ÎCCJ, decizie (scj.ro #81706)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81706) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune

în răspundere civilă delictuală prin care se solicită daune materiale și

morale ca urmare a infestării unei persoane cu virusul HIV. Momentul de la care

începe să curgă termenul  de prescripție a dreptului la acțiune.

Cuprins

pe materii :

Drept civil. Prescripția extinctivă.

Index

alfabetic :

răspundere civilă delictuală

-

daune materiale

-

daune morale

-

prescripție

Cod

civil, art. 998, art. 1003

Decretul nr. 167/1958

Notă :

S-au avut în vedere dispozițiile legale ale actelor normative sus

menționate, astfel cum erau în vigoare la data învestirii instanței

Consecința infestării cu virusul HIV se concretizează nu numai

într-un prejudiciu determinabil și imediat evaluabil, dar și într-un prejudiciu

succesiv, ca urmare a caracterului ireversibil al bolii, dat fiind că boala

evoluează, iar consecințele dăunătoare se produc continuu și într-o perioadă

variabilă de timp.

Astfel că nu se poate aprecia la data aflării diagnosticului

care este prejudiciul concret și întinderea acestuia, întrucât evoluția bolii,

reacția la tratament, nevoile materiale ale bolnavului nu pot fi cuantificate

la acel moment, iar agravarea stării de sănătate având drept consecință

sporirea treptată a prejudiciului, echivalează cu apariția unui nou prejudiciu

cu caracter de certitudine.

Situația este aceeași și în cazul prejudiciului moral, care

nu s-a produs în integralitate la data aflării diagnosticului,  ci ulterior pe

parcursul evoluției bolii.

În consecință, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la

momente succesive diferite, pe măsură ce fiecare pagubă este cunoscută efectiv.

Secția

I civilă, decizia nr. 289 din 20 ianuarie 2012

Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, prin decizia civilă nr.106 A din 3 februarie 2011, a

respins, ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant M.F. împotriva

sentinței civile nr.591 din 23 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul

București, Secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți Ministerul

Apărării Naționale și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Curtea a reținut următoarele :

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la

data de 19.12.2007, reclamantul M.F. a chemat în judecată Ministerul Apărării

Naționale și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

obligarea acestora la plata daunelor materiale și morale în cuantum de

5.250.000 lei, reprezentând prejudiciul suferit de către reclamant ca urmare a

bolii dobândite în timpul și din cauza îndeplinirii obligațiilor militare.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a fost încorporat

în cadrul forțelor armate la data de 26.06.2002 la UM Vânători de munte Curtea

de Argeș, fiind ulterior detașat la UM Sfântul Gheorghe. Înainte de

încorporare

a fost verificat și testat din punct de vedere medical, fizic și psihic, cu

ocazia analizelor complete efectuate la primirea ordinului de recrutare și de încorporare,

și, în considerarea stării de sănătate impecabile și a condiției sportive

deosebite, a fost repartizat la trupele de elită.

A mai precizat reclamantul că, în toată perioada în care a

efectuat serviciul militar, nu a beneficiat de nicio învoire, permisie sau

concediu și nu a părăsit unitatea militară, decât împreună cu colegii. Singurul

său contact cu persoane din afara unității a fost cu ocazia celor trei serii de

vaccinări obligatorii, la care s-a prezentat împreună cu colegii din pluton.

După o inițială preselecție, a fost repartizat și a efectuat

cursuri de bucătar, lucrând la bucătăria unității militare, urmând să obțină o

diplomă la terminarea stagiului profesional.

În timpul serviciului militar, deoarece se simțea rău, a fost

internat, iar în urma investigațiilor a fost depistat cu virusul HIV, grupa IV

OSM (ARC).

La data de 21.11.2002, i s-a eliberat de

spitalul Militar Brașov, certificat

medical în cuprinsul căruia s-a

menționat "boală contractată în timpul și din cauza îndeplinirii

obligațiilor militare", motiv pentru care reclamantul consideră că

întreaga culpă revine comandantului UM Curtea de Argeș de la acel moment, în

calitate de prepus al Ministerului Apărării Naționale.

Mai arată reclamantul că a fost clasat inapt și lăsat la vatră.

La data de 28.03.2006, în urma evaluării făcute de Comisia de Evaluare a

Persoanelor cu Handicap pentru Adulți, i s-a stabilit un handicap grav, starea

de sănătate urmând a fi revizuită după 12 luni. În luna martie 2007,

prezentându-se din nou în fața comisiei, i s-a stabilit un handicap grav cu

asistent personal permanent, având capacitatea de muncă redusă la 10%.

Reclamantul mai arată că trebuie să beneficieze de un tratament

adecvat, cu regim alimentar corespunzător, de condiții bune de locuit, de

îngrijiri speciale, cu includerea ședințelor de psihoterapie, pentru a putea

exista șansa de prelungire a vieții. A mai menționat că, după îmbolnăvire, a

fost exclus din cercurile de prieteni și cunoștințe, îndepărtat de către rude,

neputându-se integra în niciun cerc social.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.998 și

urm. și 1003 alin.(3) C.civ.

Ministerul Apărării, prin întâmpinare, a invocat prescripția

dreptului la acțiune, față de data biletului de externare din Spitalul militar

Brașov și excepția lipsei calității procesuale pasive, în condițiile în

care, așa cum susține reclamantul, întreaga culpă revine comandantului UM

Curtea de Argeș, al cărui nume nu a fost indicat și nu s-a făcut dovada că era

angajat al Ministerului Apărării Naționale.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a

invocat excepția netimbrării acțiunii, excepția lipsei calității procesuale

pasive și excepția prescripției dreptului la acțiune.

Prin sentința civilă nr.591 din 23.04.2010, pronunțată de Tribunalul

București, Secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondată excepția lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Apărării Naționale, s-a respins ca

nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, s-a admis excepția prescripției dreptului

material la acțiune și, în consecință, s-a respins acțiunea ca prescrisă.

Instanța a reținut că reclamantul nu a făcut nicio dovadă

de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, pentru a putea beneficia

de dispozițiile privind repunerea în termen sau de reluare a termenului de

prescripție.

Împotriva sentinței civile de mai sus a formulat apel

reclamantul, arătând că

momentul la care a putut bănui amploarea „pagubei",

respectiv întinderea prejudiciului, a fost data de 28.03.2006, în urma

evaluării făcute de Comisia de Evaluare, când i s-a stabilit un handicap grav.

În anul 2007, cu ocazia reevaluării, s-a stabilit că handicapul este grav,

permanent și nerevizuibil, iar capacitatea de muncă este de numai 10%.

Curtea de Apel, respingând apelul reclamantului, a reținut

următoarele :

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Decretul nr.

167/1958 privind prescripția extinctivă, acțiunea civilă întemeiată pe

răspunderea civilă delictuală se prescrie în termenul general de 3 ani. Acesta

se calculează de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască,

atât paguba, cât și pe cel care răspunde de aceasta.

Potrivit celor susținute de apelantul-reclamant, în urma

investigațiilor efectuate asupra stării sale de sănătate, acesta a fost

depistat cu virusul HIV, eliberându-i-se, la data de 21.11.2002, un bilet de

externare din Spitalul Militar Brașov din care rezultă infecția HIV grupa IV

OMS (ARC).

La aceeași dată, Spitalul Militar Brașov a emis un certificat

medical, în temeiul căruia reclamantul a fost

trecut

în rezervă și clasat inapt serviciului militar.

În esență, fiind lăsat la vatră pe acest considerent, la numai 4

luni de la incorporare, se poate concluziona că, cel mai târziu la data de

21.11.2002, reclamantul cunoștea, cu  certitudine, elementele

necesare

atragerii

răspunderii delictuale pentru fapta pretins ilicită a prepusului Ministerului

Apărării Naționale, dată de la care începe să curgă termenul general de

prescripție, care s-a împlinit la 21.11.2005.

Instanța de apel a mai reținut că reclamantul nu a făcut nicio

dovadă de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției. Chiar dacă la

data de 28.03.2006 a fost emis un certificat privind încadrarea sa într-un grad

de handicap, Comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap nu a făcut

decât să constate, potrivit dispozițiilor art. 87 din Legea nr. 448/2006

privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, gradul de

handicap corespunzător, în temeiul tuturor actelor medicale deținute (rezultate

analize, bilet ieșire din spital, trimitere de la medicul de familie, referatul

medicului specialist).

Data certificatului de încadrare în grad de handicap din

28.03.2006 este fără relevanță în ceea ce privește termenul de la care curge

prescripția dreptului la acțiune. Comisia de evaluare nu are atribuții în

investigarea medicală a subiecților ori în stabilirea diagnosticului acestora,

ci, în baza unor acte medicale preexistente, decide încadrarea în gradul de

handicap pentru ca titularii să poată beneficia de protecția specială și de

drepturile stabilite în mod legal în beneficiul acestora.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul,

invocând

dispozițiile art.304 pct.8 și pct. 9 C.proc.civ.

Recurentul arată că instanțele au determinat greșit momentului

de la care începe să curgă termenul de prescripție. Prin menționarea unui

diagnostic, fie chiar și cel de HIV, nu se putea stabili cu certitudine

întinderea prejudiciului, fiecare persoană răspunzând diferit la tratament și

putând fi încadrat într-un grad sau altul de handicap, în funcție de gradul de

reducere a capacității de muncă.

Singurul moment la care a putut bănui

întinderea prejudiciului, a fost la data de 28 martie 2006, când, în

urma evaluării

făcute de Comisia de Evaluare a persoanelor cu handicap

pentru adulți, i s-a stabilit un handicap grav, starea sa de sănătate urmând

însă a fi revizuită după 12 luni. În anul 2007, în urma reevaluării, s-a

stabilit că handicapul este grav, permanent și nerevizuibil iar capacitatea de

muncă este de numai 10%.

Astfel, consideră că momentul de la care începe să curgă termenul

de

prescripție este 27 martie 2007,

respectiv data emiterii certificatului nerevizuibil

de atestare a

handicapului grav, aceasta fiind data de la care recurentul putea cunoaște

elementele necesare atragerii răspunderii delictuale pentru fapta ilicită.

Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, care se

încadrează în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ., Înalta

Curte a constatat că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:

Obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie obligarea

pârâților Ministerul Apărării Naționale și  Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice la plata daunelor materiale și morale, pe temeiul

răspunderii civile delictuale, ca urmarea infestării reclamantului cu virusul

HIV. Maladia provocată de acest virus cunoaște mai multe etape evolutive, în

prima etapă a infestării și ulterior, în primele luni până la câțiva ani, mulți

dintre bolnavi păstrându-și capacitățile fiziologice și funcționale și

putându-și continua activitatea profesională.

Pe parcursul evoluției bolii, de la momentul cunoașterii stării

de seropozivitate, persoana în cauză trece prin inevitabile schimbări în plan

moral (relația bolnavului cu sinele, cât și cu cei din jur, excluderea

familială și socială) și din punct de vedere economic (pierderea treptată a

capacității de muncă, reducerea veniturilor, creșterea graduală a cheltuielilor

medicale).

Dacă la momentul aflării diagnosticului, pacientul încearcă în

principal

un prejudiciu de ordin moral,

manifestările clinice ulterioare ale bolii determină agravarea treptată a

acestui prejudiciu, precum și apariția celui material, care, de asemenea,

sporește pe măsură ce bolnavul trece în fazele superioare ale bolii. În

realitate,

bolnavul nu poate aprecia la momentul aflării diagnosticului care este

prejudiciul concret și întinderea acestuia, agravarea stării de sănătate având

drept consecință sporirea treptată a prejudiciului, care echivalează cu

apariția unui nou prejudiciu cu caracter de certitudine.

Este adevărat că, potrivit art. 8 alin.(l) din Decretul nr.

167/1958, termenul general de prescripție de 3 ani pentru prejudiciul invocat

curge de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba și pe cel care răspunde

de ea.

În speță, consecința infestării cu virusul HIV s-a concretizat

nu numai într-un prejudiciu determinabil și imediat evaluabil, dar și într-un

prejudiciu succesiv, care este consecința caracterului ireversibil al bolii,

dat fiind că boala evoluează, iar consecințele dăunătoare se produc continuu și

într-o perioadă variabilă de timp.

Nu se poate susține că reclamantul ar fi trebuit să cunoască la

data aflării diagnosticului care va fi întinderea prejudiciului, întrucât

evoluția bolii, reacția pacientului la tratament, nevoile sale materiale și

consecințele pe plan moral nu puteau fi cuantificate la acel moment.

În această situație, prescripția începe să curgă de la momente

succesive diferite, pe măsură ce fiecare pagubă este cunoscută efectiv.

Reclamantul a solicitat daune morale și materiale indicând o

sumă globală. În raport de susținerile reclamantului și probele administrate

instanța trebuia să stabilească în concret în ce constă prejudiciul material și

moral invocat, pe ultimii 3 ani anteriori promovării acțiunii, față de faptul

că starea de boală este de natură să

genereze

prejudicii succesive în timp.

În raport de specificul situației de fapt descrise în acțiune,

instanța trebuia să administreze probele necesare pentru a se stabili când au

fost efectuate cheltuielile pentru tratament, regim alimentar, condiții de locuit,

îngrijiri, ședințe de psihoterapie, acțiunea neputând fi respinsă ca prescrisă

dacă acestea au fost efectuate în cei trei ani anteriori promovării acțiunii.

Situația este aceeași în cazul prejudiciului moral, care nu s-a

produs în integralitate la data aflării diagnosticului. Din motivarea acțiunii

rezultă că prejudiciul moral se datorează excluderii din societate, situație

care nu s-a

petrecut în ziua aflării diagnosticului, ci ulterior pe

parcursul evoluției bolii, inclusiv în ultimii 3 ani anteriori înregistrării

acțiunii pe rolul instanței.

În consecință, în rejudecare instanța trebuie să stabilească

dacă, din totalul pagubei materiale și morale invocate prin acțiune, cel puțin

o parte se localizează, ca moment al producerii, în intervalul termenului

general de prescripție, iar în caz afirmativ, pentru prejudiciul astfel

localizat, urmează a se analiza îndeplinirea condițiilor răspunderii civile

delictuale, ce constituie aspecte de fond ale pricinii.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în baza prevederilor art.312

alin.(3) C.proc.civ., a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia

recurată, iar în temeiul art.297 din același cod, a admis apelul declarat, a

desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.