ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3233/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3233/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

cererea adresată Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și

fiscal, reclamanta S.A. a solicitat anularea Hotărârii Comisiei de Jurisdicție

a Imputațiilor nr. 27/CJ207/2012, a Deciziei de imputare din 24 august 2011

emisă de comandantul UM P., prin care s-a stabilit că suma de 6.019 lei a fost

încasată necuvenit.

Pârâtul Ministerul Apărării Naționale a

formulat întâmpinare și a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin Sentința nr. 426 din 22 noiembrie 2012 a

Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal, a fost respinsă acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Pentru a motiva această soluție, instanța de

fond a reținut că prin decizia de impunere din 24 august 2011 emisă de Unitatea

Militară P., în temeiul dispozițiilor art. 25 din O.G. nr. 121/1998 privind

răspunderea materială a militarilor și salariaților civili din Ministerul

Apărării Naționale, a fost angajată răspunderea materială a reclamantei S.A.,

având funcția de economist, economist specialist I A și contabil șef, până la

data de 29 iulie 2011, pentru suma de 6.019 lei, salariu de merit acordat

reclamantei după data de 1 martie 2010, reținându-se că a calculat și a încasat

necuvenit această sumă, încălcând prevederile art. 5 alin. (4) din O.U.G. nr.

1/2010.

Prin Hotărârea nr. A2524 din 17 octombrie

2011, comandantul UM x a respins contestația reclamantei împotriva acestei

decizii, iar plângerea formulată împotriva acestei hotărâri a fost respinsă

prin decizia administrativ-jurisdicțională din data de 21 martie 2012 de

Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării

Naționale, iar ulterior reclamanta a formulat prezenta acțiune, contestând

legalitatea și temeinicia deciziei de imputare.

Instanța de fond a constatat că reclamanta a

invocat nerespectarea de pârâtă a dispozițiilor art. 24 alin. (2) din O.G. nr.

121/1998, potrivit cărora obligarea la restituirea sumelor încasate fără drept,

a contravalorii bunurilor ori serviciilor nedatorate, se poate face numai în

cazurile în care paguba a fost constatată în cel mult un an de la data primirii

sumelor sau bunurilor ori de când au beneficiat de serviciile nedatorate. În

cazul constatării pagubei după un an de la data primirii sumelor sau bunurilor

ori a beneficierii de serviciile nedatorate, dar nu mai târziu de 3 ani de la

această dată, răspunderea materială se va stabili în sarcina celor din vina

cărora s-a produs paguba.

Sub acest aspect instanța a reținut că, în

speță, prejudiciul produs UM x a fost stabilit în urma cercetării

administrative dispuse de comandantul unității, prin procesul-verbal de

cercetare administrativă din 29 iulie 2011. Raportat la sumele considerate ca

încasate necuvenit - salariul de merit în perioada 1 martie 2010 - 30 iunie

2011, reiese că numai pentru salariul de merit acordat în perioada 1 martie

2010 - 29 iulie 2010 termenul de 1 an s-a împlinit, nu și pentru restul

sumelor.

Cu toate acestea, s-a reținut ca întemeiată

apărarea reclamantei referitoare la prescrierea dreptului de a obține

restituirea sumelor, întrucât pentru o parte din sume nu se împlinise termenul

de 1 an, după cum s-a arătat mai sus, iar pentru salariul de merit acordat în

perioada 1 martie 2010 - 29 iulie 2010 curge termenul de 3 ani reglementat de

art. 24 alin. (2) mai sus menționat, reclamanta deținând în acea perioadă

funcția de contabil șef al unității, fiind persoana desemnată cu viză de

control financiar preventiv, aspect necontestat de reclamantă.

Or, în această calitate, cât timp reclamanta

avea în obligațiile de serviciu verificarea modului de calcul al salariilor, în

vederea prevenirii pagubelor din fondurile publice gestionate, este angajată

răspunderea sa pentru calculul corect al sumelor constând în drepturi salariale

de către personalul cu funcții de execuție din subordinea sa, fiind vorba de o

culpă în supraveghere, îndrumare și control de care a dat dovadă reclamanta cu

ocazia exercitării atribuțiilor sale de conducere; atribuțiile de conducere se

reflectă și în modul de salarizare, reclamantei fiindu-i acordată, în acest

sens, indemnizație de conducere în cuantum de 40% din salariul de bază și spor

pentru complexitatea muncii în cuantum de 25%. Certificarea prin semnătură a

salariilor stabilite de compartimentul personal, la care se referă în cererea

sa reclamanta, presupune tocmai verificarea lor și asumarea răspunderii pentru

eventualele erori și pagube cauzate printr-un calcul eronat.

Pentru aceleași considerente au fost

înlăturate susținerile reclamantei privind înscrierea greșită a salariului

acesteia în cartea de muncă, respectiv neincluderea sporului de

confidențialitate în salariul de încadrare, a creșterii de 15% acordate

personalului bugetar și a reîncadrării eronate raportat la prevederile Legilor

nr. 330/2009 și nr. 284/2010.

Se observă, totodată că raportul înaintat

comandantului unității la data de 22 iulie 2011 este ulterior începerii

activității de cercetare administrativă pentru stabilirea pagubelor - 6 iulie

2011 și implicit a stabilirii și acordării salariilor necuvenite, situație din

care rezultă că reclamanta nu și-a executat sarcinile de control financiar

preventiv.

Pe de altă parte, în cauză reclamanta nu a

administrat probe din care să reiasă un alt cuantum al salariului ce i se

cuvenea în perioada indicată, deși sub acest aspect îi revenea sarcina probei.

S-a mai reținut că reclamanta nu a dovedit

existența vreunei discriminări cu ocazia aplicării dispozițiilor Legii nr.

330/2009, necontestând modul de încadrare, raportat la dispozițiile art. 30 din

această lege, până la emiterea deciziei de imputare, ceea ce implică - până la

acest moment - considerarea unei corecte încadrări și salarizări efectuate de

pârâtă. Totodată, statutul cadrelor militare este diferit de cel al

personalului civil, reglementările legale incidente fiind diferite, din punctul

de vedere al atribuțiilor și privațiunilor care decurg din aceste statute. De

asemenea, în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 6 din O.U.G. nr.

1/2010, deoarece drepturile salariale ale reclamantei determinate în

conformitate cu Legea-cadru nr. 330/2009 și cu ordonanța de urgență nu erau mai

mici decât cele stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului pentru funcția

respectivă pentru luna decembrie 2009, astfel după cum reiese din cartea de

muncă și baza de calcul depuse la dosar.

Reclamanta a mai invocat nelegalitatea

actelor administrative în litigiu motivat de faptul că la data emiterii

hotărârii, O.U.G. nr. 1/2010 a fost respinsă prin Legea nr. 30 din 16 martie

2012, iar procesul de cercetare administrativă, decizia de imputare și

hotărârea asupra contestației au la bază prevederile art. 5 din O.G. nr.

1/2010, care a fost abrogată de Legea nr. 284/2010.

Sub acest aspect, instanța de fond a arătat

că sumele din perioada 1 martie 2010 - 1 ianuarie 2011 pentru care a fost emisă

decizia de imputare au fost acordate în timp ce era în vigoare O.U.G. nr.

1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de

personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte

măsuri în domeniul bugetar, ulterior O.U.G. nr. 1/2010 fiind abrogată de Legea

nr. 284/2010, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2011.

Or, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1)

din O.U.G. nr. 1/2010, începând cu luna ianuarie 2010, personalul aflat în

funcție la 31 decembrie 2009 își păstrează salariul, solda sau, după caz,

indemnizația lunară de încadrare brut/brută avute la această dată, fără a fi

afectate de măsurile de reducere a cheltuielilor de personal din luna decembrie

2009 prevăzute la art. 10 din Legea nr. 329/2009. Conform alin. (4), salariile

de merit stabilite în anul 2009 pe o perioadă care se întinde și în anul 2010

se introduc în salariul de bază până la expirarea perioadei pentru care au fost

acordate. După această perioadă, se recalculează în mod corespunzător salariul

de bază și celelalte sporuri calculate la acesta. Începând cu anul 2010, acest

drept nu se mai stabilește.

Curtea a mai reținut că ulterior, conform

dispozițiilor art. 9 alin. (2) din Legea nr. 284/2010, sistemul de salarizare

cuprinde salariile de bază, soldele/salariile de funcție și indemnizațiile

lunare de încadrare, sporurile, premiile, stimulentele și alte drepturi în bani

și în natură, corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul

bugetar. În anexa VII, Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a

personalului plătit din fonduri publice face distincție între soldele de care

beneficiază personalul militar și salariul lunar acordat personalului civil din

cadrul instituțiilor publice de apărare, ordine publică și siguranță națională,

pentru personalul civil nefiind prevăzută posibilitatea acordării salariilor de

merit.

În aceste condiții, potrivit principiului de

drept tempus regit actum, la aprecierea legalității salariului reclamantei

trebuie avute în vedere dispozițiile legale în vigoare la data plății acestuia.

Prin urmare, s-a apreciat de către instanța

de fond că abrogarea O.U.G. nr. 1/2010 nu influențează legalitatea sau

nelegalitatea salariilor acordate până la abrogare în temeiul ordonanței, fiind

vorba de raporturi juridice născute anterior intrării în vigoare a Legii nr.

284/2010 și cărora le sunt aplicabile exclusiv actele normative în vigoare la

nașterea lor, astfel că susținerea reclamantei privind acest aspect nu este

întemeiată.

Raportat la reglementările legale în vigoare

în perioada 1 martie 2010 - 30 iunie 2011 - data plății salariului de merit

către reclamantă, s-a constatat că decizia de imputare este legală și

temeinică, iar respingerea contestațiilor ulterioare este justificată.

Totodată, s-a considerat că chiar dacă în

fișa de lichidare nu exista stabilită nici o obligație în sarcina reclamantei,

acest fapt nu are relevanță, acest act neputând împiedica recuperarea sumelor

constatate a fi fost primite necuvenit, constatare ulterioară emiterii fișei,

reglementările legale incidente neinstituind o condiționare sub acest aspect.

Aspectele invocate de reclamantă privind

neindicarea organelor abilitate să soluționeze contestația împotriva hotărârii

Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor și a termenului de contestare au fost

considerate neîntemeiate deoarece reclamanta nu invocă o vătămare care i-ar fi

fost cauzată în acest mod, în speță neexistând, de altfel, o vătămare, cât timp

reclamanta a formulat prezenta cerere de chemare în judecată.

De asemenea, susținerile reclamantei

referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 31 pct. 4 din O.G. nr. 121/1998

s-a considerat că privesc aspecte ulterioare emiterii actelor administrative

contestate pe calea contenciosului administrativ și în consecință, sunt

nerelevante, neputând duce la anularea deciziei de imputare și a hotărârilor

prin care au fost soluționate contestațiile împotriva deciziei.

În ceea ce privește modul de punere în

executare a deciziei de imputare și contestarea actelor efectuate în procedura

de executare silită, instanța de fond a constatat că legalitatea actelor

procesuale respective intră în competența de soluționare a instanței de

executare, în urma sesizării formulate de partea interesată, nefiind de

competența instanței de contencios administrativ.

De altfel, la termenul din data de 13

noiembrie 2012 reclamanta și-a precizat acțiunea, solicitând numai anularea

hotărârii Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor, privind decizia de imputare,

pentru suma de 6.019 lei, stabilită în urma cercetării administrative.

Completarea temeiurilor de fapt și de drept

pentru anularea actelor administrative, completare făcută pe calea concluziilor

scrise depuse la data de 21 noiembrie 2012, precum și completarea cu cererea de

anulare a titlurilor executorii emise pentru sumele de 6.019 lei și 1.645 lei,

formulate prin cererea scrisă depusă după închiderea dezbaterilor la data de 22

noiembrie 2012 s-a apreciat că nu pot fi analizate de instanță, cât timp nu au

fost supuse dezbaterii contradictorii a părților, constituind, în fapt, o

modificare a acțiunii cu nerespectarea dispozițiilor art. 132 alin. (1) C.

proc. civ.; pentru aceleași motive nu au fost avute în vedere la soluționarea

cauzei nici înscrisurile noi depuse după închiderea dezbaterilor pe fondul

cauzei.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs

reclamanta S.A., fără a indica vreun motiv de recurs din cele prevăzute la art.

304 C. proc. civ.

Recurenta susține că hotărârea este nelegală

pentru că:

- instanța a interpretat și susținut greșit

faptul că suma de 6.019 lei pentru care a fost emisă Decizia de imputare nr.

2062/2011 cuprinde perioada 1 martie 2010 - 1 ianuarie 2011, pentru că perioada

luată în calcul este 1 martie 2010 - 30 iunie 2011, iar începând cu 1 ianuarie

2011 era în vigoare Legea nr. 284/2010, iar actele contestate au fost emise în

baza unor acte normative abrogate;

- suma avansată este eronată, baza de calcul

este greșită, întrucât salariile luate în calcul sunt greșite, iar salariile

corecte sunt cele înscrise în carnetul de muncă. Dacă ar fi fost luate în

calcul salariile stabilite conform O.G. nr. 10/2008, atunci pentru perioada 1

martie 2010 - 31 decembrie 2010 suma încasată necuvenit ar fi de doar 2.785

lei;

- instanța a reținut greșit faptul că o

persoană desemnată să acorde viza de control financiar preventiv, în cazul unei

eventuale greșeli dintr-un document pe care l-a vizat, este singura

responsabilă întrucât în art. 3 pct. 3.6 din OMFP nr. 522 din 13 mai 2003 se

prevede "Conducătorii compartimentelor de specialitate răspund pentru

realitatea, regularitatea și legalitatea datelor din documentele justificative

pe care le-au certificat și avizat. Obținerea vizei de control financiar preventiv

propriu, pentru documente și date care se dovedesc ulterior inexacte sau

ilegale, nu exonerează de răspundere șefii compartimentelor de specialitate sau

alte persoane competente din cadrul acestora";

- este discriminatorie afirmația făcută de

comandantul UM x referitoare la salarizarea unui salariat civil față de

personalul militar;

- prejudiciile la care a făcut referire sunt

cele în urma titlurilor executorii emise de Administrația Finanțelor Publice și

s-a solicitat suspendarea sau anularea lor până la o hotărâre definitivă în

urma contestării deoarece i-au fost blocate accesul la conturi și carduri.

UM x la data de 1 ianuarie 2010 și 1 ianuarie

2011 trebuia să facă reîncadrarea personalului conform legilor în vigoare,

reîncadrarea s-a făcut, dar a fost anulată și nu s-a întocmit un act adițional

la contractul de muncă, act ce ar fi putut fi contestat dacă era greșit.

S-a solicitat admiterea recursului, să se

constate că hotărârea atacată este nelegală, să se anuleze suma de 6.019 lei ca

ilegală și incorectă și să se anuleze titlurile executorii în sumă de 6.019 lei

și 1.645 lei.

Ulterior, recurenta a depus precizări și a

solicitat să se constate că pentru suma de 5.384 lei s-a împlinit termenul de

prescripție, fiind calculată pentru perioada 1 martie 2010 - 31 decembrie 2010.

După examinarea motivelor de recurs, a

dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul

declarat pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a fost investită cu

soluționarea acțiunii în anulare a Hotărârii Comisiei de Jurisdicție a

Imputațiilor din cadrul M.Ap.N. și a deciziei de imputare prin care s-a

stabilit obligația de restituire de către reclamantă a sumei de 6.019 lei,

încasată necuvenit.

Referitor la criticile din recurs, se

constată că acestea sunt nefondate.

Într-adevăr, în considerentele sentinței s-a

reținut că perioada pentru care a fost emisă decizia de imputare ar fi 1 martie

2010 - 1 ianuarie 2011, dar aceasta este o simplă eroare materială pentru că

perioada stabilită în actele contestate este 1 martie 2010 - 30 iunie 2011, dar

această eroare nu atrage nulitatea hotărârii pronunțate de instanța de fond.

Recurenta susține că suma stabilită este

eronată pentru că baza de calcul este greșită, respectiv salariile luate în

calcul și că suma considerată necuvenită ar fi pentru perioada 1 martie 2010 -

31 decembrie 2010, de doar 2.785 lei, dar nu a depus nicio probă în acest sens.

De altfel, chiar instanța de fond a arătat că reclamanta nu a administrat nici

cu ocazia soluționării cauzei în fond probe din care să rezulte un alt cuantum

al salariului ce i s-ar fi cuvenit.

Nu pot fi reținute susținerile recurentei

potrivit cărora actele normative în baza cărora au fost emise actele contestate

au fost abrogate.

Așa cum corect a reținut și instanța de fond,

în speță este pe deplin aplicabil principiul tempus regit actum, iar

legalitatea unui act administrativ se cercetează în raport de dispozițiile

legale în vigoare la momentul emiterii acestuia, chiar dacă acestea au fost ulterior

abrogate.

Chiar dacă O.U.G. nr. 1/2010 a fost abrogată,

în perioada când această ordonanță a fost în vigoare, ea a produs efecte, iar

dacă reclamantei i-au fost acordate necuvenit drepturile salariale cu

nerespectarea prevederilor legale, abrogarea acelor prevederi nu duce la

nelegalitatea actelor prin care se impută sume acordate necuvenit.

Sentința instanței de fond nu este nelegală

nici pentru că s-a reținut că persoana desemnată să acorde viza de control

financiar preventiv este responsabilă în cazul unei greșeli dintr-un document

pe care l-a vizat, pentru că acestea au fost subliniate în condițiile în care

reclamanta a invocat prescripția dreptului de a obține restituirea sumelor, dar

instanța de fond nu a susținut că ar fi singura responsabilă, așa cum s-a

arătat în motivele de recurs.

Referitor la afirmația comandantului UM 01532

care ar fi discriminatorie, aceasta nu atrage nelegalitatea sentinței, iar în

motivele de recurs trebuie să se aducă critici hotărârii instanței de fond și

nu afirmațiilor făcute de vreuna dintre părți.

Față de susținerea instanței de fond

referitoare la inexistența vreunei discriminări pentru că statutul cadrelor

militare este diferit de cel al personalului civil, recurenta nu a formulat

nicio critică în cadrul motivelor de recurs.

În privința titlurilor executorii emise de

A.F.P., instanța de fond nu a analizat aceste aspecte, pe de o parte, pentru că

a apreciat că legalitatea acestora poate fi cenzurată numai de către instanța

de executare, nefiind de competența instanței de contencios administrativ și,

pe de altă parte, completarea cererii cu anularea titlurilor executorii s-a

făcut după închiderea dezbaterilor.

În aceste condiții, pentru că instanța de

fond nu a analizat legalitatea acestor titluri executorii, nu pot fi analizate

nici criticile din recurs ce le vizează pe acestea.

Nu constituie motiv de nelegalitate a

hotărârii instanței de fond nici faptul că nu s-ar fi încheiat un act adițional

la contractul de muncă prin care să i se facă cunoscut salariul, iar acest fapt

nu poate duce nici la nelegalitatea actelor contestate în prezenta cauză și

care au ca obiect imputarea unei sume pentru că a încasat necuvenit salariul de

merit pentru perioada 1 martie 2010 - 30 iunie 2011.

În precizările ulterioare la motivele de

recurs, depuse la 10 februarie 2014, recurenta a făcut referire și la

împlinirea termenului de prescripție pentru suma de 5.384 lei calculată pentru

perioada 1 martie 2010 - 31 decembrie 2010, ca motiv de nelegalitate a actului

administrativ contestat în primă instanță, dar această chestiune nu mai poate

fi analizată de către instanța de recurs, având în vedere că a fost invocată cu

depășirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, termen în care trebuia motivat recursul împotriva hotărârii instanței

de fond, așa cum prevede art. 303 alin. (1) C. proc. civ., iar acesta nu este

un motiv de ordine publică, în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

De aceea, în baza art. 312 C. proc. civ.

raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat,

hotărârea instanței de fond fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.A.

împotriva Sentinței nr. 426 din 22 noiembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12

septembrie 2014.

Procesat

de GGC - CL