ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4886/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4886/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal reclamantul P.S. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâtul M.A.N., prin Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor, anularea Deciziei

nr. 17/CJ/85/2010 din 08 aprilie 2010 emisă de pârât.

În

motivarea cererii, reclamantul a susținut că, prin actul de control al Curții

de Conturi din data de 18 septembrie 2009, ca urmare a efectuării auditului

financiar asupra contului de execuție a bugetului de stat pe anul 2008 la U.M.din

Constanta, s-a reținut comiterea unor abateri de la legalitate și regularitate

care au determinat producerea de prejudicii, respectiv că unitatea auditată a

prejudiciat bugetul consolidat al statului cu suma de 57.985,73 lei, fiind

calculate majorări de întârziere până la data controlului, de 24.401 lei.

În

numeroase rânduri, cu prilejul contestației, reclamantul a arătat ca veniturile

proprii erau prevăzute în bugetul de venituri și cheltuieli în anii 2006, 2007,

2008 și 2009, deși în anii anteriori nu s-a aprobat pe baza unui proiect, doar

pe anii 2008 și 2009 exista proiectul  UM , de care însă ordonatorul principal

de credite nu a ținut cont, astfel că, deși ordonatorul principal de credite

i-a stabilit în buget categoria de venituri și cheltuieli proprii, în realitate

această categorie era destinată doar încasării diferitelor sume, nu și pentru

păstrarea în cont a vreunei sume de bani încasate din prestarea de activități.

Reclamantul

a mai precizat că, pentru anul 2008, veniturile proprii dar și veniturile

bugetare s-au reținut ca venituri proprii, dar pentru anul 2009 toate aceste

venituri s-au vărsat la bugetul de stat, nemaifiind păstrate venituri proprii,

deși bugetul aprobat prevedea această categorie.

Susținând

că a avut baza legală pentru a considera drept venituri proprii sumele încasate

din activități de închiriere a altor spatii decât căminele de garnizoană,

reclamantul a invocat prevederile Ordinului M.A.N. nr. M128/2008, dispozițiile

Legii nr. 500/2002, ale Legii nr. 346/2006, ale H.G. nr. 253/2003 și ale H.G. nr.

567/2003.

Prin

întâmpinarea formulată, pârâtul M.A.N. prin Comisia de Jurisdicție a

Imputațiilor a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

2.

Hotărârea instanței de fond

Prin

Sentința civilă nr. 7734 din 20 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de

reclamantul Popîrlan Stan în contradictoriu cu pârâtul M.A.N. prin Comisia de

Jurisdicție a Imputațiilor, ca neîntemeiată.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia auditori

publici externi din cadrul Camerei de Conturi Constanța au efectuat, în

perioada 14 august -24 septembrie 2009, auditul financiar asupra contului de

execuție a bugetului de stat pe anul 2008 la U.M. Constanța- Batalion Stat

Major și Deservire al Statului Major al Forțelor Navale din cadrul M.A.N.

În

perioada supusă controlului și în timpul controlului, conducerea executivă a

unității a fost asigurată de reclamant, în calitate de comandant al unității și

I.A., având funcția de contabil șef, iar rezultatele controlului au fost

menționate în procesul – verbal de constatare din 18 septembrie 2009,

înregistrat sub nr. A 14996 din 29 septembrie 2009 la U.M. București, în care

au fost reținute abateri de la legalitate și regularitate, care au determinat

producerea de prejudicii.

Astfel,

în perioada 01 ianuarie -31 decembrie 2008, instituția auditată a realizat, ca

urmare a efectuării de prestări servicii, venituri bugetare pe care nu le-a

virat la bugetul de stat, conform prevederilor legale în vigoare, valoarea

veniturilor nevirate fiind de 57.985,73 lei, iar această sumă nu a reprezentat

venituri proprii, în opinia organului de control, deci nu trebuia reținută la

nivelul entității, ci virată la bugetul de stat, conform art. 75 din Legea nr. 500/2002.

Totodată, au fost calculate majorări de întârziere până la data de 18

septembrie 2009 în sumă de 24.401 lei.

În

baza procesului–verbal menționat a fost emisă Decizia nr. 31 din 29 septembrie 2009

de Camera de Conturi a județului Constanța, prin care s-a constatat nevirarea

veniturilor bugetare realizate în anul 2008 de entitate, din activitatea de

închiriere spații Cămine Militare aflate în administrarea sa.

Curtea

a mai constatat că, prin Raportul nr. A/5373 din 24 septembrie 2009,

reclamantul în calitate de comandant al U.M. din Constanța, a solicitat numirea

unei comisii de cercetare administrativă din cadrul Statului Major al Forțelor

Navale, în scopul stabilirii răspunderii materiale pentru paguba de 24.401 lei

reprezentând majorări de întârziere.

Comisia

de cercetare administrativă a încheiat procesul – verbal nr. A/16830 din 13

noiembrie 2009 în care s-a menționat că, prin dispunerea plății acestei sume de

către reclamant în calitate de ordonator de credite și efectuarea acestei

operațiuni din veniturile proprii ale unității, de către contabilul șef, s-a

produs o cheltuială nelegală, conform dispozițiilor pct. 3 lit. k) din

Instrucțiunile privind răspunderea materială a militarilor și salariaților

civili din M.A.N., aprobate prin Ordinul M.A.N. nr. M/5/1999, fiind afectate

veniturile proprii ale unității pentru îndeplinirea sarcinilor previzionate

prin bugetul aprobat.

S-a

considerat că plata sumei de 24.401 lei constituie o pagubă în sensul

Instrucțiunilor invocate, vinovăția pentru producerea acesteia aparținând

reclamantului, în calitate de comandant al unității, pentru suma de 12.200,5

lei și contabilului șef pentru suma de 12.200,5 lei, potrivit prevederilor art.

25 din O.G. nr. 121/1998 și pct. 68 din Instrucțiunile anterior menționate și,

în consecință, s-a propus recuperarea pagubei de la cele două persoane și

emiterea deciziilor de imputare de către șeful secției financiar – contabile a

U.M. din București, înscrierea în evidența contabilă a U.M. din Constanța a

valorii pagubei în sumă de 24.401 lei și îndeplinirea procedurii de aducere la

cunoștința persoanelor obligate la plată.

În

baza procesului – verbal de cercetare administrativă a fost emisă Decizia de

imputare nr. A/17484 din 3 decembrie 2009, prin care a fost angajată

răspunderea materială pentru suma de 12.200,5 lei în sarcina reclamantului –

comandantul unității, având calitatea de ordonator terțiar de credite, care a

dispus efectuarea plății, prin încălcarea dispozițiilor art. 8 și art. 14 din

Legea nr. 500/2002.

Instanța

de fond a mai reținut că reclamantul a formulat contestație împotriva Deciziei de

imputare, înregistrată sub nr. A/6772 din 16 decembrie 2009 la U.M. din Constanța,

contestație care a fost respinsă prin Hotărârea nr. A/879/26 ianuarie 2010 a

Statului Major al Forțelor Navale, avându-se în vedere procesul verbal de

soluționare a contestației nr. A/774 din 22 ianuarie 2010, că împotriva hotărârii

de respingere a contestației, reclamantul a depus plângere la Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor, înregistrată sub nr. A/710 din 10 februarie 2010 la U.M.din

Constanța, iar prin Decizia administrativ – jurisdicțională nr. 17/CJ85/2010

din 08 aprilie 2010, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul M.A.N. a

respins plângerea, cu majoritate de voturi, menținând răspunderea materială a

reclamantului stabilită prin Decizia de imputare nr. A/6497 din 30 iunie 2009

emisă de comandantul U.M.din București.

Analizând

situația de fapt expusă de părți și înscrisurile aflate la dosarul cauzei,

Curtea a constatat că, în anul 2008, U.M. din Constanța a încasat venituri în

sumă totală de 343.714, 70 lei reprezentând contravaloarea efectuării unor

prestări de servicii de către terți care au constat, printre altele, în

închirieri spații cămine militare în sumă de 57.985.73 lei, ce reprezenta un

venit ce trebuia virat la bugetul de stat, în mod eronat fiind considerat venit

propriu.

Reclamantul,

comandant al unității militare, în calitate de ordonator terțiar de credite, a

dispus virarea la bugetul de stat a sumei de 57.985, 73 lei, prin ordinul de

plată nr. 985/18 septembrie  2009, prin care a fost efectuată și plata

majorărilor de întârziere aferente acestei sume, în cuantum de 24.401 lei, din

veniturile proprii ale unității.

Curtea

a apreciat că plata majorărilor de întârziere nu putea fi dispusă din

veniturile proprii ale unității militare, având în vedere că prin legile

bugetare anuale sunt autorizate veniturile și cheltuielile bugetare, iar la

partea de cheltuieli, sumele aprobate prin bugetul de venituri și cheltuieli al

U.M. nu sunt destinate majorărilor de întârziere, penalităților, amenzilor.

Examinând

prevederile Legii nr. 500/2002, prima instanță a apreciat că susținerile

reclamantului privind considerarea veniturilor obținute din închirierea

spațiilor căminelor militare ca fiind venituri proprii ale unității militare,

cu referire la situația bugetului de venituri și cheltuieli din anii anteriori,

nu constituie argumente în soluționarea favorabilă a cauzei, în condițiile în

care în Instrucțiunile ministrului apărării naționale nr. M 95/2006 se

precizează în mod clar că acestea se fac venit la bugetul de stat, nefiind

aplicabile acestor venituri prevederile H.G. nr. 253/2003, privind aprobarea

înființării pe lângă M.A.N. a unor activități finanțate integral din venituri

proprii, având în vedere că reglementează regimul veniturilor obținute de

unități din subordinea M.A.N. numai din activități finanțate integral din

venituri proprii, or căminele militare sunt finanțate din credite bugetare

acordate de la bugetul de stat și, în completare, din venituri proprii obținute

numai din încasarea tarifelor de cazare.

Aceleași

considerente au fost reținute și cu privire la inaplicabilitatea în speță a

dispozițiilor H.G. nr. 567/2003 privind aprobarea înființării pe lângă M.A.N.

și unitățile din subordinea sa a unor activități finanțate integral din

venituri proprii, la art. 1 lit. b) prevăzându-se că se aprobă înființarea

următoarelor activități finanțate integral din venituri proprii, efectuate de

cercurile militare, activități de închiriere a spațiilor și a altor bunuri,

astfel încât este neîntemeiată susținerea reclamantului că aceste două hotărâri

de Guvern permit încadrarea veniturilor respective ca venituri proprii.

Curtea

a apreciat că nu se poate reține existența culpei doar în privința persoanelor

care își desfășoară activitatea în cadrul compartimentului financiar contabil

al unității militare, având în vedere Ordinul ministrului apărării naționale nr.

M5/1995 pentru aplicarea prevederilor O.G. 121/1998, care la art. 52 lit. m)

stabilește că una dintre atribuțiile care revin comandantului unității militare

este aceea de a urmări respectarea dispozițiilor legale privind folosirea

eficientă a fondurilor bănești și prezentarea la termen a dărilor de seamă

contabile asupra execuției bugetare.

Pe

de altă parte, a considerat judecătorul fondului, concluziile expertizei

contabile efectuate în cauză nu pot fi avute în vedere la soluționarea

favorabilă a cauzei, întrucât se bazează pe aprecierea expertului că veniturile

în sumă de 57.985,73 lei sunt venituri extrabugetare (proprii) obținute din

închirierea căminelor militare în vederea organizării de evenimente.

Curtea

a apreciat că aceste venituri nu erau venituri proprii ale unităților militare,

ci venituri care trebuiau virate la bugetul de stat, nefiindu-le aplicabile

dispozițiile H.G. 253/2003 și H.G. 567/2003 care se referă exclusiv la

veniturile obținute din activități finanțate integral din venituri proprii, în

această categorie neîncadrându-se veniturile în discuție, întrucât căminele

militare sunt finanțate de la bugetul de stat și doar în completare din

venituri proprii.

Față

de aceste considerente, instanța de fond a reținut că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 6 din Ordinul M.A.N. nr. M5/1999 pentru angajarea

răspunderii materiale a reclamantului pentru suma de 12.200,5 lei, actele

administrative prin care se stabilește această răspundere fiind legale.

3.

Recursul exercitat în cauză

Împotriva

acestei hotărâri, reclamantul P.S. a declarat recurs, invocând ca temei de

drept al căii de atac exercitate, dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ.

Prin

motive de recurs succint înfățișate, recurentul a susținut că actul juridic

dedus judecății a fost interpretat greșit și totodată a menționat că hotărârea atacată

a fost dată cu încălcarea legii.

În

esență, recurentul făcând trimitere la actele administrative contestate a

menționat că decizia atacată reține, fără temei legal, paguba, ca element al

răspunderii materiale în sarcina reclamantului și a arătat că, potrivit pct. 5

din O.M.F. nr. 1046/2008 și a cap.5 alin. (5) din Raportul de expertiză,

corecția putea fi înregistrată în contabilitate și debitul putea fi achitat

ulterior datei de 30 ianuarie 2009.

4.

Soluția și considerentele instanței de control judiciar

Recursul

nu este fondat.

Examinând

sentința atacată prin prisma criticilor sumare formulate de recurent, raportat

la actele și lucrările dosarului dar și la prevederile legale incidente și

potrivit art. 304

1

C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte reține

că nu subzistă motive de nelegalitate de natură a antrena fie casarea, fie modificarea

hotărârii primei instanțe, în considerarea celor arătate în cele ce urmează.

Expunerea

rezumativă, de mai sus, a considerentelor sentinței recurate atestă că

recurentul-reclamant P.S. a investit instanța de contencios administrativ cu cererea

de anulare a Deciziei administrative nr. 17/CJ85/2010 din data de 8 aprilie

2010, emisă de intimatul M.A.N., Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor,

întemeiată pe dispozițiile O.G. nr. 121/1998, aprobată prin Legea nr. 25/1999

și pct. 115 lit. b) din Instrucțiunile privind răspunderea materială a

militarilor și salariaților civili din M.A.N.

Prin

această decizie administrativ jurisdicțională, cu majoritate de voturi, a fost

respinsă plângerea formulată de recurentul-reclamant împotriva Deciziei de

imputare nr. A-17484 din 3 decembrie 2009, cu consecința menținerii răspunderii

materiale în sarcina acestuia, astfel cum a fost stabilită, pentru suma de 12.200,50

lei, reprezentând „majorări de întârziere la plata către bugetul consolidat al

statului a sumei de 57.985,73 lei”.

Apreciind

că nu se impune, în contextul examinării motivelor de recurs, reluarea tuturor aspectelor

vizând situația de fapt, dată fiind analiza detaliată întreprinsă de instanța

de fond, sub acest aspect, Înalta Curte răspunzând punctual criticilor formulate

de recurent observă că nu este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 8 C. proc. civ., la care a făcut trimitere recurentul.

4.1.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează situația în

care instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat

natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Astfel

cum s-a arătat în mod constant în doctrină dar și în jurisprudența în materie, acest

motiv de modificare a hotărârii atacate pe calea recursului privește situația

în care deși actul juridic dedus judecății este cât se poate de clar, fiind

„vădit neîndoielnic”, instanța îi schimbă „natura” ori „înțelesul”.

O

atare ipoteză legală nu este însă, în mod evident, incidentă în cauză, instanța

de fond examinând legalitatea deciziei administrativ jurisdicționale, cu care a

fost investită, fără a schimba însă nici natura și nici înțelesul acesteia.

Mai

mult, este de reținut că recurentul, prin motivele de recurs formulate nu a arătat

în ce anume constă schimbarea naturii sau înțelesului actului juridic, simpla afirmație

în acest sens nefiind suficientă pentru a se admite recursul fondat pe un atare

motiv.

4.2.

Nefondate sunt în opinia Înaltei Curți și criticile vizând greșita aplicare a

legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta

Curte apreciază că judecătorul fondului, analizând legalitatea și temeinicia

actului administrativ jurisdicțional atacat a realizat o corectă interpretare a

textelor de lege cuprinse în Legea nr. 500/2002 și respectiv în H.G. nr. 253/2003

și H.G. nr. 567/2003, raportat la situația de fapt, respectiv la stabilirea

naturii juridice a veniturilor în sumă de 57.985,73 lei, în sensul că acestea

nu erau venituri proprii ale unităților militare, ci venituri care trebuiau

virate la bugetul de stat.

Mai

mult, încadrarea veniturilor în această categorie, raportat la prevederile legale

arătate s-a realizat printr-o minuțioasă și detaliată analiză, argumentele înfățișate,

pe care și Înalta Curte le apreciază ca fiind legale și pertinente, demonstrând

și justificând totodată înlăturarea expertizei contabile efectuată în cauză,

fundamentată pe o apreciere eronată a expertului desemnat, față de textele de lege

incidente.

În

fine, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a reținut și întrunirea

cumulativă, potrivit art. 6 din Ordinul M.A.N. nr. 175/1999, a condițiilor prevăzute

pentru antrenarea răspunderii materiale a militarilor, cu referire specială la

cerința vinovăției, cu intenție sau din culpă.

Actele

și lucrările dosarului, respectiv, procesele verbale de constatare din 18

septembrie 2009 întocmite de Camera de Conturi Constanța, Decizia de imputare

nr. A12484 din 3 decembrie 2009, contestațiile și deciziile emise în procedura

administrativ jurisdicțională, conduc la concluzia, legal și temeinic reținută,

că prin dispoziția dată de recurentul-reclamant, în calitatea sa de comandant

al U.M. de efectuare a plății majorărilor de întârziere reținute, din veniturile

proprii, au fost încălcate prevederile art. 8 alin. (2), ale art. 10 alin. (2)

și cele ale art. 14 alin. (3) din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice,

deși astfel cum s-a reținut și în cursul cercetării administrative, punctele de

vedere formulate de economistul și consilierul juridic recomandau virarea veniturilor

realizate în anul 2008, la bugetul de stat.

Relevantă

în conturarea culpei/vinovăției reținute în sarcina recurentului, în producerea

prejudiciului stabilit prin plata nelegală, a sumei de 24.401 lei din

veniturile proprii ale unității și a antrenării răspunderii materiale a

recurentului, în solidar cu contabilul șef al unității, prezintă și împrejurările

de fapt, demonstrate în cauză în sensul că recurentul nu a efectuat

vărsămintele către bugetul de stat, la termenele legale, a sumelor provenite din

închirierea pe termen limitat a spațiilor, ceea ce a și condus la calculul majorărilor

de întârziere imputate.

În

plus, prin legile bugetare anuale, care autorizează cheltuielile bugetare,

pentru U.M. din Constanța, la partea de cheltuieli nu a fost aprobată plata

majorărilor de întârziere, amenzilor și penalităților, însă cu toate acestea,

recurentul, în calitate de ordonator terțiar de credite, a dispus plata nelegală

a majorărilor de întârziere din veniturile proprii ale unității.

Față

de toate cele mai sus arătate, ce demonstrează temeinicia și legalitatea hotărârii

atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge

așadar ca nefondat, recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de P.S. împotriva sentinței civile nr. 7734 din 20 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 9 aprilie 2013.