casarea sentinței și reținerea cauzei

spre rejudecare, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 cu modificările

și completările ulterioare și, rejudecând pe fond, să încuviințeze proba cu

expertiză tehnică de specialitate, având ca obiectiv identificarea în concret a

lucrărilor pentru care a fost solicitat sprijin financiar în perioada 2007-2009.

În cazul respingerii

cererii de suplimentare probatoriu cu expertiză, solicită instanței casarea cu

reținere spre rejudecare și, rejudecând pe fond, să se dispună admiterea

acțiunii așa cum a fost formulată, respectiv anularea celor două acte

administrative contestate.

În motivarea

recursului declarat se arată că, deși cererea de chemare în judecată a fost

formulată în contradictoriu cu doi pârâți - D.G.F.P. Dolj - Serviciul de

Inspecție Economico - Financiară și M.F.P.- Direcția Generala de Legislație și

Reglementare în Domeniul Activelor Statului - Serviciul de Soluționare a

plângerilor prealabile și a contestațiilor cu privire la activitatea de

inspecție economică financiară și inspecția activității proprii a ministerului,

sentința a fost pronunțată doar în contradictoriu cu M.F.P. - Direcția Generală

de Legislație și Reglementare, fără să se facă dovada că vreuna ar fi

reprezentat-o pe cealaltă, ori că s-ar fi invocat vreo excepție, la cerere ori

din oficiu.

Subliniază recurenta

că la dosar există întâmpinare depusă de către D.G.F.P. Dolj - Serviciul de

Inspecție Economico - Financiară, deși în dispozitiv figurează ca pârât M.F.P.-

Direcția Generală, de legislație și reglementare în domeniul activelor statului

- Serviciul de soluționare a plângerilor prealabile și a contestațiilor, acestea

având sedii diferite.

În acest context, convocarea

pentru expertiza contabilă a fost făcută pentru Ministerul Finanțelor Publice -

Direcția Generală, de legislație și reglementare în domeniul activelor statului

- Serviciul de soluționare a plângerilor prealabile și a contestațiilor, iar

acesta a figurat ca parte în raportul de expertiză, în timp ce s-au prezentat

la efectuarea expertizei reprezentanți ai D.G.F.P. Dolj - Serviciul de

Inspecție Economico - Financiară.

Recurenta apreciază

că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit

căruia „instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat

natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia” și ale art. 304

pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia „hotărârea pronunțată este lipsită de

temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”,

respectiv a prevederilor art. 17 alin. (1) din O.U.G. nr. 123/2006.

Arată recurenta că nu

s-a probat concret dacă utilizarea sprijinului financiar a fost în alte

scopuri, întrucât nu s-a încuviințat expertiza tehnică de specialitate, deși

s-a solicitat, pentru a se demonstra că pe teren se găsesc lucrări efectuate în

perioada 2007-2009, iar materialele folosite sunt cele pentru care există acte

justificative.

Mai arată recurenta

că, de altfel, chiar în cuprinsul hotărârii se precizează că organele de

inspecție fiscală nu au verificat aspectele ce vizau utilizarea materialelor

achiziționate de O.U.A.I. Cetate.

Subliniază recurenta

că, în situația în care nu s-ar fi făcut dovada realității tranzacțiilor

înscrise în documentele de decontare aferente, precum și dovada faptului că

documentele respective nu întrunesc calitatea de documente justificative, legea

aplicabilă ar fi fost O.G. nr. 15/1996 - privind întărirea disciplinei

financiar-valutare, respectiv art. 5 și art. 6.

Recurenta-reclamantă

arată că în speță este incident și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7

C. proc. civ., când „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când

cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Astfel, recurenta

apreciază că prin actele de control întocmite nu s-a făcut dovada că

tranzacțiile nu au fost reale și nici că nu există documente justificative care

să reflecte realitatea operațiunilor comerciale.

Recurenta arată că hotărârea

este contradictorie cu toate probele din dosar (înscrisuri, raport expertiză contabilă),

fiind străină de natura pricinii.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru

considerentele în continuare arătate.

Înalta Curte

apreciază că hotărârea recurată este nemotivată, respectiv cuprinde motive

străine de natura pricinii, nerespectându-se prevederile art. 261 alin. (1) pct.

5 C. proc. civ., devenind astfel incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

În conformitate cu

dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească

trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Se poate aprecia că

textul legal anterior enunțat consacră principiul motivării hotărârilor, pentru

a se asigura o bună administrare a justiției și pentru a se putea exercita

controlul judiciar.

Motivele de fapt și

de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar,

premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din

dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituind o dispoziție

arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul

civil, aceasta fiind și rațiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia se poate dispune

casarea unei hotărâri atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se

sprijină, sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii.

Așa cum s-a precizat

mai sus, hotărârea instanței de fond nu este motivată, iar în lipsa motivării

și în situația în care instanța s-a limitat doar la indicarea și citarea

textelor de lege și la afirmarea faptului că reclamanta nu și-a îndeplinit

obligația de a face dovada contrară celor reținute în actele de inspecție

fiscală, Înalta Curte nu poate exercita controlul legalității și temeiniciei

hotărârii, potrivit argumentelor ce se vor enunța în continuare.

Căile de atac se exercită

de partea nemulțumită de hotărârea unei instanțe și reprezintă mijlocul

procesual prin care se realizează pe calea justiției protecția dreptului

subiectiv sau al interesului și ele se constituie ca un remediu pentru

eventualele erori ce se pot strecura într-o hotărâre.

În situația în care

hotărârea nu este motivată, instanța de control judiciar nu poate să analizeze

dacă hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, pentru că hotărârii îi

lipsesc elementele esențiale.

Legiuitorul a stabilit

în sarcina judecătorului obligația legală de a motiva în fapt și în drept

hotărârea, întrucât în hotărâre trebuie să se explice părților, atât în fapt,

cât și în drept, care au fost rațiunile care au condus la adoptarea soluției.

În lipsa motivării,

nici părțile nu sunt în măsură să analizeze legalitatea și temeinicia hotărârii

judecătorești și nici instanța de control nu poate să exercite controlul

judiciar în limitele stabilite de lege.

În dreptul intern,

nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de

la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil,

drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Prin nemotivarea

hotărârii se aduce atingere prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului privind procesul echitabil, așa cum a fost consolidat textul

în practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

În acest sens, arătăm

că potrivit jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil este înfrântă atunci

când o instanță a motivat pe scurt hotărârea, fără a examina în mod real

problemele esențiale care au fost supuse spre analiză.

Art. 6 paragraful 1

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina

instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al

argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le

aprecia pertinența.

Înalta Curte

apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al

termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe

judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În cauza de față,

hotărârea recurată nu îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5

C. proc. civ., deoarece prima instanță nu a expus în mod corespunzător

argumentele care au determinat formarea convingerii sale, cu privire la soluția

adoptată.

Instanța de fond s-a

limitat la indicarea textelor de lege apreciate ca fiind incidente în cauză, nu

a prezentat argumentele pentru care au fost înlăturate susținerile părților,

rezumându-se a afirma faptul că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de a

face dovada contrară celor reținute în actele de inspecție fiscală.

În aceste condiții,

instanța de fond nu a realizat o motivare suficientă a soluției pronunțate,

astfel că Înalta Curte este în imposibilitate să-și exercite controlul judiciar

cu privire la fondul cauzei.

Față de

considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de recurs

privind nemotivarea hotărârii în fapt și în drept este întemeiat, ceea ce va

conduce la casarea sentinței cu trimitere, urmând ca în rejudecare instanța de

fond să aibă în vedere și toate celelalte critici formulate în recurs de către

recurenta-reclamantă.

Totodată, Înalta

Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 129 alin. (5) C.

proc. civ., potrivit cărora, pentru a se ajunge la o soluție temeinică și

legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori să pună întrebări

părților sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept

care duce la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în

întâmpinare, putând ordona dovezile care le va găsi de cuviință, chiar dacă

părțile se împotrivesc.

De asemenea, instanța

este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi

adevărul și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, dând

părților ajutor activ în ocrotirea drepturilor și intereselor lor.

Înalta Curte

apreciază că instanța de fond nu a stăruit prin toate mijloacele legale în

vederea stabilirii situației de fapt, deoarece nu a încuviințat reclamantei suplimentarea

probatoriului cu proba cu expertiză tehnică de specialitate pentru a face

dovada scopului pentru care au fost utilizate bunurile achiziționate, respectiv

dacă au legătură cu sprijinul financiar acordat și dacă au fost încorporate în

utilajele existente, nesocotind astfel dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc.

civ. cu privire la rolul activ al judecătorilor.

Procedând în acest

mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod

neechivoc adevărul, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și

nelegală, care urmează a fi casată cu consecința trimiterii cauzei spre

rejudecare.

Cu

ocazia rejudecării, instanța de fond urmează, așadar, să valorifice toate

apărările și susținerile părților, raportat la obiectul cererii de chemare în

judecată cu care a fost învestită.

De

asemenea, instanța urmează să analizeze pertinența celorlalte solicitări de

probatorii, respectiv

proba cu expertiză tehnică de specialitate, având ca

obiectiv identificarea în concret a lucrărilor pentru care a fost solicitat

sprijin financiar în perioada 2007-2009,

și să dispună

suplimentarea probatoriului cu probele apreciate ca fiind necesare și utile

cauzei.

Procedând la judecata

cauzei în circumstanțele expuse, fără ca împrejurări de fapt și de drept

esențiale să fie lămurite, prima instanță nu a cercetat, de fapt, fondul

cauzei, motiv pentru care soluția pe care Înalta Curte este chemată să o pronunțe

nu poate fi decât casarea cu trimitere spre rejudecare, asigurându-se astfel

părților toate garanțiile procesuale pe care judecata cauzei în primă instanță

le oferă, precum și dublul grad de jurisdicție instituit de lege în materia

contenciosului administrativ.

Înalta

Curte constată că hotărârea atacată a fost dată și cu încălcarea formelor de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., astfel că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

5 C. proc. civ.

Într-adevăr, potrivit

prevederilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei

hotărâri se poate cere pentru motive de nelegalitate, când, prin hotărârea

dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2) din același cod.

În materia nulității

actelor de procedură, dreptul comun îl constituie prevederile art. 105 alin. (2)

C. proc. civ., potrivit cărora actele îndeplinite cu neobservarea formelor

legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o

vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea lor.

Dispozițiile art. 304

pct. 5 C. proc. civ. includ toate neregularitățile procedurale care atrag

această sancțiune, cu excepția celor expres prevăzute în art. 304 pct. 1-4, dar

și cele care au fost făcute prin nesocotirea unor principii fundamentale, a

căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Din

actele dosarului rezultă că instanța de fond a soluționat cererea de anulare a

actelor administrative contestate, fără ca unul dintre emitenții acestora să fi

fost citat în cauză și fără ca această cerere să fie comunicată respectivului pârât

împreună cu înscrisurile depuse de reclamantă și pusă în discuția părților,

încălcându-se astfel dispozițiile procedurale referitoare la citarea tuturor

părților din proces și la comunicarea actelor de procedură.

Astfel, deși cererea

de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu doi pârâți -

D.G.F.P. Dolj - Serviciul de Inspecție Economico - Financiară și M.F.P.-

Direcția Generala de Legislație și Reglementare în Domeniul Activelor Statului

- Serviciul de Soluționare a plângerilor prealabile și a contestațiilor cu

privire la activitatea de inspecție economică financiară și inspecția activității

proprii a ministerului, sentința a fost pronunțată doar în contradictoriu cu

M.F.P. - Direcția Generală de Legislație și Reglementare, fără să se facă

dovada că vreuna ar fi reprezentat-o pe cealaltă, ori că s-ar fi invocat vreo

excepție, la cerere ori din oficiu.

De asemenea, din

actele și lucrările dosarului rezultă că în cauză a formulat întâmpinare D.G.F.P.

Dolj - Serviciul de Inspecție Economico - Financiară, deși în dispozitiv

figurează ca pârât M.F.P.- Direcția Generală, de Legislație și Reglementare în

Domeniul Activelor Statului - Serviciul de soluționare a plângerilor prealabile

și a contestațiilor, acestea având sedii diferite.

În acest context,

convocarea pentru expertiza contabilă efectuată în cauză a fost făcută pentru

Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală, de Legislație și

Reglementare în Domeniul Activelor Statului - Serviciul de soluționare a

plângerilor prealabile și a contestațiilor, iar acesta a figurat ca parte în

raportul de expertiză, în timp ce s-au prezentat la efectuarea expertizei

reprezentanți ai D.G.F.P. Dolj - Serviciul de Inspecție Economico - Financiară.

Necesitatea

citării emitentului actului rezultă din redactarea art. 85 C. proc. civ.,

potrivit căruia „judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după

citarea sau înfățișarea părților, afară numai dacă legea nu dispune altfel”, în

cauză fiind incidente și dispozițiile art. 86 C. proc. civ., potrivit cărora „Comunicarea

cererilor și a tuturor actelor de procedură se va face: din oficiu, prin

agenții procedurali ai instanței sau prin orice alt salariat al acesteia,

precum și prin agenți ori salariați ai ailor instanțe în ale căror

circumscripții se află cel căruia i se comunică actul. (...) În cazul în care

comunicarea potrivit alin. I nu este posibilă, aceasta se va face prin poștă,

cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin alte mijloace ce asigură

transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia”.

Astfel, realizarea

citării și comunicării actelor de procedură conform dispozițiilor legale

reprezintă o dovadă a respectării a două principii fundamentale ale procesului

civil: contradictorialitatea și dreptul la apărare.

Principiul

contradictorialității presupune faptul că toate elementele procesului trebuie

supuse dezbaterii și discuției părților, că fiecare parte trebuie să aibă

posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură

cu pretenția dedusă judecății.

Pentru ca acest

principiu să fie respectat, nu este necesar ca partea să se fi exprimat

efectiv, ci este suficient ca ea să fi fost în măsură să o facă.

Contradictorialitatea

se manifestă atât în raporturile dintre părți, iar pentru aceasta trebuie în

prealabil ca părțile să fie informate exact despre existența procesului,

conținutul pretențiilor și argumentelor părții adverse, cât și în raporturile

dintre părți și instanță.

În acest sens

judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau

înfățișarea părților, iar atunci când constată că partea care lipsește nu a

fost legal citată, dispune amânarea judecății și refacerea procedurii de

citare.

Nu în ultimul rând,

citarea și comunicarea actelor de procedură sunt foarte importante și pentru a

asigura respectarea dreptului la un proces echitabil, principiu consacrat de art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și recunoscut de jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Neprocedând în acest

mod, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, care

urmează a fi casată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță.

Cu

ocazia rejudecării, instanța de fond urmează, așadar, să citeze în cauză și

emitentul actului reprezentat de dispoziția obligatorie nr. 95457 din 08 iunie 12,

respectiv Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj - Serviciul de Inspecție

Economico - Financiară și să pună în discuția părților, în contradictoriu,

cererea formulată de reclamantă.

În rejudecare,

instanța fondului urmează să reanalizeze și

să

valorifice toate apărările și susținerile părților

, în

vederea asigurării accesului acestora la dublul grad de jurisdicție și să

analizeze temeinicia acțiunii în raport de acestea.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1)-(3)

și art. 313 teza I C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004

modificată și completată,

Înalta Curte va admite

recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe, care va proceda la completarea probatoriului, în sensul

celor anterior precizate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta O.U.A.I. Cetate împotriva Sentinței nr. 342/2013 din 1

octombrie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 30 ianuarie 2015.