ÎCCJ, decizie (scj.ro #216844)

Drept fiscal. Cheltuieli deductibile. Condiții

Cuprins pe materii

: Drept financiar fiscal. Drept fiscal. Impozit pe profit

Index alfabetic

:

Impozit pe profit

Cheltuieli (ne)deductibile

Venit impozabil

Dobânzi

Legea nr. 571/2003, art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (1) și alin. (4) lit. m)

Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal, pct. 48

Înalta Curte reține că nu sunt deductibile cheltuielile cu dobânzile pentru credite obținute de la instituții de credit, în cazul sumelor împrumutate de reclamantă care nu au fost utilizate în scopul activității proprii, ci în scopul creditării altor societăți din grupul din care face parte și reclamanta, iar dobânzile percepute de bancă nu au fost refacturate societăților creditate.

Referitor la cheltuielile cu serviciile de consultanță, asistență sau alte prestări de servicii, în conformitate cu dispozițiile art. 21 alin. (1) și alin. (4) lit. m) Vechiul Cod fiscal, pct. 48 al Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal, Înalta Curte reține că prestarea efectivă a serviciilor și caracterul lor necesar și util scopului lucrativ al societății nu pot fi luate în considerare pe calea deducției simple potrivit căreia realizarea unei cifre de afaceri în creștere ar confirma executarea contractelor de prestării servicii și îndeplinirea de către prestatori a obligațiilor asumate față de reclamantă, în lipsa justificării prestării serviciilor prin situații de lucrări, procese-verbale de recepție, rapoarte de lucru, respectiv dacă nu este justificată necesitatea prestării acestora în scopul activităților desfășurate.

I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3720 din 4 iulie 2023

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, Secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin A.J.F.P. Cluj, a solicitat anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 512/10.09.2019 și, pe cale de consecință:

în principal, constatarea nulității activității de control și a Deciziei de Impunere F-CJ 1/05.01.2015, respectiv anularea în întregime a debitelor principale, și a accesoriilor aferente;

în subsidiar, constatarea nulității activității de control aferente perioadei 01.01.2008-27.12.2012 și lunilor septembrie și decembrie 2013, atât pentru impozitul pe profit, cât și pentru taxa pe valoare adăugată, cu consecința anulării debitelor stabilite prin decizia de impunere pentru aceste perioade;

în alt subsidiar, anularea deciziei de impunere nr. F-CJ 1/05.01.2015 emise în baza constatărilor cuprinse în Raportul de Inspecție Fiscală nr. F-CJ 1/05.01.2015, în sensul anulării în întregime a debitului principal format din: 799.897 lei reprezentând impozit pe profit si 3.811.327 lei reprezentând TVA, stabilite suplimentar prin Decizia de impunere mai sus indicată, precum și a anulării în întregime a accesoriilor, respectiv: 363.800 lei și 118.606 lei reprezentând accesorii impozit pe profit și 1.323.204 lei și 797.885 lei reprezentând accesorii TVA.

Prin sentința civilă nr. 266 din data de 29 octombrie 2021, Curtea de Apel Cluj, Secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D.G.R.F.P. Cluj-Napoca, iar pe fondul cauzei, a admis în parte cererea reclamantei A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele D.G.R.F.P. Galați, D.G.R.F.P. Cluj-Napoca și A.J.F.P. Cluj și, în consecință, a anulat în parte Decizia de soluționare a contestației nr. 512/10.09.2019 emisă de D.G.R.F.P. Galați, Decizia de impunere nr. F-CJ 1/05.01.2015 și Raportul de inspecție fiscală nr. F-CJ 1/05.01.2015 emise de D.G.R.F.P. Cluj-Napoca – A.J.F.P. Cluj, respectiv în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare stabilite aferent sumei de 7.742 reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. 5088047/11.05.2009 pentru care s-a refuzat dreptul de deducere și a sumelor de 339.970 lei, 32.126 lei, 217.812 lei, 24.364 lei și 385.657 lei reprezentând dobânzi bancare achitate în perioada 2008-2012 pentru care s-a refuzat dreptul de deducere, menținând  în rest actele administrative fiscale contestate. Totodată, a obligat pârâtele să plătească, în solidar, reclamantei suma de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva sentinței civile nr. 266 din data de 29 octombrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, Secția a III-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâta A.J.F.P. Cluj, în nume propriu și în reprezentarea pârâtei Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, precum și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați.

De asemenea, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs incident împotriva aceleiași sentințe.

3.1. Prin cererea de recurs, pârâta A.J.F.P. Cluj, în nume propriu și în reprezentarea pârâtei Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Cluj-Napoca a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței recurate, cu consecința respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată formulate de către reclamantă.

În motivare, arată că instanța de fond în mod greșit a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D.G.R.F.P. – Cluj Napoca, dat fiind că aceasta și A.J.F.P. Cluj sunt instituții distincte, fiecare cu atribuții proprii. Chiar dacă între acestea există raporturi de subordonare, D.G.R.F.P. Cluj-Napoca nu are calitate procesuală pasivă în cauză pentru motivele arătate în fața instanței de fond, respectiv nu este emitenta actelor administrative fiscale supuse controlului judecătoresc.

În ceea ce privește fondul cauzei, cu privire la dobânzile bancare a căror deductibilitate cu titlu de cheltuieli nu a fost recunoscută de organul fiscal, arată că instanța în mod greșit, achiesând la opinia exprimată de expert, a considerat aceste dobânzi aferente unor împrumuturi contractate de la societăți bancare, ca deductibile.

Instanța a reținut că respectivele credite au fost utilizate de către reclamantă pentru scopuri care țin de activitatea acesteia, iar organul fiscal nu a probat în mod clar și neechivoc traseul împrumuturilor, respectiv utilizarea sumelor împrumutate pentru creditarea mai departe a altor societăți din grup.

În această privință, instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 19 alin. (1) și art. 21 din Vechiul Cod fiscal. Inspecția fiscală a stabilit în mod cert că reclamanta a plătit dobânzi bancare pentru credite neutilizate în întregime de către societate, părți importante din volumul acestor credite fiind transferate societăților din grupul B.

Din analiza circuitelor bancare și a funcționării Contului 451 – Decontări în cadrul grupului a rezultat că o pondere importantă din activele circulante ale reclamantei având formă bănească au fost transferate altor societăți din cadrul grupului.

Reclamanta a recunoscut această situație, prin administratorul său, arătând că împrumutarea altor societăți din grup a fost necesară pentru a evita intrarea în incapacitate de plată a acestora și repercusiunile care puteau apărea datorită garanțiilor bancare încrucișate impuse de către bănci societăților din grupul B.

Recurenta-pârâtă arată că nu se poate face abstracție de circuitul banilor și de distribuirea lor altor societăți din grup, dobânda reprezentând o sarcină asumată de reclamantă pentru susținerea activității celorlalte societăți, pe seama diminuării profitului propriu.

Dobânzile plătite pentru credite sunt deductibile la calculul impozitului pe profit numai dacă sumele accesate sunt folosite pentru activitatea proprie aducătoare de venituri a societății împrumutate. Stabilirea cu certitudine a traseului sumelor împrumutate, respectiv a transferului acestora altor societăți din grup, conduce la concluzia nedeductibilității cheltuielilor cu dobânzile aferente sumelor împrumutate transferate.

Numai dacă sumele din credite nu ar fi fost transferate spre folosința altor societăți, dobânzile puteau fi catalogate ca plătite în interesul funcționării societății.

Expertul consideră că aprecierea asupra folosirii creditelor pentru activitatea proprie se poate face din analiza fluxurilor de numerar generate de modificarea elementelor patrimoniale. Analiza efectuată de expert este a stării financiare a societății pentru obținerea unui credit cu o acoperire materială, dar nu poate constitui o bază pentru analiza fiscală care se bazează pe elemente certe, cu influență fiscală.

Expertul a urmărit să demonstreze, prin alte metode decât cele acceptate de legislația fiscală, că sumele deținute de societate prin accesarea creditelor contractate au fost utilizate pentru finanțarea activităților proprii sau a activității societăților din grup, rezultând cash-flow-uri pozitive, folosite pentru achitarea unor datorii. Expertul a ignorat că includerea cheltuielilor cu dobânzile plătite pentru sume folosite cu titlu de împrumut de alte societăți din grup, a diminuat baza impozabilă, respectiv impozitul pe profit calculat de reclamantă. Expertul nu argumentează metoda prin care societatea ar fi putut reîntregi masa impozabilă diminuată cu valoarea cheltuielilor cu dobânzile respective.

Expertiza ignoră total contabilitatea cheltuielilor, care cuprinde elemente certe verificabile, în timp ce dinamica fluxurilor de numerar nu se încadrează în prevederile legale referitoare la calculul impozitului pe profit.

Cât privește suma de 7.742 lei, reprezentând contravaloare „servicii de transport căruțe x.”, sub aspectul cheltuielilor, s-a constatat că reprezentanții societății nu au reușit să clarifice în privința acestei facturi înregistrate în contabilitate dacă se referă la căruțe sau căsuțe, factura fiind greu lizibilă. Pe factură este înscrisă și observația plății prin compensare, efectuată la 31.01.2010.

Reclamanta nu a îndeplinit obligația de a clarifica în timpul controlului fiscal cheltuiala cu pricina, prin prezentarea unor documente justificative. Refacturarea cheltuieli către societatea C. reprezintă o operațiune menită să anuleze cheltuiala efectuată, dar societatea nu a prezentat și alte documente primare și contabile referitoare la operațiune.

Recurenta invocă dispozițiile art. 106 alin. (1) din Vechiul Cod de procedură fiscală, referitor la obligația contribuabilului de a colabora la constatarea stărilor de fapt fiscale.

În fine, prin recurs este criticată obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, cu motivarea că pârâtele nu sunt în culpă procesuală.

3.2. Recurenta-pârâtă D.G.R.F.P. Galați și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței recurate, cu consecința menținerii în totalitate a Deciziei de soluționare a contestației nr. 512/10.09.2019.

În motivare, arată că sentința nu este argumentată, nefiind prezentate motivele care au format convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, așa cum dispune art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Silogismul judiciar nu este transparent și nu justifică dispozitivul. Instanța de fond a ignorat apărările recurentei-pârâte, nepronunțându-se asupra acestora. De asemenea, a încălcat principiul rolului activ al judecătorului, potrivit căruia acesta trebuie să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu privire la suma de 7.742 lei, cu titlu de cheltuială, arată că reclamanta a susținut că factura emisă sub nr. 5088047/11.05.2009 poartă în realitate asupra prestării unor „servicii interior căsuțe x.”, aceste servicii fiind refacturate către C. S.R.L., prin factura nr. 6820131/18.05.2009.

Organele de control au precizat că societatea nu deține active și nu desfășoară activități economice în localitatea X., astfel că nu se putea acorda deductibilitate fiscală acestei cheltuieli.

Cu privire la dobânzile bancare considerate nedeductibile fiscal, s-a constatat că sumele nu au fost refacturate către societățile din grup care au beneficiat de împrumuturi, dobânzile fiind asumate cu titlu de cheltuieli de către reclamantă și având o pondere semnificativă în totalul cheltuielilor deductibile.

Deci, creditele accesate nu au fost utilizate în interesul societății și în scopul obținerii de venituri, așa încât în mod corect nu s-a acordat drept de deducere pentru acestea.

Recurenta-pârâtă menționează că neacordarea deductibilității a vizat strict dobânzile creditelor neutilizate de reclamantă în scopul activității proprii.

Potrivit art. 19 alin. (1) Vechiul Cod fiscal, profitul impozabil se calculează ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri.

De asemenea, pârâta critică obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, invocând o greșită aplicare a art. 453 C. proc. civ., pârâtele nefiind în culpă procesuală, nefiind evidențiată rea-credință, comportare neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale.

3.3. Prin recursul incident, recurenta-reclamantă A. S.R.L., prevalându-se de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea în parte a sentinței recurate și în rejudecare, admiterea în tot a acțiunii introductive.

Reiterează motivul de nelegalitate privitor la necompetența materială a A.J.F.P. Cluj de a efectua inspecția fiscală și de a emite decizia de impunere.

La data controlului, reclamanta avea calitatea de mare contribuabil și cu toate acestea, inspecția fiscală a fost derulată de A.J.F.P. Cluj. Deci, decizia de impunere emană de la un organ necompetent material, având în vedere că potrivit Ordinului nr. 2730/2010 și Ordinului nr. 3581/2013, administrarea marilor contribuabili revine D.G.A.M.C.

Totodată, sunt aplicabile dispozițiile art. 32 și 33 din Codul de procedură fiscală, precum și art. 1 alin. (3) lit. b) din același cod, potrivit căruia stabilirea impozitelor, taxelor și contribuțiilor face parte din activitatea de administrare a sumelor datorate bugetului de stat. Ca atare, organul care putea stabili obligațiile de plată era D.G.A.M.C., iar nu A.J.F.P. Cluj.

Cât privește dispunerea delegării de competență nr. 853310/12.06.2014, instanța a realizat o aplicare eronată a dispozițiilor legale incidente, respectiv a art. 2 și 3 din Ordinul nr. 3816/2013. Raportat la acestea, singurul organ care putea să delege competența era D.G.A.M.C., nicidecum Direcția Generală Coordonare Inspecție Fiscală din cadrul ANAF.

De altfel, reclamanta nu a fost informată asupra delegării de competență, situație în care actul nu putea produce efecte.

În concluzie, decizia de impunere nu cuprinde, așa cum cere art. 43 din Codul de procedură fiscală, numele și semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, nefiind semnată de către directorii generali adjuncți din cadrul D.G.A.M.C.

În ceea ce privește perioadele supuse inspecției fiscale, a fost încălcat principiul unicității inspecției fiscale, întrucât începând cu anul 2008 activitatea reclamantei a făcut obiectul mai multor inspecții fiscale, care au vizat perioada 01.01.2008-27.12.2012 și lunile septembrie și decembrie 2013, atât pentru impozitul pe profit cât și pentru TVA. Or, potrivit art. 105 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, inspecția fiscală se realizează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, etc. și pentru fiecare perioadă supusă impozitării.

Registrul unic de control al societății atestă că au existat acțiuni de control anterioare, cu scopul de colectare a obligațiilor datorate și neachitate în termen, dar și controale inopinate.

Instanța a reținut că verificările anterioare invocate de reclamantă nu au avut caracterul unor inspecții fiscale. Soluția este eronată în raport de definiția dată inspecției fiscale. Recurenta-reclamantă invocă dispozițiile art. 97 din Codul de procedură fiscală, arătând că cel puțin controalele notate la pozițiile 16, 22, 24 și 31 din Registrul unic de control al societății, se încadrează ca inspecții fiscale pentru aceeași perioadă, ceea ce atrage nulitatea activității de control nou derulate.

Cât privește sumele impuse suplimentar, recurenta-reclamantă critică soluția dată de instanță în privința sumei de 48.558 lei. S-a reținut că reclamanta a procedat la stornarea sumei reprezentând diferență de calcul de pe contul 7588 în luna ianuarie 2008, pe care a repus-o pe cont în decembrie 2008. Stornarea inițială nu a fost acceptată de către organul de control, fiind considerată nejustificată.

Instanța de fond, în acord cu organul fiscal, a reținut că nu au existat documente care să justifice stornarea, respectiv repunerea operațiunii contabile în luna decembrie 2008 și că stornarea a avut ca efect diminuarea temporară a profitului impozabil declarat pentru trimestrele I, II și III din anul 2008, motiv pentru care organele de inspecție fiscală au stabilit în mod corect debit temporar pentru impozitul pe profit aferent sumei de 48.557 lei.

Recurenta-reclamantă arată că în realitate, la data de 31.01.2008 s-a întocmit o notă de recepție și constatare de diferențe de către comisia de recepție constituită la nivelul societății, vizând gestiunea Y. Cu această ocazie s-a constatat o diferență valorică vizând produsele petroliere achiziționate de către reclamantă, provenită din diferențe de preț și cantități stabilite la inventarierea gestiunii de produse petroliere, în urma comparării produselor de același tip.

Activitatea reclamantei este de comercializare produse petroliere. Acestea, prin natura lor, presupun variații în prețul de achiziție și prețul de vânzare, actualizarea acestor date în evidența contabilă de fiecare dată când intervin fluctuații fiind obiectiv imposibilă. Astfel, stabilirea diferenței s-a realizat global la începutul anului 2008 ca efect al inventarierii, iar suma a fost recuperată pe parcursul anului 2008, reîntregindu-se veniturile societății.

Nu s-au indicat temeiuri legale în baza cărora conduita reclamantei ar putea fi apreciată ca nelegală. Au fost invocate numai dispozițiile art. 19 din Codul fiscal, însă acestea se referă la veniturile și cheltuielile dintr-un an fiscal. De asemenea, sunt relevante prevederile art. 35 Cod fiscal, în forma în vigoare în 2008 care obligau contribuabilii să depună declarație privind veniturile impozabile realizate până la data de 15 aprilie pentru anul anterior.

Or, și dacă s-ar accepta că stornarea a fost nejustificată, aceasta nu se traduce în obligații de plată suplimentare de vreme ce operațiunea/suma a fost reînregistrată în contabilitate, pe parcursul aceluiași an fiscal, în Declarația 101 aferentă anului 2008 regăsindu-se sumele finale corecte care au fost avute în vedere la stabilirea impozitului pe profit aferent anului 2008. Neexistând obligații de plată suplimentare în sarcina reclamantei în privința impozitului pe profit, analiza instanței de fond este eronată.

Cu privire la suma de 54.221 lei reprezentând reparații la stația de carburant Șimleu, organul fiscal și instanța au stabilit că aceste cheltuieli cu reparațiile trebuiau deduse potrivit art. 24 din Codul fiscal care reglementează regulile de amortizare fiscală.

Cheltuielile au fost înregistrate în contabilitate în contul 628 în trimestrul I 2008, iar apoi în contul 213 - investiții capitale, în trimestrul IV 2008. Deci, rectificarea erorii contabile a avut loc pe parcursul aceluiași an fiscal 2008, cu respectarea normelor legale.

Dacă se acceptă că înregistrarea inițială a acestor costuri în contul 628 este nejustificată, acest element nu se poate traduce în obligații de plată stabilite suplimentar sau calculul unor accesorii, de vreme ce această operațiune a fost reînregistrată în contabilitate pe parcursul aceluiași an fiscal, în declarația 101 aferentă anului 2008 regăsindu-se sumele finale. Rezultă în mod implicit că ele au fost avute în vedere la stabilirea impozitului pe profit aferent anului 2008, neexcitând obligații de plată suplimentare care pot fi stabilite în sarcina reclamantei cu privire la această operațiune.

Cu privire la suma de 1.000.000 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor din factura nr. 10938/2011 emisă de C. S.R.L., s-a reținut că reclamanta nu a prezentat documente justificative din care să rezulte conținutul prestării sau rezultatul prestării serviciilor, motiv pentru care cheltuiala este nedeductibilă. Instanța a arătat că nu există rapoarte și situații din care să reiasă că furnizorul și-a îndeplinit sarcinile prevăzute prin contract.

Recurenta-reclamantă consideră că în mod greșit cheltuiala a fost considerată nedeductibilă fiscal, instanța ignorând clauzele contractului de intermediere nr. 21/2011 încheiat între părți.

De asemenea, nu s-a ținut seama de situația de fapt, și anume: societatea reclamantă a avut numai angajați pentru activitățile de comercializare a produselor petroliere, nicidecum pentru negocierea unor contracte, întocmirea documentațiilor de participare la proceduri de achiziție publică, asigurarea de suport tehnic și logistic, toate acestea fiind esențiale în vederea realizării obiectului de activitate.

Serviciile contractate au fost inerente obiectului de activitate, iar rezultatul acestei colaborări la nivelul anului 2011 a constat în obținerea unei cifre de afaceri în creștere semnificativă față de anii precedenți și încheierea unor contracte importante, cum ar fi contractul de vânzare-cumpărare nr. 4/27.12.2011 sau contractul de furnizare nr. 27C/ 04.08.2011 încheiat cu D. S.A.

Recurenta-reclamantă arată că instanța de fond a reținut eronat că serviciile aferente facturii menționate nu au fost efectiv prestate și că acestea nu au fost aferente realizării de venituri de către reclamantă, de vreme ce obiectivele consemnate în cuprinsul contractului părților au fost în mod cert îndeplinite.

Cât privește îndeplinirea condițiilor de acordare a deductibilității cheltuielilor cu astfel de servicii, în conformitate cu art. 21 alin. (4) lit. m) din Codul fiscal și normele metodologice de aplicare, recurenta-reclamantă arată că aceste condiții sunt îndeplinite, fiind prezentat contractul de achiziție a serviciilor și fiind certă îndeplinirea condiției prestării serviciilor, având în vedere că reclamata a obținut toate beneficiile pe care partenerul său contractual s-a obligat să i le asigure. Reclamanta se referă la contracte pe care le-a câștigat în proceduri de achiziții  publice și la  realizarea unei cifre de afaceri net superioară perioadelor anterioare.

Îndeplinită este și condiția dovedirii necesității efectuării respectivelor cheltuieli, prin specificul activităților derulate și ținând seama că reclamanta nu a deținut în perioada vizată angajați care să realizeze activitățile realizate de prestatorul serviciilor.

Cu privire la cheltuielile cu consultanța prestată de E. S.R.L., conform facturii nr. 510262/2011, susținerile recurentei sunt similare celor prezentate în cazul serviciilor prestate de C. S.R.L., respectiv arată că a existat un contract de prestări servicii marketing nr. 218/2010 și că obiectul acestuia s-a realizat prin identificarea de către executantul serviciilor a unui partener contractual pentru reclamantă – F. S.R.L., care a livrat reclamantei păcură în intervalul noiembrie 2010-februarie 2011. Fără încheierea acestui contract nu ar fi fost posibilă îndeplinirea obligațiilor contractuale față de D.

Având în vedere aceste aspecte, trebuie reținut că serviciile au fost efectiv prestate, realitatea operațiunilor fiind de altfel confirmată și de către organele fiscale prin procesul-verbal de control inopinat din data de 13.03.2013.

Cu privire la cheltuielile cu consultanța prestată de G. S.R.L., aceasta a fost prestată tot în baza unui contract de servicii de marketing nr. 53/2010. Partenerul contractul s-a obligat să presteze servicii de vânzare a produselor reclamantei, prin activități comerciale și de marketing. Reclamanta, urmare a acestei activități, a încheiat două contracte prin care a obținut o creștere a cifrei de afaceri importantă. Ca atare, și aceste servicii au fost efectiv prestate, contractul fiind executat de către ambele părți.

Se face trimitere la aceeași recunoaștere a realității operațiunii prin procesul-verbal întocmit de organele fiscale la data de 13.03.2013. Ca atare, și în acest caz sunt îndeplinite condițiile de deductibilitate a cheltuielii prevăzute de art. 21 alin. (1) și alin. (4) lit. m) din Codul fiscal.

Susțineri asemănătoare formulează recurenta-reclamantă și în privința facturii nr. 2219/2011 emisă de C. S.R.L., arătând că este indubitabilă realitatea prestării serviciilor, de vreme ce reclamanta nu avea personal angajat în vederea realizării operațiunilor contractate cu C. S.R.L.

Similar, în cazul facturilor nr. 3352/2012 și nr. 3353/2012 emise de C. S.R.L. pentru servicii de refacere fațadă. Organul fiscal a arătat că acestea nu au fost justificate prin întocmirea de situații de lucrări și procese-verbale de recepție. Însă, potrivit pct. 48 din Normele metodologice de aplicare a art. 21 din Codul fiscal, nu se cere încheierea unui contract pentru serviciile cu caracter ocazional, cum sunt cele de întreținere și reparații la active. Tocmai astfel de cheltuieli au fost efectuate în baza facturilor menționate, așa încât nu se poate reține lipsa unor documente justificative, ca impediment în considerarea acestor cheltuieli ca fiind deductibile.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia cheltuiala trebuia să fie în sarcina proprietarului, iar nu a reclamantei care avea calitatea de chiriașă, recurenta arată că întreținerea fațadei benzinăriei privea derularea activității sale curente, astfel încât costurile aferente schimbării brandului utilizat în stația de carburant nu putea fi considerată o cheltuială care să revină proprietarului.

Cu privire la suma de 650.000 lei reprezentând prestări servicii de către C. S.R.L. în baza facturii nr. 3370/2012, recurenta arată că și în acest caz părțile au încheiat un contract de intermediere nr. 83/2012, prin care prestatorul s-a obligat să identifice parteneri contractuali, să acorde consultanță pentru întocmirea documentațiilor de participare la achiziții publice și să asigure suport tehnic și logistic în vederea executării în bune condiții a contractelor de vânzare-cumpărare.

Din nou arată recurenta că angajații societății derulau numai activități de comercializare a produselor petroliere, astfel că a fost nevoie de achiziționarea serviciilor prestate de C. Obiectivele din contract au fost în mod cert îndeplinite, dovadă stând realizarea unei cifre de afaceri importante și încheierea a cel puțin unui contract de achiziție publică în valoare de 14,6 milioane lei.

Cu privire la suma de 12.450 lei reprezentând 50% din cheltuielile cu reparațiile autovehiculului X., arată că vehiculul a fost utilizat de către administratorul societății în vederea transportului, pentru realizarea obiectului de activitate al societății, fiind incidente prevederile art. 21 alin. (3) lit. n) din Codul fiscal.

Instanța a reținut greșit incidența dispozițiilor art. 45

1

și art. 49

2

din Normele metodologice de aplicare a vechiului Cod fiscal. Acestea reglementează documentele ce trebuie întocmite în ipoteza deductibilității integrale a cheltuielilor de această natură la calculul impozitului pe profit. Or, în speță, nu a fost aplicată deductibilitatea integrală, astfel încât să fie necesare documentele reținute de instanță, ci deductibilitatea limitată de 50% a acestor cheltuieli, nefiind aplicabile normele metodologice menționate, ci norma din Codul fiscal invocată anterior.

Cu privire la suma de 124.833 lei reprezentând chirii și întreținere pentru spațiul închiriat în București, recurenta-reclamantă arată că obiectul său de activitate implică încheierea a diverse contracte, ce trebuie negociate. Astfel de negocieri au avut loc pe parcursul anului 2013 în București, situație care justifică deplasările în această localitate și deținerea cu chirie a unui imobil, care să poată fi utilizat pentru cazarea persoanelor care s-au deplasat la București în vederea negocierii contractelor.

Simpla încheiere a contractelor justifică cheltuielile realizate cu titlu de chirie și întreținere a spațiului închiriat.

Cât privește TVA suplimentară, raportat la suma de 2.755.744 lei, reprezentând sumă dedusă și neregularizată la sfârșitul perioadei controlate (01.12.2008-30.04.2014), arată că a încheiat contracte de prestări servicii, în raport de care furnizorii au emis facturi de avans, iar acestea au fost stornate parțial sau în totalitate după perioade relativ scurte de timp. Valorile nestornate au rămas în contul 409. Societățile emitente ale facturilor nu și-au îndeplinit obligația de a vira la bugetul de stat TVA colectată, neprocedând nici la regularizarea TVA aferentă avansurilor stornate.

În aceste condiții, instanța de fond a reținut că reclamanta și-ar fi creat avantaje fiscale prin deducerea TVA aferentă facturilor de avansuri, care nu reflectă operațiuni reale.

Aceste aspecte au fost nelegal reținute, neexistând argumente pentru care să se rețină nerealitatea operațiunilor. Nu poate fi imputată reclamantei conduita partenerilor săi contractuali.

Din nou se referă recurenta la procesul-verbal din 13.03.2013 al organelor fiscale, care ar fi reținut realitatea tranzacțiilor în discuție.

Au fost greșit aplicate în cauză dispozițiile art. 105 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, art. 134

2

și art. 145 din Codul fiscal, referitoare la dreptul de deducere a TVA.

Referitor la alte sume de TVA, deduse în baza tranzacțiilor încheiate cu C. S.R.L., E. S.R.L. și G. S.R.L., analizate în paginile 57 și 58 ale hotărârii recurate, se arată că serviciile facturate au fost efectiv prestate, așa cum a argumentat anterior recurenta-reclamantă, iar pentru acordarea dreptului de deducere sunt relevante dispozițiile art. 145 alin. (2) lit. a), art. 146 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal și Anexa 3 la OMFP nr. 2226/2006.

Dreptul de deducere este acordat sub condiția deținerii unei facturi, condiție îndeplinită de către reclamantă. Organele fiscale nu au contestat realitatea acestor tranzacții atunci când a fost vorba despre TVA colectată de către respectivii parteneri contractuali. O operațiune nu poate fi considerată fictivă numai când este în discuție exercitarea dreptului de deducere a TVA.

Aceleași considerații se impun și în cazul TVA dedusă din cheltuielile cu chiria și întreținerea apartamentului, pe baza facturilor emise de H. S.R.L.

Față de recursurile declarate de către pârâtele A.J.F.P. Cluj în nume propriu și în reprezentarea D.G.R.F.P. Cluj-Napoca și D.G.R.F.P. Galați, reclamanta Societatea A. S.R.L. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acestora ca nefondate.

În motivare, arată că motivul de recurs prevăzut de art. 48 alin. (1) pct. 6 nu este incident, recurenta D.G.R.F.P. Galați invocând că hotărârea este nemotivată, fără însă a arăta care susțineri ale pârâtelor nu ar fi fost analizate de către instanța de fond. Recursul pârâtei cuprinde considerente generale și teoretice de aplicare a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără să le circumscrie cauzei pendinte.

Motivele de recurs subsumate cazului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Cât privește deductibilitatea cheltuielii în sumă de 7.742 lei, recurentele-pârâte nu vizează susținerile instanței de fond.

Reclamanta nu a emis nicio factură care să consemneze operațiuni de „transport cu căruțe x.”. În realitate, factura poartă mențiunea „prestări servicii interior căsuțe x.”, iar acestea au fost refacturate de către reclamantă în sarcina C. S.R.L., prin factura nr. 6820131/18.05.2009.

Susținerile recurentelor sunt nefondate, obligațiile privind impozitul pe profit nefiind afectate, dată fiind refacturarea serviciilor către beneficiarul final al serviciilor.

Cât privește deductibilitatea cheltuielilor cu dobânzile bancare aferente perioadei 2008-2012, susținerile recurentelor sunt nefondate, având în vedere că reclamanta era răspunzătoare față de băncile creditoare în ceea ce privește plata dobânzilor aferente creditelor. În perioada menționată, reclamanta a avut o cifră de afaceri importantă, care atestă realizarea de venituri din activitatea de comercializare a produselor petroliere, activitate care implică accesarea unor astfel de credite. Dobânda este prețul accesării acestor credite, care au fost alocate derulării activității curente. Astfel de sume au devenit nedisociabile de veniturile obținute de reclamantă din orice altă sursă, reprezentând active ale acesteia. Din aceste active reclamanta a acordat sume cu titlu de împrumut altor societăți din grup.

Nu există legătura indisolubilă pe care o realizează organele fiscale între sumele acordate cu titlu de împrumut celorlalte societăți din grup și sumele accesate de către reclamantă cu titlu de credit. Dimpotrivă, proporția covârșitoare în cifra de afaceri au avut-o sumele realizate din activitatea curentă, nu cele accesate cu titlu de credite.

Neacordarea deductibilității este nelegală în raport de dispozițiile art. 23 alin. (1) și (4) din Codul fiscal și Normele metodologice de aplicare.

Recurenta-pârâtă A.J.F.P. Cluj, în nume propriu și în reprezentarea D.G.R.F.P. Cluj-Napoca, a formulat întâmpinare față de recursul incident declarat de către reclamantă, în cuprinsul căreia a invocat inadmisibilitatea și tardivitatea acestui recurs, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare, arată că nemulțumirile reclamantei față de sentința de fond trebuiau valorificare pe calea recursului principal, recursul incident fiind formulat cu eludarea dispozițiilor legale referitoare la motivarea în termen a recursului.

Pe fondul recursului incident, recurenta-pârâtă solicită să se constate că toate criticile referitoare la procedura administrativă urmată sunt nefondate.

Competența privind efectuarea inspecției fiscale putea fi delegată altui organ fiscal, conform art. 99 din O.G. nr. 92/2003 și art. 1 și 2 din OPANAF nr. 3816/2013. Recurenta-reclamantă nu ține seama de cadrul legal privind dispunerea delegării de competență.

Și motivul referitor la nerespectarea principiului unicității inspecției fiscale este nefondat, din actele dosarului rezultând că organele de control au efectuat anterior verificări legate de recuperări arierate la bugetul de stat (poziția 17 din registrul de control), impulsionarea plății debitelor la bugetul statului (pozițiile 13, 14, 19, 20, 22) și alte aspecte reglementate de art. 97 lit. a) din O.G. nr. 92/2003.

Reclamanta nu a mai făcut obiectul altor inspecții fiscale, făcând confuzie între controalele operative și controalele de fond.

Pe aspectele de fond criticate prin recursul incident, arată că suma de 48.558 lei a fost operată de reclamantă fără documente justificative, motiv pentru care stornarea sumei a influențat negativ calculul impozitului pe profit pentru tot anul 2008 și, așa cum a recunoscut reclamanta, suma a fost recuperată la calculul analitic al impozitului pe profit pe parcursul anului 2008. Însă, nici scăderea veniturilor impozabile și nici regularizarea ulterioară nu au fost argumentate cu documente justificative, în mod legal. Pentru că s-a considerat că introducerea unei sume negative nejustificate în calculul impozitului pe profit de la începutul anului a viciat calculul acestui impozit pe trimestrele I-III ale anului 2008, s-au calculat majorări pentru această perioadă.

Cu privire la suma de 54.221 lei, inspecția a reținut înregistrarea greșită în contabilitate a acestor cheltuieli în contul 628, precum și includerea prematură a cheltuielilor în calculul impozitului pe profit aferent anului 2008. Astfel, obligațiile trimestriale pe trimestrele I-III 2008 au fost denaturate.

Cu privire la cheltuielile cu achiziții de servicii, criticile recurentei-reclamante sunt nefondate, inspecția fiscală constatând că nu există niciun document justificativ care să ateste prestările de servicii, or potrivit art. 21 alin. (4) lit. m) din Codul fiscal, coroborat cu pct. 48 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, toate aceste cheltuieli nu îndeplinesc condiția de a fi corespondente unor servicii care să fi fost efectiv prestate. Serviciile nici nu erau necesare și nici nu au fost prestate, nefiind justificate cu documentele cerute de lege.

Cu privire la suma de 12.450 lei reprezentând 50% din cheltuielile cu reparațiile autovehiculului X., reclamanta nu a prezentat documente justificative referitoare la utilizarea vehiculului în scopul afacerii. Nu a întocmit foi de parcurs, iar potrivit art. 21 alin. (4) lit. t) din Codul fiscal, justificarea utilizării vehiculelor se efectuează pe bază de documente (foi de parcurs).

Cu privire la cheltuielile reprezentând chirie și întreținere pentru un spațiu permanent închiriat în București, reclamanta nu a prezentat documente care să ateste deplasările la București ale personalului angajat, deconturi, diurne, etc. și nici nu are un punct de lucru sau sediu secundar în București.

Cu privire la TVA, suma de 2.755.744 lei reprezintă sumă dedusă și neregularizată la sfârșitul perioadei controlate din facturi de avansuri. Reclamanta a susținut că operațiunile au fost reale și că nu-i poate fi atrasă răspunderea pentru comportamentul partenerilor comerciali, care nu au colectat TVA. În realitate, a încheiat contracte de consultanță cu anumiți prestatori, care au emis facturi de avansuri și apoi facturi de stornare a unora dintre avansuri, fără a exista documente justificative din care să rezulte ce fel de servicii au fost executate.

Această stare de fapt a fost constatată pe o perioadă de 3 ani fiscali, în care s-au emis regulat facturi de către așa-zișii parteneri comerciali, unele ulterior stornate. Această situație a denotat coordonarea reclamantei cu pretinșii prestatori de servicii – societăți afiliate, în scopul asigurării unor avantaje fiscale reclamantei. Societățile afiliate au rămas datoare la bugetul de stat cu sume reprezentând TVA neregularizată, dar în același timp facturile care au generat aceste datorii au fost deduse la societatea reclamantă. Practic, aceasta a dedus sistematic TVA pe care furnizorii nu au colectat-o, respectiv virat-o la bugetul de stat.

Deci, în mod corect s-a constatat că facturile nu reflectă operațiuni economice reale. Este invocată jurisprudența CJUE în cauza C-419/02, în cazul facturilor de avans nefiind cunoscute la momentul emiterii facturii toate elementele pertinente cu privire la faptul generator.

Referitor la suma de 240.000 lei reprezentând TVA aferentă facturii nr. 1098/2011 emisă de C. S.R.L., în mod corect s-a reținut de către instanță nedovedirea realității prestațiilor. Nu este suficient ca reclamanta să dețină o factură pentru a avea dreptul la deducerea TVA, ci trebuie să fi avut loc în mod efectiv prestarea de servicii.

La fel, în cazul sumelor de 15.825 lei și 807.956 lei, din facturile emise de E. S.R.L. pentru servicii de consultanță, precum și în ceea ce privește suma de 228.000 lei TVA aferentă cheltuielilor cu prestări servicii facturate de G. S.R.L.

Aceste două societăți au intrat în insolvență și nu au virat TVA colectată către bugetul de stat.

În ceea ce privește suma de 124.800 lei reprezentând TVA aferentă lucrărilor de reparații fațadă, din nou, se arată că prestarea lucrărilor nu a fost dovedită și că în mod greșit reclamanta susține că pentru deducerea TVA nu se cere a fi îndeplinită și condiția prezentării unor documente justificative care să ateste prestarea serviciilor sau executarea lucrărilor.

Cât privește TVA aferentă închirierii imobilului din București nu s-a dovedit necesitatea efectuării cheltuielilor în folosul operațiunilor taxabile, ceea ce atrage nedeductibilitatea TVA.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursurilor deduse judecății

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că atât recursurile principale, cât și recursul incident sunt fondate, în limitele și pentru considerentele expuse în continuare:

Cât privește recursurile principale declarate de pârâte

Înalta Curte constată că pârâtele au invocat deopotrivă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., iar criticile referitoare la soluția pronunțată pe fondul cauzei sunt similare, motiv pentru care vor fi analizate în comun.

În ceea ce privește critica adusă respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D.G.R.F.P. Cluj, se constată că instanța de fond a soluționat prin dispozitivul sentinței recurate excepția menționată, invocată de pârâta D.G.R.F.P. Cluj, însă în motivarea hotărârii a analizat numai calitatea procesuală pasivă a pârâtei D.G.R.F.P. Galați (care la rândul său invocase excepția lipsei calității procesuale pasive pe capătul de cerere referitor la anularea deciziei de impunere emise de A.J.F.P. Cluj) și calitatea procesuală pasivă a emitentei deciziei de impunere – A.J.F.P. Cluj.

Singurul argument care poate fi considerat că ar susține respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D.G.R.F.P. Cluj-Napoca este cel care se regăsește la pagina x. a hotărârii, potrivit căruia A.J.F.P. Cluj-Napoca, din punct de vedere organizatoric, face parte D.G.R.F.P. Cluj-Napoca, căreia îi este subordonată.

Având în vedere că, potrivit art. 36 C. proc. civ., raportul juridic de drept fiscal dedus judecății a luat naștere între emitenta deciziei de impunere, A.J.F.P. Cluj și reclamantă, Înalta Curte constată că subordonarea emitentei actului structurii ierarhic superioare din cadrul A.N.A.F. nu atrage legitimarea procesuală pasivă în cauză a celei din urmă. D.G.R.F.P. Cluj Napoca nu este emitenta niciunuia dintre actele administrative fiscale deduse judecății.

Prin urmare, motivul de recurs referitor la lipsa calității procesuale pasive a D.G.R.F.P. Cluj-Napoca este fondat, impunându-se în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea sentinței în privința respingerii excepției și, în rejudecare, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a D.G.R.F.P. Cluj-Napoca, respectiv respingerea cererii față de această pârâtă pentru lipsa calității procesuale pasive.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în cererea de recurs formulată de A.J.F.P. Cluj nu se regăsesc critici.

În schimb, prin recursul declarat de D.G.R.F.P. Galați se susține că sentința este nemotivată, nefiind argumentată anularea în parte a actelor administrative fiscale și fiind lăsate neanalizate apărările opuse de către pârâtă.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate, în considerentele sentinței recurate fiind motivată, concordant cu dispozitivul sentinței, soluția de anulare în parte a deciziei de soluționare a contestației nr. 512/2019 a D.G.R.F.P. Galați, a deciziei de impunere nr. F-CJ 1/2015 și a raportului de inspecție fiscală premergător, emise de A.J.F.P. Cluj, în ceea ce privește deductibilitatea cheltuielilor cu dobânzile bancare și a cheltuielii de 7.742 lei din factura fiscală nr. 5088047/11.05.2009.

De asemenea, recurenta-pârâtă D.G.R.F.P. Galați susține fără temei că apărările sale opuse părții admise a cererii de chemare în judecată nu ar fi fost analizate de către instanța de fond.

Dimpotrivă, în privința cheltuielilor cu dobânzile, instanța a reținut deductibilitatea lor în baza art. 19, 21 și 23 Vechiul Cod fiscal și a înlăturat apărarea organului fiscal potrivit căreia dreptul de deducere a fost corect refuzat dat fiind că sumele împrumutate au fost destinate în realitate altor societăți din grupul B., iar nu desfășurării activității proprii a reclamantei. Acestei apărări i-a dat un răspuns întemeiat pe raportul de expertiză întocmit în cauză, prin care au fost analizate fluxurile de numerar generate de modificarea elementelor patrimoniale în perioada 2008-2012 în activitatea reclamantei și care a concluzionat că împrumuturile contractate de reclamantă au fost utilizate în scopuri ce țin de activitatea proprie.

De asemenea, instanța a dat un răspuns și criticilor/obiecțiunilor pârâtelor la adresa concluziilor raportului de expertiză.

Și în ceea ce privește cheltuiala de 7.742 lei au fost analizate apărările pârâtelor, iar soluția s-a întemeiat pe concluziile expertizei, potrivit căreia dimensionarea profitului impozabil nu a fost afectată de cheltuiala menționată, înregistrată dar și refacturată unei alte societăți din grup.

În concluzie, recurenta-pârâtă D.G.R.F.P. Galați susține fără temei că hotărârea recurată nu ar corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impune motivarea măsurilor dispuse prin dispozitivul hotărârii.

Trecând la analiza criticilor din ambele recursuri subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce privește deductibilitatea cheltuielilor cu dobânzile, Înalta Curte constată că recursurile pârâtelor sunt fondate.

Prima instanță a pronunțat soluția de anulare a actelor administrative fiscale în măsura în care este refuzată deductibilitatea cheltuielilor cu dobânzile cu aplicarea greșită a dispozițiilor coroborate ale art. 19 alin. (1) și art. 21 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Potrivit normelor fiscale menționate, profitul impozabil se calculează ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri. Astfel, deductibilitatea cheltuielilor este regula generală, cu condiția ca acestea să fie efectuate în scopul realizării de venituri impozabile.

În mod specific, în ceea ce privește dobânzile pentru credite obținute de la instituții de credit, astfel de cheltuieli sunt integral deductibile, însă sub condiția efectuării cheltuielilor în scopul realizării de venituri impozabile.

Or, în cauză, inspecția fiscală a determinat că o parte a sumelor împrumutate de reclamantă nu au fost utilizate în scopul activității proprii, ci în scopul creditării altor societăți din grupul din care face parte și reclamanta. Această creditare a societăților din grup rezultă din înregistrările contabile ale reclamantei și a fost recunoscută de reprezentantul legal al societății.

Deși recunoaște creditarea altor societăți din grup, fără refacturarea dobânzilor percepute de bănci, reclamanta consideră cheltuielile cu dobânzile  a fi fost făcute în scopul realizării de venituri impozabile prin prisma nevoii sale de a evita repercusiuni de ordin financiar care ar fi putut fi generate de nerespectarea obligațiilor financiare ale altor societății din grup pentru care existau garanții bancare încrucișate.

Astfel de explicații nu respectă cerința potrivit căreia cheltuiala trebuie efectuată în scopul realizării de venituri impozabile, iar concluziile expertizei realizate în cauză, de care s-a folosit instanța de fond în susținerea soluției de anulare a actelor administrative fiscale prin care deductibilitatea cheltuielilor nu a fost acordată, se îndepărtează de la norma fiscală relevantă.

Expertiza a făcut o analiză a fluxurilor de numerar pe perioada 2008-2012 și a concluzionat că împrumuturile au fost utilizate pentru rambursarea datoriilor comerciale sau financiare ale reclamantei. Concluzia ignoră o evidență, și anume: împrumutarea altor societăți din grup a presupus utilizarea unor resurse financiare ale societății în alte scopuri decât activitatea proprie, situație în care cheltuiala cu dobânda aferentă unor credite accesate în scopul de a aduce un flux de numerar pozitiv nu corespunde realizării de venituri impozabile, în măsura în care astfel de disponibilități bănești sunt puse la dispoziția altor persoane. Considerarea acestei cheltuieli ca fiind deductibilă influențează negativ baza impozabilă în materia impozitului pe profit și, în final, impozitul datorat de reclamantă.

Instanța de fond a reținut că organul fiscal nu a ar fi probat în mod clar și neechivoc traseul împrumuturilor, astfel încât să rezulte fără dubiu că sumele accesate cu titlu de credit bancar cu dobândă au fost destinate împrumutării celorlalte societăți din grup.

Înalta Curte constată că este suficientă identificarea acordării unor împrumuturi altor societăți din grup, aptă să afecteze disponibilitățile în numerar ale societății, în condițiile în care reclamanta pentru a răspunde obligațiilor proprii de ordin comercial sau financiar a fost nevoită să apeleze la credite bancare. O astfel de situație atrage concluzia că astfel de credite au fost utilizate în scopul finanțării altor societăți din grup.

Cât privește cheltuiala în sumă de 7.742 lei, de asemenea considerată nedeductibilă de către organul fiscal, criticile recurentelor-pârâte sunt nefondate.

Prin aceste critici nu se evidențiază o greșită aplicare a legii în materia deductibilității cheltuielilor, ci se susține lipsa unor documente primare și contabile aferente operațiunii, respectiv dubiul asupra serviciilor la care se referă factura nr. 5088047/2009. Aceasta în condițiile în care cheltuiala nu a influențat baza impozabilă în materia impozitului pe profit, reprezentând o sumă refacturată societății C. S.R.L., așa cum s-a evidențiat prin raportul de expertiză.

Prin urmare, critica referitoare la neclarificarea de către reclamantă a situației facturii, respectiv a operațiunii economice reflectate de aceasta, este nerelevantă.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va casa soluția din sentință de anulare a actelor administ