ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 390/2020

Ședința publică din data de 28 ianuarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 4 mai 2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale și Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării Naționale, anularea/modificarea corespunzătoare a actului administrativ DAJ nr. 3/CJI 740/2015 emis de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor a Ministerului Apărării Naționale la data de 25.02.2015 si actelor subsecvente: Procesul-verbal de cercetare administrativa nr. x/U.M.01376 din 07.10.2015, Decizia de imputare nr. A-2521 din 20.10.2015 a U.M.01376 Negoiești si Hotararea nr. A-3094/U.M.01376 din 14.12.2015, prin care s-a soluționat contestația nr. A-2989 din 27.11.2015, de asemenea, Decizia administrativ jurisdicțională nr. 80/CJI 1246/2015, pronunțata în dosarul nr. x/CJI 1246/2015 de către Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor a Ministerului Apărării Naționale. De asemenea, a solicitat și suspendarea actului până la soluționarea acțiunii în anulare/modificarea corespunzătoare.

Prin sentința nr. 3856 pronunțată în data de 5 decembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale și Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor și a anulat Decizia Administrativ - Jurisdicțională nr. 106/CJI 1429/2015 din data de 10.02.2016, Decizia Administrativ - Jurisdicțională nr. 3/CJI 740/2015 din data de 25.02.2015, Procesul-verbal de cercetare administrativă nr. x/7.10.2015, Decizia de impunere nr. x din 30.10.2015, Hotărârea nr. A-3094 din 14.12.2015.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs pârâtul Ministerul Apărării Naționale, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinică.

Apreciază că în mod greșit instanța de fond a reținut că ar fi neîntemeiate cele susținute de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor cu privire la temeiul repunerii în termen a cercetării administrative.

Menționează că, în toate cercetările administrative este vorba despre aceeași pagubă, doar fapta ilicită este alta, respectiv neîndeplinirea tuturor atribuțiilor funcționale pentru evitarea deteriorării calității bocancilor sau pentru efectuarea în termen a unei proceduri administrative în vederea recuperării pagubei produse prin deteriorarea calității bocancilor.

Decizia nr. 3/CJI 740/2015 prin care a fost admisă cererea de repunere în termen, nu a intervenit între prima și a doua cercetare, așa cum a menționat instanța de fond ci între a doua și a treia astfel că situația se încadrează în prevederile art. 33 din O.U.G. nr. 121/1998.

Spiritul O.U.G. nr. 121/1998 este de a recupera prejudiciul de la persoanele vinovate pentru neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu însă, din momentul în care instanța a stabilit, în 2014, că persoanele obligate la plată pentru depășirea termenului de cercetare nu au săvârșit fapta respectivă, respectiv nu sunt vinovate, răspunderea materială nu mai putea fi stabilită decât în sarcina persoanei care nu a îndeplinit sarcinile de serviciu. Or, acest lucru nu putea fi efectuat decât printr-o cercetare administrativă, activitate care nu era posibilă decât după o repunere în termen.

În acest sens, invocă și dispozițiile art. 79 alin. (2) din C. proc. civ. și Decizia Curții Constituționale nr. 34/2016.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează.

Prin procesul-verbal de cercetare administrativa nr. A-715/07.04.2011 al U.M.01376 Negoiești, s-a stabilit răspunderea materială a reclamantului pentru suma de 7618,56 RON. Prin același proces-verbal s-a dispus emiterea unei decizii de imputare pentru această sumă, reprezentând diferență de stare calitativă pentru 128 bocanci parașutiști.

Reclamantul a formulat plângere, inițial la comandantul unității, care i-a respins-o prin Hotărârea nr. A 1297/30.06.2011, și ulterior la Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării Naționale. Prin Decizia administrativ jurisdicțională nr. 84/CJ 538/2011 din data de 06.10.2011 s-a dispus admiterea excepției depășirii termenului de executare al cercetării administrative.

Prin Decizia administrativ jurisdicțională nr. x/2012 din data de 26.01.2012, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor a decis respingerea cererii de revizuire formulata de U.M.01376 Negoiești împotriva Deciziei nr. x/2011.

Urmare a respingerii cererii de revizuire comandantul U.M.01376 Negoiești a dispus executarea cercetării administrative pentru a stabili răspunderea materiala a a persoanelor vinovate de neexecutarea cercetării administrative in termenul legal.

Prin Procesul-verbal de cercetare administrativa A.557/12.03.2012 si Decizia de imputare nr. A.565/13.03.2012 s-a stabilit răspunderea materiala in sarcina membrilor comisiei care au efectuat prima cercetare administrativa. Aceștia au formulat plângeri împotriva actelor menționate. Prin Decizia administrativ-jurisdicțională nr. x/2012 din 06.06.2012, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor a respins plângerile formulate, apreciind ca petentii sunt vinovați de depășirea termenului de cercetare administrativa.

Cele trei cadre militare s-au adresat Curții de Apel Ploiesti care, prin sentința civila nr. 437 din 05.11.2012 a anulat DAJ nr. x/2012 din 06.06.2012 si Decizia de imputare nr. A.565/13.03.2012. Ulterior prin Decizia nr. 3318 din 18.09.2014, Înalta Curte de Casație si Justiție a respins recursul formulat de MApN impotriva sentinței amintite mai sus.

După soluționarea definitivă a acestei cauze, comandantul U.M.01376 Negoiești a formulat cerere de repunere in termenul de cercetare administrativa, nr. A 199/19.01.2015, considerând că este în termenul prevăzut de art. 33 alin. (1) din O.G. Nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.

Comisia de Jurisdicție a Ministerului Apărării Naționale a admis cererea de repunere in termen si a pronunțat DAJ nr. x/2015 din data de 25.02.2015.

Prin urmare, s-a dispus efectuarea unei noi cercetări administrative a reclamantului, finalizată prin Procesul-verbal de cercetare administrativa A.2396/7.10.2015, prin care s-a stabilit răspunderea materială a reclamantului pentru suma de 9.774,66 RON, reprezentând diferență de stare calitativă pentru 185 bocanci parașutiști aflați în gestiunea stoc a U.M.01295 București. În acest sens a fost emisă Decizia de imputare nr. A/2521 din 20.10.2015 pentru această sumă în sarcina reclamantului.

Împotriva acestei decizii de imputare, reclamantul a formulat contestație, ce a fost respinsă ca neîntemeiată prin Hotărârea nr. A/3094 din 14.12.2015 care la rândul său a fost atacată cu plângerea nr. A/3140 din 18.12.2015.

Prin Decizia administrativ-jurisdicțională nr. 106/CJI 1429/2015 din 10.02.2016, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor a fost respinsă plângerea reclamantului.

După cum corect a observat instanța de fond iar recurentul nu a criticat aceste argumente, decizia administrativ-jurisdicțională nr. 84/CJ 538/2011 din 06.10.2011 prin care s-a admis excepția depășirii termenului de executare a cercetării administrative nu a fost contestată în fața instanței de judecată, atitudinea procesuală rezumându-se la formularea unei cereri de revizuire de către U.M. 01376, cerere care a fost respinsă prin decizia administrativ-jurisdicțională nr. 137/CJ 847/2012 din 26.01.2012 de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor.

Contrar susținerilor recurentului, în cauză nu erau întrunite condițiile art. 33 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.

Potrivit dispozițiilor art. 33 din acest act normativ, "(1) Atunci când, din motive temeinice, nu s-a efectuat cercetarea administrativă sau nu s-a emis decizia de imputare în termenele prevăzute la art. 23 alin. (1), (2) și la art. 25 alin. (4), precum și în cazul în care decizia de imputare s-a emis împotriva altei persoane decât cea care a produs paguba ori pentru o pagubă mai mică decât cea reală, comandantul sau șeful unității competent poate cere comisiei de jurisdicție a imputațiilor repunerea în termen. Cererea se face în cel mult 15 zile de la încetarea cauzei care a împiedicat efectuarea cercetării administrative sau emiterea deciziei de imputare ori de la data când comandantul sau șeful unității competent a luat cunoștință că decizia de imputare s-a emis împotriva altei persoane decât cea care a produs paguba sau pentru o pagubă mai mică decât cea reală.

(2) Comisia de jurisdicție a imputațiilor, judecând cererea de repunere în termen, o admite sau o respinge prin hotărâre, care este definitivă. Hotărârea se comunică în cel mult 15 zile de la pronunțare comandantului sau șefului unității care a solicitat repunerea în termen."

Singurul considerent ce se poate regăsi în cuprinsul Deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 3/CJI 740/2015 din 25.02.2015, ca și temei al admiterii cererii de repunere în termenul de cercetare administrativă, este susținerea că prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3318/18.09.2014 a fost respins recursul formulat împotriva sentinței nr. 437/05.11.2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești iar, din considerentele acestei sentințe ar rezulta faptul că membrii comisiei de cercetare administrativă au respectat termenele de cercetare administrativă și nu pot fi obligați la plată în temeiul prevederilor art. 34 din O.G. nr. 121/1998. În interpretarea Comisiei de jurisdicție a imputațiilor, prin hotărârile judecătorești amintite s-a stabilit faptul că răspunderea materială a fost stabilită în sarcina altor persoane decât cele vinovate de producerea pagubei, situația ce se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998.

Aceste argumente reținute ca și temei pentru admiterea cererii de repunere în termen sunt eronate, astfel cum corect a apreciat prima instanță.

Prin hotărârile judecătorești menționate anterior nu s-a stabilit faptul că răspunderea materială ar fi fost stabilită în sarcina altor persoane decât cele vinovate de producerea pagubei, nefiind identificat niciun considerent din care să rezulte o astfel de concluzie, aceasta fiind o interpretare proprie a Comisiei de jurisdicție a imputațiilor pentru a da o aparență de legalitate deciziei de admitere a cererii de repunere în termen și pentru a o încadra juridic, în prevederile art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998.

De altfel, prima instanță a redat pe larg considerentele celor două hotărâri judecătorești, tocmai pentru a evidenția faptul că sunt eronate susținerile din cuprinsul deciziei DAJ nr. 3/CJI 740/2015 din 25.02.2015 iar motivele din cererea de recurs nu antamează aceste argumente pertinente ale hotărârii recurate.

Pentru a se putea încadra în situația prevăzută de art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, era necesar a se dovedi îndeplinirea uneia din ipotezele expres prevăzute și anume: cazul în care nu s-a efectuat cercetarea administrativă, din motive temeinice; cazul în care nu s-a emis decizia de imputare în termenele prevăzute la art. 23 alin. (1), (2) și la art. 25 alin. (4); cazul în care decizia de imputare s-a emis împotriva altei persoane decât cea care a produs paguba ori pentru o pagubă mai mică decât cea reală.

Or, situația de fapt din cauza pendinte nu se încadrează în niciun din aceste cazuri de admitere a cererii de repunere în termen, primele două cercetări administrative având temeiuri diferite, întrucât prima cercetare administrativă a avut drept obiect lipsa în gestiune a bocancilor iar a doua cercetare a avut ca obiect neefectuarea în termen a primei cercetări administrative or, intimatul-reclamant nu avea nicio atribuție în a efectua cercetarea administrativă.

Teza a treia a art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 vizează situația în care decizia de imputare s-a emis împotriva altei persoane decât cea care a produs paguba, pornindu-se de la ipoteza aceluiași temei al cercetării administrative care vizează aceeași faptă, singurul element eronat fiind persoana vinovată.

Este evident că situația prezentată prin decizia de admitere a cererii de repunere în termen nu se poate încadra în niciunul din cazurile mai-sus menționate, concluzia la care s-a ajuns din considerentele hotărârilor judecătorești pronunțate și avute în vedere în decizia contestată fiind eronată.

De altfel, chiar și recurentul precizează în cadrul cererii de recurs că fapta ilicită a fost alta iar momentul în care a intervenit pronunțarea deciziei de admitere a cererii de repunere în termen nu prezintă nicio relevanță în contextul combaterii hotărârii recurate.

Decizia Curții Constituționale nr. 34/2016 invocată de recurent nu are incidență în speța dedusă judecății și, de asemenea, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 179 alin. (2) din C. proc. civ. care prevăd faptul că instanța dispune refacerea actului de procedură, în cazul în care s-a constatat existența actului de procedură nul.

În condițiile în care Comisia de jurisdicție ar fi aplicat acest text, era necesar să dispună inclusiv refacerea cercetării administrative, pentru a da efect prevederii legale invocate, nefiind suficientă doar admiterea cererii de repunere în termen.

Or, în dispozitivul Deciziei nu există o astfel de dispoziție cu privire la refacerea actului de procedură astfel, este evident că nu a fost avut în vedere acest temei de drept de către emitentul actului contestat care nici nu se regăsește în cuprinsul motivării Deciziei, recurentul adăugând nepermis temeiuri de drept la actul supus controlului judecătoresc.

Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale împotriva sentinței civile nr. 3856 din 5 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 ianuarie 2020.