ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5292/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5292/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr.

113 din 13 februarie 2012 Curtea de Apel Cluj,secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul

P.G.S. în contradictoriu cu pârâții I.J.P. Sălaj și M.A.I. prin Comisia de

Jurisdicție a Imputațiilor.

Pentru

a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că prin acțiunea

formulată reclamantul a solicitat anularea, în parte, a Hotărârii nr. 121 din 9

decembrie 2011 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor, anularea, în parte, a

Hotărârii șefului I.J.P. Sălaj nr. 1245 din 3 noiembrie 2011 și anularea, în

parte, a Deciziei de imputare nr. 1165 din 18 octombrie 2011 în ceea ce

privește obligarea reclamantului la imputarea sumei de 2830 lei reprezentând

sume încasate fără drept în perioada 28 iulie 2010 – 28 iulie 2010 cu titlu de

indemnizație pentru munca cu cifru de stat și exonerarea de la plata acestei

sume, reținută în temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (1), (2) și (3) din O.G.

121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.

Instanța

de fond a reținut că, în cauză, nu s-a solicitat anularea deciziei de imputare și

a actelor subsecvente pentru motive de nelegalitate a procedurii, reclamantul

apreciind doar că prin aplicarea normelor apreciate ca incidente s-a încălcat

un drept constituțional întrucât a desfășurat activități ce implică munca cu

cifrul de stat, muncă ce trebuia în opinia acestuia retribuită.

Reclamantul

a susținut că desfășurând efectiv activitatea, prin încasarea indemnizației, nu

a produs o pagubă, aceasta fiind imputabilă șefului structurii de personal

întrucât acesta a procedat la emiterea actului cu nerespectarea procedurii,

respectiv în lipsa avizului.

S-a

mai apreciat că aserțiunile reclamantului nu pot primi însă valențele dorite de

către acesta întrucât prejudiciul creat ca urmare a executării unui act

administrativ nelegal se recuperează integral atât de la persoana care a cauzat

prejudiciul cât și de la persoana care în această situație a încasat fără drept

sume de bani în baza unui act emis nelegal.

Împotriva

hotărârii instanței de fond, reclamantul P.G.S. a declarat recurs, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurentul

susține că hotărârea instanței este netemeinică deoarece de la încadrarea în I.P.J.

Sălaj și până în cursul lunii iunie a.c a desfășurat activități cu cifrul de

stat, prevăzute de Instrucțiunile nr. 00479/1995 (act normativ intern

clasificat "strict secret"). Totodată, pe parcursul efectuării

cercetării administrative a arătat că avea certitudinea existenței avizului

cerut de actul normativ mai sus menționat (care trebuia emis de M.A.I.- C.N.C.T.C.),

acesta desfășurând neîntrerupt activități de cifru și transmisiuni cifrate,

acest lucru fiind precizat și în raportul depus în cadrul cercetării

administrative. Pe parcursul cercetării prealabile, comisia de cercetare a

constatat prescrierea sumelor datorate pentru perioada 2004 - 2008 și că însăși

Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor a constatat existenta „bunei credințe"

în sensul IMAI 830/1999.

Prin

Hotărârea nr. 121 din data de 9 decembrie 2011 C.J.I. a respins plângerea

formulată și a dispus menținerea Hotărârii nr. 1245 din 3 noiembrie 2011 și

menținerea Deciziei de imputare nr. 307/053 din 24 ianuarie 2008.

Recurentul

consideră că această hotărâre nu este motivată în fapt, membrii comisiei nerăspunzând

solicitărilor sale.

Pe

fondul cauzei, se apreciază că nu s-a produs nicio pagubă prin încasarea

indemnizației pentru munca cu cifrul de stat întrucât a desfășurat efectiv

activități care implică munca cu cifrul de stat . Chiar dacă s-a produs o pagubă

aceasta este imputabilă șefului structurii de personal respectiv d-lui V.I.

(cealaltă persoană obligată la repararea pagubei produse).

Recurentul

mai arată că dispoziția de acordarea a acestei indemnizații nu trebuia emisă de

structura de personal fără a fi solicitat acest aviz de la M.A.I. ( pentru

munca cu cifrul de stat), deoarece nu a avut niciodată cunoștință că acest aviz

nu a fost solicitat sau emis.

Se

mai menționează că a participat la convocări profesionale pe linia de muncă -

lucrul cu cifrul de stat - care implică activități de acest gen și care nu

puteau fi desfășurate fără acest aviz. Suma reprezentând „paguba adusă unității”

trebuia recuperată de la persoana vinovată - respectiv șeful structurii resurse

umane care nu a urmărit existența acestui aviz la emiterea dispoziției de

personal. Acest lucru a fost constatat și de către C.J.I.

Contraprestația

muncii cu cifrul a fost reflectată în salariu - acesta cuprinzând și

indemnizația pentru munca cu cifrul de stat. Recurentul consideră că prin

obligarea sa la plata sumei de 2830 lei reprezentând sume încasate fără drept în

perioada 28 iulie 2010 - 28 iulie 2011 cu titlu de indemnizație pentru munca cu

cifrul de stat i s-a încălcat un drept constituțional - dreptul la salariu - întrucât

a desfășurat activități care implică muncă cu cifrul de stat, materialele

raportate și înaintate șefilor ierarhici nefiind contestate sau restituite.

Imputarea

unor sume de bani în mod evident aduce atingere dreptului de proprietate,

diminuându-mi patrimoniul, ceea ce impune ca această privare de proprietate să

îndeplinească cerințele impuse de art. 1 parag. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.,

text conform căruia „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la

respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât

pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de

principiile generale ale dreptului internațional”.

Astfel

cum a arătat C.E.D.O. în hotărârea dată în cauza S. și alții împotriva

României, publicată în M. Of., Partea a I- a, nr. 600 din -, în parag. 44,

" o ingerință în exercitarea drepturilor de creanță împotriva statului se

poate analiza într-o asemenea privare de proprietate.

Legalitatea

privării de proprietate presupune îndeplinirea a două cerințe: mai întâi,

trebuie să existe o lege în sensul Convenției, în temeiul căreia privarea să

fie făcută; în al doilea rând, legea însăși trebuie să îndeplinească acele

calități pe care i le-a determinat Curtea în jurisprudența sa, adică să fie

accesibilă, precisă și previzibilă.

Or,

nu poate constitui o privare de proprietate legală imputarea unei sume cu

titlul de reparare a unei pagube a cărei existență este incertă din punct de

vedere legal.

În

cauză nu s-a dovedit că este îndeplinită condiția existenței unei pagube,

pentru a se reține legalitatea emiterii deciziei de imputare.

Examinând

cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu

dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru

a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în

continuare arătate.

Prin

Dispoziția Inspectorului șef al I.P.J. Sălaj nr. 72 din 2001 și nr. 146

din 28 iulie 2011 s-a constituit o comisie de cercetare administrativă ce a

avut ca obiect stabilirea împrejurărilor producerii pagubei constând în

acordarea, respectiv încasarea în mod necuvenit a indemnizației pentru munca cu

cifrul în procent de 15%, aferent perioadei 28 iulie 2008 - 28 iulie 2011.

Urmare

a cercetării administrative efectuate în cauză, concluziile comisiei de

cercetare administrativă au fost inserate în procesul - verbal nr. 1048 din 23

septembrie 2011, document aprobat de inspectorul șef al I.P.J. Sălaj.

Comisia

de cercetare administrativă a reținut în sarcina recurentului-reclamant faptul

că a încasat în mod necuvenit în perioada 28 iulie 2010 - 28 iulie 2011

contravaloarea sporului sus menționat (2.830 lei).

În

acest sens, în vederea recuperării prejudiciului creat, a fost emisă Decizia de

imputare nr. 1165 din 18 octombrie 2011.

Împotriva

deciziei de imputare, recurentul - reclamant a formulat contestație la C.S.C.

din cadrul I.P.J. Sălaj, care, s-a pronunțat prin Hotărârea nr. 1245 din 03

noiembrie 2011, în sensul respingerii acesteia, ca neîntemeiată.

Nemulțumit

de hotărârea C.S.C. din cadrul I.P.J. Sălaj, recurentul - reclamant a formulat

plângere la C.J.I., prin Hotărârea nr. 121 din 9 decembrie 2011 și aceasta fiind

respinsă.

Potrivit

dispozițiilor art. 24. alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea

materială a militarilor, răspunderea materială pentru pagubele produse

instituțiilor publice prevăzute la art. 2 din actul de referință, poate fi

stabilită numai în cazul în care acestea au fost constatate în cel mult 3 ani

de la data producerii lor.

La

art. 24 alin. (2). teza 1 din același act normativ se stipulează faptul că

obligarea la restituirea sumelor încasate fără drept, se poate face în termen

de cel mult 1 an de zile de la data primirii sumelor nedatorate, dacă

beneficiarul a fost de bună credință.

Prin

procesul-verbal de cercetare administrativă, în sarcina recurentului-reclamant

nu a fost reținută reaua credință în ceea ce privește producerea pagubei cu

titlu de sume încasate în mod necuvenit, caz în care termenul de prescripție al

dreptului de recuperare a pagubei s-ar fi putut extinde la 3 ani.

Astfel,

deși recurentul-reclamant a beneficiat în mod necuvenit de drepturi de natură

salarială în perioada 28 iulie 2008 - 27 august 2011, în lipsa reținerii în

sarcina acestuia a relei credințe, devin aplicabile dispozițiile art. 24 alin. (2)

teza 1 din articolul invocat mai sus, care stipulează că obligarea la

restituirea sumelor încasate fără drept se poate face numai în cazurile în care

paguba a fost constatată în cel mult 1 an de la data primirii sumelor nedatorate

(în speță doar pentru perioada 28 iulie 2010 - 27 august 2011).

De

asemenea, pentru perioada 28 iulie 2008 - 28 iulie 2010, devin aplicabile

dispozițiile art. 24 alin. (2) teza 2 din O.G. nr. 121/1998, conform cărora în

cazul constatării pagubelor după un an de la data primirii sumelor nedatorate,

dar nu mai târziu de 3 ani de la această dată, răspunderea materială se va

stabili în sarcina celor din vina cărora s-a produs paguba, lucru care de

altfel s-a și întâmplat.

Înalta Curte constată

că recurentul-reclamant nu a solicitat anularea actelor contestate pentru

motive de nelegalitate ci doar susține că i s-ar fi încălcat dreptul de

proprietate întrucât a desfășurat activități ce implică munca cu cifrul de

stat.

Or,

această afirmație nu poate fi primită deoarece prejudiciul creat se recuperează

integral atât de la persoanele care au cauzat prejudiciul cât și de la persoana

care a încasat fără drept sumele de bani

Prin

imputarea sumelor de bani nu se aduce atingere dreptului de proprietate

întrucât, pe de o parte dreptul de proprietate trebuie să fie obținut licit și

nu în baza unui act nelegal, ca în cazul de dus judecății, iar pe de altă parte

chiar textul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. prevede ipoteza în care,

în anumite condiții prevăzute de lege, o persoană poate fi lipsită de

proprietatea sa.

Potrivit

art. 22 din O.G. nr. 121/1998, comandantul sau șeful unității care a luat

cunoștință de producerea unei pagube dispune în scris, de îndată, efectuarea

cercetării administrative, rolul acesteia fiind într-adevăr acela de a stabili

întinderea prejudiciului, existența faptei ilicite a făptuitorului și

vinovăției sale, precum și a raportului de cauzalitate dintre această faptă și prejudiciul

creat, recurentul-reclamant având posibilitatea să-și formuleze toate apărările

în căile administrative de atac prevăzute de lege, precum și în instanță.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că actele contestate au fost emise cu respectarea tuturor

dispozițiilor de drept substanțial și procedural incidente în materie, fiind

întrunite elementele răspunderii materiale în sarcina recurentului - reclamant

pentru întreaga sumă imputată.

Din

actele dosarului rezultă că recurentul - reclamant a fost audiat pentru

explicații și prezentare de probe în apărare și ulterior a fost citat de C.J.I.,

nefiindu-i astfel încălcat dreptul la apărare.

De

altfel, recurentul-reclamant nu a combătut în niciun mod calculele efectuate de

pârâți și nu a solicitat încuviințarea administrării altor probe în

contraprobă.

Înalta

Curte constată că nici critica privind neîndeplinirea criteriilor de

accesibilitate și previzibilitate impuse de jurisprudența C.E.D.O., drept

condiții de calitate a legii, care presupun ca legea să fie enunțată cu

suficientă precizie pentru a-i permite cetățeanului să-și adapteze conduita și

să poată să prevadă, cu un grad de exactitate rezonabil, consecințele ce pot

decurge dintr-un act determinat pe care îl comite, nu este întemeiată și nu

poate fi primită.

În

optica instanței europene, valoarea noțiunilor de accesibilitate și

previzibilitate depinde în mare măsură de conținutul textului în cauză, de

domeniul pe care îl acoperă, de numărul și calitatea destinatarilor săi.

Neclaritatea

unei legi poate fi compensată printr-o practică judiciară constantă care să

permită înlăturarea arbitrariului în exercitarea puterii discreționare a

autorităților statale.

O

prevedere legală este considerată suficient de clară dacă permite

petiționarului să-și adapteze conduita într-o măsură rezonabilă, fie și cerând,

la nevoie, sfatul superiorului său ori obținând o precizare a legii cu ajutorul

unei decizii judiciare sau înconjurându-se de „consilieri luminați”.

Or,

în cauza de față, dispozițiile cuprinse în actele administrative atacate se

adresau, în primul rând, militarilor, reclamantul fiind angajat al I.P.J.

Sălaj, în funcția de ofițer specialist 1, astfel că le cunoștea sau, în orice

caz, trebuia să știe cum să și le procure, acesta nefiind un simplu particular.

Prin

urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate

și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și

legală, pe care o va menține.

În

consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art.

312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul P.G.S. împotriva Sentinței civile nr. 113 din 13

februarie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 17 mai 2013.