ÎCCJ, decizie (scj.ro #81706)

Acțiune în răspundere civilă delictuală prin care se solicită daune materiale și morale ca urmare a infestării unei persoane cu virusul HIV. Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului la acțiune. Cuprins pe materii : Drept civil. Prescripția extinctivă. Index alfabetic : răspundere civilă delictuală - daune materiale - daune morale - prescripție Cod civil, art. 998, art. 1003 Decretul nr. 167/1958 Notă : S-au avut în vedere dispozițiile legale ale actelor normative sus menționate, astfel cum erau în vigoare la data învestirii instanței Consecința infestării cu virusul HIV se concretizează nu numai într-un prejudiciu determinabil și imediat evaluabil, dar și într-un prejudiciu succesiv, ca urmare a caracterului ireversibil al bolii, dat fiind că boala evoluează, iar consecințele dăunătoare se produc continuu și într-o perioadă variabilă de timp.

Astfel că nu se poate aprecia la data aflării diagnosticului care este prejudiciul concret și întinderea acestuia, întrucât evoluția bolii, reacția la tratament, nevoile materiale ale bolnavului nu pot fi cuantificate la acel moment, iar agravarea stării de sănătate având drept consecință sporirea treptată a prejudiciului, echivalează cu apariția unui nou prejudiciu cu caracter de certitudine. Situația este aceeași și în cazul prejudiciului moral, care nu s-a produs în integralitate la data aflării diagnosticului, ci ulterior pe parcursul evoluției bolii. În consecință, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la momente succesive diferite, pe măsură ce fiecare pagubă este cunoscută efectiv.

Secția I civilă, decizia nr. 289 din 20 ianuarie 2012 Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr.106 A din 3 februarie 2011, a respins, ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant M.F. împotriva sentinței civile nr.591 din 23 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți Ministerul Apărării Naționale și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Curtea a reținut următoarele : Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 19.12.2007, reclamantul M.F. a chemat în judecată Ministerul Apărării Naționale și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestora la plata daunelor materiale și morale în cuantum de 5.250.000 lei, reprezentând prejudiciul suferit de către reclamant ca urmare a bolii dobândite în timpul și din cauza îndeplinirii obligațiilor militare.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a fost încorporat în cadrul forțelor armate la data de 26.06.2002 la UM Vânători de munte Curtea de Argeș, fiind ulterior detașat la UM Sfântul Gheorghe. Înainte de încorporare a fost verificat și testat din punct de vedere medical, fizic și psihic, cu ocazia analizelor complete efectuate la primirea ordinului de recrutare și de încorporare, și, în considerarea stării de sănătate impecabile și a condiției sportive deosebite, a fost repartizat la trupele de elită. A mai precizat reclamantul că, în toată perioada în care a efectuat serviciul militar, nu a beneficiat de nicio învoire, permisie sau concediu și nu a părăsit unitatea militară, decât împreună cu colegii.

Singurul său contact cu persoane din afara unității a fost cu ocazia celor trei serii de vaccinări obligatorii, la care s-a prezentat împreună cu colegii din pluton. După o inițială preselecție, a fost repartizat și a efectuat cursuri de bucătar, lucrând la bucătăria unității militare, urmând să obțină o diplomă la terminarea stagiului profesional. În timpul serviciului militar, deoarece se simțea rău, a fost internat, iar în urma investigațiilor a fost depistat cu virusul HIV, grupa IV

OSM (ARC).

La data de 21.11.2002, i s-a eliberat de spitalul Militar Brașov, certificat medical în cuprinsul căruia s-a menționat "boală contractată în timpul și din cauza îndeplinirii obligațiilor militare", motiv pentru care reclamantul consideră că întreaga culpă revine comandantului UM Curtea de Argeș de la acel moment, în calitate de prepus al Ministerului Apărării Naționale. Mai arată reclamantul că a fost clasat inapt și lăsat la vatră. La data de 28.03.2006, în urma evaluării făcute de Comisia de Evaluare a Persoanelor cu Handicap pentru Adulți, i s-a stabilit un handicap grav, starea de sănătate urmând a fi revizuită după 12 luni. În luna martie 2007, prezentându-se din nou în fața comisiei, i s-a stabilit un handicap grav cu asistent personal permanent, având capacitatea de muncă redusă la 10%.

Reclamantul mai arată că trebuie să beneficieze de un tratament adecvat, cu regim alimentar corespunzător, de condiții bune de locuit, de îngrijiri speciale, cu includerea ședințelor de psihoterapie, pentru a putea exista șansa de prelungire a vieții. A mai menționat că, după îmbolnăvire, a fost exclus din cercurile de prieteni și cunoștințe, îndepărtat de către rude, neputându-se integra în niciun cerc social. În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.998 și urm. și 1003 alin.(3) C.civ. Ministerul Apărării, prin întâmpinare, a invocat prescripția dreptului la acțiune, față de data biletului de externare din Spitalul militar Brașov și excepția lipsei calității procesuale pasive, în condițiile în care, așa cum susține reclamantul, întreaga culpă revine comandantului UM Curtea de Argeș, al cărui nume nu a fost indicat și nu s-a făcut dovada că era angajat al Ministerului Apărării Naționale.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția netimbrării acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului la acțiune. Prin sentința civilă nr.591 din 23.04.2010, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Apărării Naționale, s-a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, s-a respins acțiunea ca prescrisă. Instanța a reținut că reclamantul nu a făcut nicio dovadă de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, pentru a putea beneficia de dispozițiile privind repunerea în termen sau de reluare a termenului de prescripție.

Împotriva sentinței civile de mai sus a formulat apel reclamantul, arătând că momentul la care a putut bănui amploarea „pagubei", respectiv întinderea prejudiciului, a fost data de 28.03.2006, în urma evaluării făcute de Comisia de Evaluare, când i s-a stabilit un handicap grav. În anul 2007, cu ocazia reevaluării, s-a stabilit că handicapul este grav, permanent și nerevizuibil, iar capacitatea de muncă este de numai 10%. Curtea de Apel, respingând apelul reclamantului, a reținut următoarele : Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, acțiunea civilă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală se prescrie în termenul general de 3 ani. Acesta se calculează de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de aceasta.

Potrivit celor susținute de apelantul-reclamant, în urma investigațiilor efectuate asupra stării sale de sănătate, acesta a fost depistat cu virusul HIV, eliberându-i-se, la data de 21.11.2002, un bilet de externare din Spitalul Militar Brașov din care rezultă infecția HIV grupa IV

OMS (ARC).

La aceeași dată, Spitalul Militar Brașov a emis un certificat medical, în temeiul căruia reclamantul a fost trecut în rezervă și clasat inapt serviciului militar. În esență, fiind lăsat la vatră pe acest considerent, la numai 4 luni de la incorporare, se poate concluziona că, cel mai târziu la data de 21.11.2002, reclamantul cunoștea, cu certitudine, elementele necesare atragerii răspunderii delictuale pentru fapta pretins ilicită a prepusului Ministerului Apărării Naționale, dată de la care începe să curgă termenul general de prescripție, care s-a împlinit la 21.11.2005. Instanța de apel a mai reținut că reclamantul nu a făcut nicio dovadă de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției.

Chiar dacă la data de 28.03.2006 a fost emis un certificat privind încadrarea sa într-un grad de handicap, Comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap nu a făcut decât să constate, potrivit dispozițiilor art. 87 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, gradul de handicap corespunzător, în temeiul tuturor actelor medicale deținute (rezultate analize, bilet ieșire din spital, trimitere de la medicul de familie, referatul medicului specialist). Data certificatului de încadrare în grad de handicap din 28.03.2006 este fără relevanță în ceea ce privește termenul de la care curge prescripția dreptului la acțiune.

Comisia de evaluare nu are atribuții în investigarea medicală a subiecților ori în stabilirea diagnosticului acestora, ci, în baza unor acte medicale preexistente, decide încadrarea în gradul de handicap pentru ca titularii să poată beneficia de protecția specială și de drepturile stabilite în mod legal în beneficiul acestora. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând dispozițiile art.304 pct.8 și pct. 9 C.proc.civ. Recurentul arată că instanțele au determinat greșit momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție. Prin menționarea unui diagnostic, fie chiar și cel de HIV, nu se putea stabili cu certitudine întinderea prejudiciului, fiecare persoană răspunzând diferit la tratament și putând fi încadrat într-un grad sau altul de handicap, în funcție de gradul de reducere a capacității de muncă.

Singurul moment la care a putut bănui întinderea prejudiciului, a fost la data de 28 martie 2006, când, în urma evaluării făcute de Comisia de Evaluare a persoanelor cu handicap pentru adulți, i s-a stabilit un handicap grav, starea sa de sănătate urmând însă a fi revizuită după 12 luni. În anul 2007, în urma reevaluării, s-a stabilit că handicapul este grav, permanent și nerevizuibil iar capacitatea de muncă este de numai 10%. Astfel, consideră că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este 27 martie 2007, respectiv data emiterii certificatului nerevizuibil de atestare a handicapului grav, aceasta fiind data de la care recurentul putea cunoaște elementele necesare atragerii răspunderii delictuale pentru fapta ilicită.

Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ., Înalta Curte a constatat că acesta este fondat, pentru următoarele considerente: Obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie obligarea pârâților Ministerul Apărării Naționale și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata daunelor materiale și morale, pe temeiul răspunderii civile delictuale, ca urmarea infestării reclamantului cu virusul HIV. Maladia provocată de acest virus cunoaște mai multe etape evolutive, în prima etapă a infestării și ulterior, în primele luni până la câțiva ani, mulți dintre bolnavi păstrându-și capacitățile fiziologice și funcționale și putându-și continua activitatea profesională.

Pe parcursul evoluției bolii, de la momentul cunoașterii stării de seropozivitate, persoana în cauză trece prin inevitabile schimbări în plan moral (relația bolnavului cu sinele, cât și cu cei din jur, excluderea familială și socială) și din punct de vedere economic (pierderea treptată a capacității de muncă, reducerea veniturilor, creșterea graduală a cheltuielilor medicale). Dacă la momentul aflării diagnosticului, pacientul încearcă în principal un prejudiciu de ordin moral, manifestările clinice ulterioare ale bolii determină agravarea treptată a acestui prejudiciu, precum și apariția celui material, care, de asemenea, sporește pe măsură ce bolnavul trece în fazele superioare ale bolii.

În realitate, bolnavul nu poate aprecia la momentul aflării diagnosticului care este prejudiciul concret și întinderea acestuia, agravarea stării de sănătate având drept consecință sporirea treptată a prejudiciului, care echivalează cu apariția unui nou prejudiciu cu caracter de certitudine. Este adevărat că, potrivit art. 8 alin.(l) din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripție de 3 ani pentru prejudiciul invocat curge de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea. În speță, consecința infestării cu virusul HIV s-a concretizat nu numai într-un prejudiciu determinabil și imediat evaluabil, dar și într-un prejudiciu succesiv, care este consecința caracterului ireversibil al bolii, dat fiind că boala evoluează, iar consecințele dăunătoare se produc continuu și într-o perioadă variabilă de timp.

Nu se poate susține că reclamantul ar fi trebuit să cunoască la data aflării diagnosticului care va fi întinderea prejudiciului, întrucât evoluția bolii, reacția pacientului la tratament, nevoile sale materiale și consecințele pe plan moral nu puteau fi cuantificate la acel moment. În această situație, prescripția începe să curgă de la momente succesive diferite, pe măsură ce fiecare pagubă este cunoscută efectiv. Reclamantul a solicitat daune morale și materiale indicând o sumă globală. În raport de susținerile reclamantului și probele administrate instanța trebuia să stabilească în concret în ce constă prejudiciul material și moral invocat, pe ultimii 3 ani anteriori promovării acțiunii, față de faptul că starea de boală este de natură să genereze prejudicii succesive în timp.

În raport de specificul situației de fapt descrise în acțiune, instanța trebuia să administreze probele necesare pentru a se stabili când au fost efectuate cheltuielile pentru tratament, regim alimentar, condiții de locuit, îngrijiri, ședințe de psihoterapie, acțiunea neputând fi respinsă ca prescrisă dacă acestea au fost efectuate în cei trei ani anteriori promovării acțiunii. Situația este aceeași în cazul prejudiciului moral, care nu s-a produs în integralitate la data aflării diagnosticului. Din motivarea acțiunii rezultă că prejudiciul moral se datorează excluderii din societate, situație care nu s-a petrecut în ziua aflării diagnosticului, ci ulterior pe parcursul evoluției bolii, inclusiv în ultimii 3 ani anteriori înregistrării acțiunii pe rolul instanței.

În consecință, în rejudecare instanța trebuie să stabilească dacă, din totalul pagubei materiale și morale invocate prin acțiune, cel puțin o parte se localizează, ca moment al producerii, în intervalul termenului general de prescripție, iar în caz afirmativ, pentru prejudiciul astfel localizat, urmează a se analiza îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, ce constituie aspecte de fond ale pricinii. Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în baza prevederilor art.312 alin.(3) C.proc.civ., a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia recurată, iar în temeiul art.297 din același cod, a admis apelul declarat, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.