ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3318/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3318/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 437 din 5 noiembrie

2012, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a admis

acțiunea formulată de reclamanții I.C.A., U.T.M.

și M.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale; a anulat decizia

nr. 64/CJ/334/2012 din data de

6

iunie

2012 emisă de

Ministerul Apărării Naționale, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor, a anulat decizia

de imputare din data de 13 martie 2012 și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli

de judecată.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a analizat în mod detaliat conținutul deciziilor contestate

și al actelor care au stat la baza emiterii acestora și a constatat că

actele administrative

prin care s-a stabilit în sarcina reclamanților răspunderea materială pentru neefectuarea

în termen a cercetării administrative și s-au respins plângerile formulate în cadrul

procedurii administrative prevăzută de O.G. nr. 121/1998 au fost emise cu încălcarea

dispozițiilor legale.

Astfel, decizia de imputare

din 13 martie 2012 a fost emisă în baza procesului-verbal de cercetare administrativă

din 12 martie 2012, pentru încălcarea de către reclamanți a dispozițiilor privind

efectuarea în termenul legal a cercetării administrative.

Examinând dispozițiile

legale incidente, respectiv O.G. nr. 121/1998

privind răspunderea materială a militarilor

și Ordinul Ministrului apărării naționale nr. M.5/1999 privind Instrucțiunile privind

răspunderea materială a militarilor și salariaților civili din Ministerul Apărării

Naționale, Curtea a reținut că aceste prevederi legale au fost respectate de către

Comisia de

cercetare administrativă formată din cei 3 reclamanți.

Astfel, a constatat judecătorul

fondului, c

omandantul

UM X a luat cunoștință de producerea pagubei la data de 16 decembrie 2012, prin

procesul-verbal de inventariere din 16 decembrie 2010 și a numit comisia de cercetare

administrativă formată din cei 3 reclamanți, cu termen de efectuare a cercetării

la data de 11 februarie 2011.

Anterior datei de 11

februarie 2011, potrivit dispozițiilor art. 23 din O.G. nr. 121/1998, în cadrul

termenului stabilit pentru efectuarea cercetării administrative, la data de 7

februarie 2011, comisia de cercetare administrativă a solicitat prelungirea termenului

până la data de 28 februarie 2011.

La data de 8

februarie 2011, s-a aprobat prelungirea termenului de cercetare administrativă până

la data solicitată, 28 februarie 2011, în cadrul termenului de 60 zile prevăzut

de art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998.

La data de 28

februarie 2011, în cadrul termenului de prelungire a cercetării administrative,

comisia de cercetare administrativă a solicitat o nouă prelungire a termenului,

până la data de 8 aprilie 2011.

La data de 28

februarie 2011 s-a aprobat o nouă prelungire, până la data de 8 aprilie 2011, în

cadrul termenului de 60 zile prevăzut de art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998.

Procesul-verbal de cercetare

administrativă a fost înregistrat la data de 7 aprilie 2011.

Față de această situație

de fapt, Curtea a observat că a

tât prima prelungire, acordată la data de 8 februarie 2011,

solicitată prin faxul din 7 februarie 2011, cât și cea de a doua prelungire, acordată

prin faxul din 28 februarie 2011, solicitată prin faxul din 28 februarie 2011, au

avut loc în cadrul termenului de 60 zile prevăzut de art. 23 alin. (2) din O.G.

nr. 121/1998.

Așadar, comandantul unității

a luat cunoștință de pagubă la data de 16 decembrie 2010, a stabilit termenul de

efectuare a cercetării administrative la data de 11 februarie 2011.

Acest termen a fost prelungit

de două ori, până la data de 28 februarie 2011, respectiv 8 aprilie 2011, însă ambele

prelungiri au avut loc în cadrul termenului de 60 zile prevăzut de dispozițiile

legale, acest termen nefiind depășit.

În opinia instanței de

fond, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor a apreciat în mod eronat, cu interpretarea

greșită a dispozițiilor legale menționate, că nu mai era posibilă o nouă prelungire

a termenului de executare a cercetării administrative, în conformitate cu art. 23

alin. (2) din O.G. nr. 121/1998, că legiuitorul a prevăzut posibilitatea de a se

uza o singură dată de această facilitate, că durata prelungirii termenului de cercetare

nu are relevanță și nu determină posibilități multiple de prelungire succesivă a

termenului de executare a cercetării.

Dispozițiile art. 23

alin. (2) din O.G. nr. 121/1998 precizează că termenul de efectuare a cercetării

administrative poate fi prelungit cu cel mult 60 de zile, deci nu prevăd aceste

dispoziții legale faptul că prelungirea se poate solicita o singură dată sau de

mai multe ori, nu limitează numărul de prelungiri.

Legiuitorul a prevăzut

numai un termen limită, o durată limitată în timp, pentru prelungirea termenului

de cercetare administrativă, de cel mult 60 zile.

Curtea a reținut că f

aptul că prin rezoluție

administrativă s-a aprobat de către persoana competentă prelungirea cu mai puțin

de 60 zile a termenului de cercetare administrativă nu împiedică formularea unei

noi solicitări de prelungire și aprobarea unei noi prelungiri, în condițiile în

care atât prima, cât și de a doua sau cele ulterioare se încadrează în limita celor

6 zile.

Contrar susținerilor Comisiei

de Jurisdicție a Imputațiilor privind faptul că erau incidente prevederile art.

33 din O.G. nr. 121/1998, instanța de fond a reținut că î

n cauză nu se impunea

repunerea în termen, întrucât cercetarea administrativă s-a efectuat cu respectarea

dispozițiilor art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998, atât prima prelungire cât

și cea de a doua prelungire a termenului de cercetare administrative fiind solicitate

și aprobate în cadrul termenului de 60 zile, iar procesul-verbal de cercetare administrativă

a fost finalizat și înregistrat anterior împlinirii acestui termen.

Au fost apreciate ca fiind

nefondate

și susținerile Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor privind faptul că neglijența/eroarea

în întocmirea dosarului de imputare și depunerea tuturor actelor și documentelor

aparține și reclamanților, ca membrii ai comisiei.

Astfel, s-a reținut că,

pe de o parte, potrivit alin. (6) al art. 25 din O.G. nr. 121/1998, proba temeiniciei

și legalității deciziei de imputare trebuie efectuată de unitatea al cărei comandant

sau șef a emis-o, decizia de imputare fiind actul administrativ prin care se stabilește

în sarcina persoanei a cărei vinovăție s-a constatat obligarea la plata despăgubirilor

pentru pagubele produse, care trebuie să fie temeinic motivată (art. 25 din O.G.

nr. 121/1998). Pe de altă parte, în analiza deciziei de imputare emisă în sarcina

reclamanților pentru depășirea termenului de efectuare a cercetării administrative,

nu poate fi reținută în sarcina membrilor comisiei de cercetare administrativă neglijența/eroarea

în întocmirea dosarului de imputare și depunerea tuturor actelor și documentelor,

în condițiile în care răspunderea materială a acestora a fost stabilită în baza

art. 34 din O.G. nr. 121/1998, pentru neefectuarea în termen a cercetării administrative.

Concluzionând, Curtea

a reținut că r

eclamanții, membrii ai comisiei

de cercetare administrativă, nu au săvârșit fapta de neefectuare în termen a cercetării

administrative, aceasta fiind efectuată în conformitate cu dispozițiile art. 23

alin. (1) și alin. (2) din O.U.G. nr. 121/1998, atât prima cât și a doua prelungire,

ambele solicitate și aprobate, încadrându-se în limita termenului de 60 zile. prevăzut

pentru prelungirea termenului de cercetare administrativă, nefiind întrunite astfel

condițiile de stabilire a răspunderii materiale în sarcina acestora, în condițiile

art. 34 din O.G. nr. 121/1998.

Împotriva sentinței

nr. 437 din data de 5 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat

recurs în termen legal pârâtul Ministerul Apărării Naționale, prin care s-a

solicitat admiterea căii extraordinare de atac și modificarea în tot a hotărârii

atacate în sensul respingerii plângerilor formulate de reclamanți ca neîntemeiate.

S-a învederat, prin cererea

de recurs, că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit

prevederile art. 23 alin. (1) și alin. (2) din O.G. nr. 121/1998 precum și

dispozițiile pct. 54 din Ordinul ministrului apărării naționale nr. M.5/1999,

„Instrucțiunile privind răspunderea materială a militarilor și salariaților

civili din Ministerul Apărării Naționale”, fiind evident că din interpretarea

logică acelor două alineate ale art. 23 din O.G. nr. 121/1998 rezultă faptul că

cererea pentru prelungirea cu cel mult 60 de zile a termenului prevăzut la

alin. (1) se poate formula numai înăuntru acestui termen și nu după terminarea

lui.

Instanța de fond,

s-a relevat, a constatat în mod eronat că „atât prima prelungire, acordată prin

faxul din 8 februarie 2011, solicitată prin faxul din 7 februarie 2011, cât și

cea de-a doua prelungire, acordată prin faxul din 28 februarie 2011, solicitată

prin faxul din 28 februarie 2011, au avut loc în cadrul termenului de 60 de zile

prevăzut la art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998”, în opinia recurentului cea

de-a doua cerere din 28 februarie 2011 încălcând prevederile art. 23 alin. (1),

fiind făcută cu depășirea termenului de efectuare a cercetării administrative

stabilit de către comandantul unității la data de 11 februarie 2011.

A apreciat recurentul

că nu se poate prelungi o prelungire ci numai termenul de 60 de zile, termen prevăzut

de art. 23 alin. (1) pentru efectuarea cercetării administrative, și că în

mod greșit instanța de fond a considerat „că prin rezoluție administrativă

s-a aprobat de către persoana competentă prelungirea cu mai puțin de 60 de

zile a termenului de cercetare administrativă, nu împiedică formularea unei noi

solicitări de prelungire și aprobarea unei noi prelungiri, în condițiile

în care atât prima, cât și cea de-a doua sau cele ulterioare se încadrează

în limita celor 60 de zile”, făcându-se confuzie între termenul de 60 de zile prevăzut

de art. 23 alin. (1) în care se pot formula cererile de prelungire a acestuia și

termenul de prelungire a cercetării cu cel mult 60 de zile, prevăzut la art. 23

alin. (2).

A mai opinat recurentul

că nu se poate formula o cerere de prelungire a termenului inițial prevăzut

de art. 23 alin. (1) înăuntrul termenului prevăzut de art. 23 alin. (2), adică nu

se poate prelungi termenul prelungit deja, fără a încălca prevederile mai sus menționate,

și că în mod eronat instanța de fond a constatat că „reclamanții,

membri ai comisiei de cercetare administrativă, nu au săvârșit fapta de neefectuare

în termen a cercetării, aceasta fiind efectuată în conformitate cu dispozițiile

art. 23 alin. (1) și alin. (2) din O.G. nr. 121/1998, atât prima cât și

a doua prelungire, ambele solicitate și aprobate, încadrându-se în limita termenului

de 60 de zile prevăzut pentru prelungirea termenului de cercetare administrativă,

nefiind întrunite astfel condițiile de stabilire a răspunderii materiale în

sarcina acestora, în condițiile art. 34 din O.G. nr. 121/1998”.

Cercetarea administrativă,

a concluzionat recurentul, ar fi fost efectuată în termen numai dacă atât prima

cât și cea de-a doua cerere de prelungire a termenului ar fi fost formulate

până la împlinirea termenului de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1), or în

cauză, cum se poate constata ușor, cea de-a doua cerere a fost formulată în

data de 28 februarie 2011, cu mult peste data de 11 februarie 2011, dată la care

expiră termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998.

Prin întâmpinarea formulată

în cauză intimații I.A.C., U.T.M. și M.M. au solicitat respingerea recursului

ca nefondat, apreciind că sentința atacată este legală și temeinică fiind

dată în conformitate cu textele legale invocate.

Au susținut intimații

că și-au îndeplinit corect sarcinile de serviciu, cerând prelungirea termenului

în mod legal, că în litigiu nu sunt incidente prevederile art. 34 din O.G. nr. 121/1998,

și că singurul motiv de recurs invocat de recurent, acela că instanța

de fond a făcut confuzie între termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin.

(1) și cel prevăzut de art. 23 alin. (2) al O.G. nr. 121/1998, nu este întemeiat,

instanța de fond statuând corect că termenul de 60 de zile nu a fost depășit

deși au existat două prelungiri.

Recursul declarat de Ministerul

Apărării Naționale împotriva sentinței nr. 437 din data de 5 noiembrie

2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, urmează a fi respins ca nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

În mod întemeiat, prin

hotărârea atacată, reținându-se corect că reclamanții în calitate de membri

ai comisiei de cercetare administrativă nu se fac vinovați de fapta de neefectuare

în termen a cercetării administrative, a fost admisă acțiunea în contencios

administrativ formulată de I.C.A., U.T.M. și M.A. în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Apărării Naționale, cu consecința anulării deciziei din data

de 6 iunie 2012 emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul

Ministerului Apărării Naționale și a deciziei de imputare din data de

13 martie 2012 emisă de comandantul U.M. Y.

Este necontestat, în cauză,

că prin decizia de imputare din data de 13 martie 2012 emisă de comandantul U.M.

Y, emisă pe baza procesului-verbal de cercetare administrativă din 12 martie 2012,

s-a angajat răspunderea materială a reclamanților I.C.A., U.T.M. și M.A.,

în condițiile O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor,

pentru suma de 11.011,2 RON reprezentând diferența de stare calitativă a 185

perechi bocanci, cu motivarea că reclamanții, potrivit deciziei administrativ

jurisdicționale a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul

Ministerului Apărării Naționale, nu și-au îndeplinit obligațiile

privind efectuarea cercetării administrative în termenul legal de 60 de zile.

Este, de asemenea, probat

în litigiu că prin decizia administrativ-jurisdicțională din data de 6 iunie

2012 emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului

Apărării Naționale au fost respinse ca neîntemeiate plângerile formulate de

I.C.A., U.T.M. și M.A. împotriva deciziei de imputare din data de 13 martie

2012 și a hotărârii de soluționare a contestațiilor din data de 30

martie 2012 emise de comandantul U.M. Y, cu motivarea că neglijența/eroarea

în întocmirea dosarului de imputare aparține și membrilor comisiei de

cercetare administrativă (în speță, reclamanților) întrucât în sarcina

acestora a existat obligația de a atașa la dosarul de imputare documentele

care să ateste faptul că cererea de prelungire a termenului de cercetare a fost

înaintată în cuprinsul primelor 60 zile de cercetare disciplinară, și că ceea

ce întărește convingerea comisiei de jurisdicție a imputațiilor că

petenții sunt vinovați de depășirea termenului de executare a cercetării

disciplinare o constituie formularea și înaintarea către eșalonul superior

a celei de-a doua cereri de prelungire a termenului de efectuare a cercetării administrative

în condițiile în care legiuitorul a prevăzut posibilitatea de a se uza o singură

dată de această facilitate, iar durata prelungirii termenului cercetării nu are

relevanță și nu determină posibilități multiple, de prelungire succesivă

a termenului de efectuare a cercetării administrative.

Potrivit art. 2 din O.G.

nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, „Răspunderea materială

este angajată, în condițiile prezentei ordonanțe, pentru pagubele în legătură

cu formarea, administrarea și gestionarea resurselor financiare și materiale,

provocate de militari din vina acestora și în legătură cu îndeplinirea serviciului

militar sau a atribuțiilor de serviciu în cadrul Ministerului Apărării Naționale,

Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Protecție

și Pază, Serviciului de Informații Externe, Servicului de Telecomunicații

Speciale și Ministerului Justiției”.

În aceste condiții,

Înalta Curte reține, raportat și la circumstanțele de fapt ale litigiului,

că greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 23 alin. (2) din

O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materaială a militarilor referitoare la prelungirea

termenului pentru efectuarea cercetării administrative și înregistrarea actului

de cercetare de către comandantul sau șeful eșalonului superior, nu poate

conduce la concluzia existenței unei vinovății a reclamanților, în

sensul neefectuării în termenul legal a cercetării administrative în Dosarul

nr. A-715/2011, atâta vreme cât cercetarea administrativă în discuție a fost

finalizată în termenele prelungite, aparent legal, de către șeful eșalonului

superior (U.M. Z), inițial [la data de 8 februarie 2011, în interiorul termenului

de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998] cu 17 zile (până

la 28 februarie 2011), și apoi (la data de 28 februarie 2011) cu 40 de zile

(pâna la data de 8 aprilie 2011).

În raport de cele mai

sus arătate, constatând că este temeinică și legală hotărârea atacată, prin

care a fost admisă acțiunea reclamanților și au fost anulate actele

administrative contestate, urmează a se dispune, în temeiul prevederilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ. din anul 1865, cu modificările și completările ulterioare,

respingerea ca nefondat a recursului declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale

împotriva sentinței nr. 437 din data de 5 noiembrie 2012 pronunțate de

Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Apărării Naționale împotriva sentinței nr. 437 din 5 noiembrie 2012

a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 septembrie 2014.