ÎCCJ, decizie (scj.ro #86867)

Obligația reparării prejudiciului cauzat prin infectarea cu virusul HIV în timpul spitalizării repetate. Determinarea persoanelor răspunzătoare și stabilirea despăgubirilor.

Cuprins pe materii

: Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic

: prejudiciu

-          autorul faptei ilicite

-          daune morale

-          daune materiale

-          dreptul la sănătate

C.civ., art. 998, art. 999

Prin infestarea cu virusul HIV, minorei i-au fost încălcate dreptul la viață, precum și dreptul la sănătate, dat fiind că în prezent aceasta boală este incurabilă, medicamentele existente având doar rolul de a încetini evoluția bolii, dreptul la învățătura, în condițiile în care minora a abandonat școala din cauza absențelor multiple datorate internărilor repetate, dreptul la viață socială.

Însă, față de împrejurarea că minora a fost internată în repetate rânduri  în unități spitalicești diferite, pentru a se stabili persoana vinovată de infestarea minorei și a cărei răspundere civilă delictuală urmează a fi angajată este necesară determinarea momentului producerii faptului ilicit.

ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 3607 din 3 iunie 2008

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău, reclamanții T.E.R. și T.G.D. prin reprezentanții lor legali T.M. și T.G. au solicitat obligarea pârâților Ministerul Sănătății, Direcția Sanitară Județeană Bacău și Spitalul

Județean Bacău la plata daunelor morale în sumă de 50.000 euro.

Părinții copiilor minori, T.E.R. și T.G.D., au arătat că între anii 1990 – 1991 cei doi au fost internați la Spitalul Județean Bacău – Secția Pediatrie, cu diverse afecțiuni minore, perioadă în care a avut loc infestarea cu virusul HIV. Deși Spitalul Județean Bacău – Secția Pediatrie avea cunoștință de împrejurarea că cei doi copii erau infectați cu virusul HIV încă din 13 iunie 1991 și respectiv 29 ianuarie 1997, părinții nu au fost înștiințați. Astfel, abia în anul 2000 în urma reinternării lui T.G.D. părinții au fost informați despre infestare, prin două adeverințe.

Ulterior reprezentanții legali ai celor doi minori și-au precizat obiectul acțiunii, arătând că înțelege să solicite și suma de 120.000 euro de la Spitalul județean Bacău reprezentând contravaloarea tratamentului medical și al celorlalte drepturi prevăzute de lege pentru copii infectați cu HIV. Printr-o altă precizare, reprezentanții celor doi copii au solicitat suma de 90 milioane de euro daune morale și 9 milioane euro daune materiale pentru ambii copii minori.

Prin sentința civilă nr. 5954/2003 Judecătoria Bacău a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, față de cuantumul pretențiilor reclamanților.

Prin încheierea din 2 septembrie 2004, Tribunalul Bacău a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Sănătății, a Direcției de Sănătate Publică a Județului Bacău și a Spitalului Județean de Urgență Bacău. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Spitalului de Pediatrie Bacău.

Prin sentința civilă nr. 847/2005, Tribunalul Bacău a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca fiind prescrisă acțiunea formulată de T.G.D., a admis în parte acțiunea precizată formulată de T.E.R. și a obligat Spitalul de Pediatrie Bacău să plătească suma de 50.000 euro daune morale. A respins ca nefondată cererea privind acordarea daunelor materiale.

În privința prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce îl privește pe T.G.D., Tribunalul a reținut că părinții acestuia au luat cunoștință de faptul îmbolnăvirii fiului lor la data de 13 iunie 2000, iar cererea de chemare în judecată a fost depusă la data de 21 august 2003, deci peste termenul de prescripție prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că pârâtul nu a aplicat corespunzător măsurile de asigurare a sănătății și nu a îndeplinit întocmai sarcinile ce îi reveneau pentru protecția sanitară, așa cum impunea art. 10 din Legea nr. 3/1978 în vigoare în anii 1990 – 1991.

Cererea privind acordarea daunelor materiale a fost respinsă cu motivarea că nu au fost dovedite.

Prin decizia nr. 144/2006, Curtea de Apel Bacău a respins ca nefondat

apelul formulat de Spitalul de pediatrie Bacău, a admis apelul reclamanților, a schimbat în parte sentința, sub aspectul cuantumului daunelor morale, pe care le-a majorat de la 50.000 euro la 75.000 euro. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Instanța de apel a menținut atât soluția cât și motivarea tribunalului privind excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce îl privește pe reclamantul T.G.D. și a constatat că, în mod corect, tribunalul a stabilit că Spitalul de Pediatrie Bacău are calitate procesuală pasivă.

Pe fond, Curtea de apel a reținut că din concluziile raportului de expertiză coroborate cu înscrisurile depuse de părți, reiese că minora a fost diagnosticată ca fiind infestată cu virusul HIV la data de 13 iunie 1991. Cum momentul infectării este cu cel puțin 1- 6 luni anterior acestei date, s-a reținut că cei mai mulți factori de risc pentru infecție au fost în perioada primului tratament parental în luna octombrie 1990, cu ocazia spitalizării în secția pediatrie și a instituționalizării în secția distrofici.

În perioada infestării cu virusul HIV, minora a fost internată și la secția Distrofici a Spitalului Buhuși, unde a beneficiat de tratament recuperator. S-a reținut că la momentul  internării   la   această   secție,   minora   fusese   deja

diagnosticată ca fiind suferindă de anemie carentală, distrofie gr. I și rahitism.

În raport de acestea, instanța a concluzionat că infestarea minorei cu virusul HIV s-a făcut ca urmare a nerespectării de către pârât a normelor de protecție sanitară, cauzându-i reclamantei un prejudiciu nepatrimonial, prin atingerea adusă dreptului la sănătate și suferințele fizice și psihice la care a fost supusă, ca urmare a acestei afecțiuni.

Față de prevederile art. 998 C.civ., pârâtul este ținut să repare acest prejudiciu.

Referitor la daunele materiale, instanță de apel a reținut că în mod corect a respins tribunalul acest capăt de cerere, câtă vreme minora beneficiază de tratament gratuit.

Cât privește cuantumul daunelor morale, acesta este stabilit prin apreciere în raport de consecințele negative suferite de persoana în cauză.           Astfel, minora suferă de o boală incurabilă, fiind internată periodic, ceea ce i-a împiedicat dezvoltarea normală și i-a schimbat regimul de viață, aspecte față de care a majorat cuantumul daunelor morale la suma de 75.000 euro.

Împotriva deciziei instanței de apel, au formulat recurs reclamanții și pârâtul.

Reclamanții au criticat decizia curții de apel sub aspectul neacordării daunelor materiale. Referitor la daunele morale, au criticat cuantumul acestora, arătând că suma stabilită de curtea de apel este mult prea mică. A treia critică s-a referit la respingerea ca prescrisă a acțiunii privind pe T.G.D.

Prin motivele sale de recurs, pârâtul a arătat că ambele hotărâri de fond sunt nelegale, întrucât în mod greșit instanțele au admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Spitalului județean Bacău și au respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Spitalul de Pediatrie Bacău.

A  mai  susținut  pârâtul  că  instanțele  de  fond  nu  au  avut în vedere

întreaga situație de fapt, în sensul că minora a fost născută la domiciliu, unde i s-a administrat injectabil ser antitetanic. Ulterior, minora a fost internată în Spitalul județean Bacău secția boli contagioase un număr de 18 zile și un număr de 299 zile în Secția Boli Contagioase a Spitalului Orășenesc Buhuși. De aici a fost transferată de mai multe ori la Secția Pediatrie a aceluiași spital, unde i s-au administrat diverse tratamente injectabile. În perioada anilor 1990 – 1991 în care se presupune că minora ar fi fost infestată cu virusul HIV, aceasta a fost internată la Secția Distrofici a Spitalului Buhuși, unitate care a și solicitat testarea HIV.  Astfel că este foarte puțin probabil ca minora să fi fost infestată la Spitalul de Pediatrie Bacău, câtă vreme aici a fost internată doar 18 zile, conform fișei de observație.

Analizând hotărârea atacată, în limitele criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte a apreciat că recursurile sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:

Curtea a constatat că excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce îl privește pe T.G.D. a fost corect soluționată de către instanțele de fond.

Astfel, cererea de chemare în judecată a fost depusă la data de 21 august 2003, peste termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, calculat de la data de 13 iunie 2000, când părinții au luat cunoștință de faptul îmbolnăvirii fiului lor. Data de 13 iunie 2000 a fost în mod corect reținută ca fiind momentul de la care începe să curgă termenul legal de prescripție întrucât, în lipsa unor probe contrare, așa cum se și recunoaște de către reprezentanții legali ai minorului la interogatoriu, aceasta este data la care au luat cunoștință de faptul infestării fiului lor cu HIV.

Prin  urmare,  dezlegarea  dată  de  instanța  de  apel  în   soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce-l privește pe reclamantul T.G.D. este legală.

Cu privire la critica reclamanților referitoare la aspectul neacordării daunelor materiale, Înalta Curte a reținut următoarele:

Prin precizarea formulată la data de 22 iunie 2004  reclamanții au solicitat acordarea sumei de 120.000 euro, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea tratamentului medical și celelalte drepturi prevăzute de lege pentru copiii infestați cu HIV, pentru perioada 1990 – 2000

T.E.R. și 1997 – 2000 T.G.D.

Printr-o altă cerere datată 6 aprilie 2005, reclamanții au precizat cuantumul daunelor materiale solicitate ca fiind de 9.000.000 euro, fără însă a indica ce reprezintă aceste daune materiale. În încheierea de la termenul din data de 20 aprilie 2005, se consemnează însă că reclamanții „arată că unele

din daunele materiale solicitate reprezintă contravaloarea medicamentelor.”

Tribunalul a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale cu motivarea că daunele solicitate nu au fost dovedite, în sensul că nu s-a dovedit existența vreunui prejudiciu material.

În motivele de apel, reclamanții au arătat că probele ce se refereau la daunele materiale nu au fost apreciate corect și nu s-a ținut cont de specificul bolii, care presupune ca traiul zilnic să se desfășoare în condiții materiale speciale.

Prin decizia recurată, curtea de apel a arătat că reprezentanții legali ai minorei primesc alocație și indemnizație de hrană de câte 400 lei pentru fiecare copil și alocație dublă, iar minora T.E.R. beneficiază de tratament gratuit (medicație specifică antivirală și medicație adjuvantă).

Înalta Curte a constatat că soluționarea capătului de cerere privind daunele materiale s-a făcut greșit de către instanțe.

Acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 998 și art.999 C.civ., reclamanții solicitând repararea prejudiciului material cauzat de infestarea minorei cu HIV.

Este adevărat că reclamanții au avut o poziție oscilantă în a preciza în

ce constau daunele materiale solicitate, indicând fie că acestea reprezintă costul tratamentului medical ce trebuie administrat, fie costul cheltuielilor necesare traiului zilnic, mai ridicate dat fiind specificul bolii ce presupune o alimentație specială și întărirea sistemului imunitar.

Față de aceste aspecte instanțele trebuiau să facă aplicarea art. 129 C. proc.civ., în sensul de a pune în vedere reclamanților obligația pe care o au de a preciza care este conținutul daunelor materiale solicitate.

În raport de precizarea conținutului daunelor materiale solicitate, instanța avea obligația prevăzută de același dispoziții legale de a ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare.

În rejudecare instanța, în virtutea principiului rolului activ, urmează să pună în discuția părților necesitatea ca reclamanții să își precizeze acțiunea, pentru a indica ce cuprinde suma solicitată cu titlul de daune materiale.

În raport de precizarea ce se va face, se vor administra probele necesare, fie pentru a se stabili costul total al tratamentului necesar unui copil de vârsta minorei infestat cu HIV, care să cuprindă atât medicamentele specifice tratamentului bolii precum și medicamentele necesare afecțiunilor pe care le are minora, ca o consecință a unui sistem imunitar slăbit, deoarece infestarea cu virusul HIV duce la afectarea întregului sistem imunitar al organismului.

La stabilirea cuantumului prejudiciului se va avea în vedere natura și momentul de la care minora beneficiază de tratament gratuit oferit de Ministerul Sănătății. Se  va  stabili  în  ce  procent suportă  Ministerul Sănătății

costul acestor medicamente și pe ce perioadă.

De asemenea, în măsura în care reclamanții vor face precizări în acest

sens din perspectiva daunelor materiale solicitate, urmează a se stabili și costurile speciale ale unei persoane infestate cu HIV.

În ceea ce privește critica reclamanților referitoare la cuantumul daunelor morale, Înalta Curte a constatat că la stabilirea sumei de 75.000 euro, curtea de apel a avut în vedere că minora suferă de o boală incurabilă, fiind internată periodic, ceea   ce   i-a   împiedicat   dezvoltarea   normală și i-a

schimbat regimul de viată.

Curtea a reținut că prin infestarea cu virusul HIV, minorei i-au fost încălcate dreptul la viață, precum și dreptul la sănătate, dat fiind că în prezent aceasta boală este incurabilă, medicamentele existente având doar rolul de a încetini evoluția bolii. În plus, virusul HIV atacă sistemul imunitar al corpului uman, așa încât minora devine foarte sensibilă, fiind supusă riscului de a contacta diverse alte boli. De asemenea i-au fost încălcate dreptul la învățătura, în condițiile în care minora a abandonat școala din cauza absențelor multiple datorate internărilor repetate, dreptul la viață socială, cum rezultă din raportul de anchetă social efectuat în cauză, minora este marginalizată, copii de vârsta ei o evită din cauza bolii.

Aceste aspecte sunt de natură să îi producă suferințe suplimentare minorei, care este respinsă de societate.

La aprecierea prejudiciului moral produs este necesar a se avea în vedere criterii nepatrimoniale: importanta prejudiciului moral, durata si intensitatea durerilor fizice si psihice, tulburările și neajunsurile suferite de victima prejudiciată moral.

În speță, trebuie avut în vedere criteriul importanței prejudiciului moral sub aspectul importanței valorii morale lezate. Acesta depinde de valoarea nepatrimonială căreia i s-a adus atingere, de măsura în care a fost lezată această valoare și de intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către persoana vătămata. A fost refuzat dreptul la viață unui copil, prin împrejurarea că a fost infestat cu virusul HIV încă din primul an de viață, boala produsă de acest virus fiind incurabilă în prezent. Ca o consecință, i-a fost încălcat dreptul la sănătate, la o viață socială și la învățătură.

Este de reținut că vătămările produse de infestarea cu virusul HIV sunt permanente, agravându-se în timp destul de scurt. Împrejurarea că infestarea minorei le-a fost adusă la cunoștință părinților în anul 2000, deci la aproximativ nouă ani de la momentul la care se instalase infecția, a dus la agravarea bolii.

În urma infestării, minora T.E.R. a fost internată în repetate rânduri, fiind nevoită să suporte un tratament îndelungat, care i-a cauzat o suferință fizică și psihică intensă.

Prin urmare, în aprecierea întinderii prejudiciului moral suferit, instanța

de judecată trebuie să aibă în vedere caracterul incurabil al bolii care determină o reducere a speranței de viață evidentă și atrage o reparație specifică, care trebuie să ia în considerare toate suferințele fizice și morale datorate nu numai îngrijirilor medicale, ci și reacțiilor sociale, incertitudinii și riscului agravării maladiei și perturbațiilor intervenite în viața afectivă a reclamantei.

În cuantificarea prejudiciului moral încercat nu trebuie omis nici faptul că acesta este încercat de către un copil, că urmările de durată ale prejudiciului moral produs îi vor reduce posibilitatea realizării pe plan profesional, social și familial.

Indemnizarea  prejudiciului  suferit  trebuie  să  fie  una  obiectivă  și din

această perspectivă instanța, în rejudecarea cauzei are obligația de a-și motiva hotărârea prin arătarea modului în care a stabilit și aplicat criteriile de determinare a acestui prejudiciu, criterii care trebuie să aibă în vedere valorile lezate și consecințele specifice ale încălcării acestor valori.

Înalta Curte a constatat că instanțele de fond au făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 998 – 999 C. civ.

Conform  art. 998  C.civ. „orice  faptă  a  omului,  care  cauzează  altuia

prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar potrivit art. 999 C.civ “omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa”.

Prejudiciul cauzat prin infestarea minorei cu virusul HIV trebuie reparat, iar pentru a se stabili persoana vinovată de infestarea minorei este necesar a se determina momentul infestării.

Asupra situației de fapt cu privire la îmbolnăvirea minorei, s-au reținut următoarele:

Minora T.E.R. a fost născută la data de 1 septembrie 1990, în județul

Bacău, la domiciliu. La aproximativ cinci ore de la naștere i-a fost injectat ser antitetanic. Ulterior, în data de 10 septembrie 1990 i-a fost efectuat la dispensarul local vaccinul BCG.

Cu privire la situația instituționalizării minorei, s-au reținut următoarele : internare la spitalul Bacău Secția contagioase Bacău pe perioada 25.10.1990 – 11.11.1990 ; internare la spitalul Buhuși secția distrofici 26.11.1990 – 1.12.1990 ; internare la spitalul Buhuși 10.12.1990 ; internare la spitalul Bacău – pediatrie II din 21.01.1991 ; internare la Spitalul Orășenesc Buhuși Secția Distrofici 11.02.1991 – 1.04.1991 ; internare la Spitalul Buhuși – Secția Distrofici din 10.04.1991 – 3.06.1991; internare la Spitalul Buhuși – Secția Distrofici din 10.06.1991 – 11.06.1991; internare la Spitalul Buhuși – Secția Distrofici din 5.07.1991 – 15.09.1991.

Față de împrejurarea că minora a stat internată în repetate rânduri la Spitalul Buhuși – Secția distrofici, Înalta Curte a reținut ca fondată susținerea pârâtului Spitalul de Pediatrie Bacău, în sensul că numărul de zile petrecut în Spitalul Buhuși este mult mai mare decât cel al zilelor de internare în unitatea spitalicească a pârâtului.

În virtutea rolului activ, în sensul art. 129 alin.(5) teza a II-a C.proc.civ., instanța de rejudecare va pune în discuția părților necesitatea lărgirii cadrului procesual, prin introducerea în cauză a Spitalului Buhuși în calitate de pârât.

Urmează a se administra probe asupra fiecărui moment cu potențial factor de risc al infestării în intervalul 1 – 6 luni anterior datei de 13 iunie 1991,

dată la care prima testare HIV a fost pozitivă.

Prin urmare, Înalta Curte a constatat că, deși pârâtul are în prezent capacitate procesuală, pentru stabilirea calității procesuale pasive în cauză, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, este necesară administrarea tuturor probelor utile pentru determinarea momentului producerii faptului ilicit și, pe cale de consecință, a persoanei vinovate  și a

cărei răspundere civilă delictuală urmează a fi angajată.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte în baza prevederilor art. 312 alin.(3) C.proc.civ., a admis recursurile declarate de reclamanții T.E.R. și T.G.D. și de  pârâtul Spitalul de Pediatrie Bacău, a casat decizia recurată, iar în temeiul art. 297 C.proc.civ. a admis apelurile declarate împotriva sentinței Tribunalului Bacău, a desființat în parte sentința și a trimis cauza spre rejudecarea acțiunii formulată de T.E.R. la Tribunalul Bacău.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței privind admiterea prescripției dreptului  material  la  acțiunea  formulată  de  reclamantul T.G.D.