ÎCCJ, decizie (scj.ro #120637)

Răspundere civilă delictuală. Obligarea unității spitalicești la despăgubiri materiale și morale ca urmare a infecției cu stafilococ auriu contactată de pacient pe durata internării. Inadmisibilitatea majorării pretențiilor direct în apel. Limitele decontării de către Statul Român, în baza formularului E 112, a cheltuielilor tratamentelor efectuate în spațiul Uniunii Europene.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic :

daune materiale

daune morale

prejudiciu

expertiză medico-legală

C.civ. din 1864, art. 998 - 999

Legea nr. 95/2006, art.644

C.proc.civ. din 1865, art. 294

Prin urmare, în condițiile în care prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat repararea prejudiciilor de ordin material și moral suferite ca urmare a infectării sale accidentale cu stafilococ auriu în perioada cât s-a aflat sub tratament și îngrijiri medicale la unitatea spitalicească, reparare pe care acesta a văzut-o ca posibilă, prin acordarea unor sume globale -  în raport de starea sănătății sale la momentul formulării cererii -, solicitarea din apel de majorare a acestor daune, nu poate fi văzută decât ca o cerere nouă, indiferent că justificarea acestei majorări s-ar regăsi în reaprecierea prejudiciilor morale menționate în acțiunea introductivă, ori ar fi atașată suferințelor provocate de noi  proceduri medicale cărora reclamantul ar urma să fie supus.

Astfel, în mod legal, instanța de apel a calificat aceste pretenții drept „cereri noi” în raport de cadrul procesual stabilit în primă instanță și de dispozițiile art. 294 alin. (1) teza I C.proc.civ., considerându-le inadmisibile de dedus judecății direct în faza procesuală a apelului.

Astfel, în condițiile în care legislația specială română permite doar decontarea parțială și în anumite limite a costurilor tratamentelor medicale transfrontaliere (în spațiul UE), instanța nu putea invoca drept argument valabil al respingerii pretenției reclamantului vizând suma solicitată cu titlu de daune materiale reprezentând costurile medicale suportate ca urmare a intervențiilor chirurgicale, împrejurarea că acesta ar fi beneficiat de decontarea din partea Statului Român a cheltuielilor generate de operațiile efectuate în Italia și Germania, prin intermediul formularului E 112, fără măcar a verifica în concret sumele de restituirea cărora partea a beneficiat și, mai ales, tipul de servicii incluse în operațiunea de decontare, atât timp cât onorariile medicilor și asistentelor medicale ce au acordat îngrijire reclamantului pe durata spitalizării și tratării acestuia în clinica din Germania nu se includ în costurile directe de spitalizare acoperite în baza formularului E 112.

Secția I civilă, decizia nr. 279 din 28 ianuarie 2015

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 16 februarie 2011, reclamantul I.O.D. a chemat în judecată pe pârâtul Spitalul de Urgență X, solicitând să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 525.000 euro cu titlu de daune materiale și morale.

În motivare, reclamantul a arătat că în urma unui accident de circulație a fost internat la Spitalul de Urgență X, iar în  timpul internării a fost infectat cu staphilococcus aureus, care i-a agravat suferințele și i-a pus în pericol viața, reclamantul fiind transferat la alte unități spitalicești din Iași, iar apoi în străinătate pentru a fi supus recuperării necesare, imposibil de administrat în țară. Din cauza infecției, tratamentele nu și-au mai produs efectul și au intervenit complicații ireversibile, reclamantul nerevenindu-și până în prezent la starea normală de sănătate. Mai mult, față de capacitatea de muncă diminuată cu 80%  este de prevăzut că acesta va rămâne cu un handicap toată viața.

În legătură directă  de cauzalitate cu infecția contractată la pârâtă, veniturile și nivelul său de viață au suferit o diminuare esențială, în sensul că nu a mai putut reveni la profesia sa și, implicit la veniturile sale salariale normale. Tratamentele, medicamentele, transportul și procedurile medicale la care a fost supus, atât în țară cât și în străinătate, au determinat o diminuare drastică a economiilor și rezervelor, atât ale reclamantului, cât și ale familiei sale, prejudiciul estimat a fi suferit fiind de 25.000 euro.

Afară de acest prejudiciu material, reclamantul a susținut că a suferit și un prejudiciu moral, pe care l-a estimat la 500.000 euro din perspectiva faptului că dintr-un tânăr independent, cu certe perspective de realizare de sine și de evoluție profesională ascendentă, reclamantul a ajuns în poziția de a rămâne toată viața protezat și dependent de îngrijiri medicale de care va avea nevoie perpetuu.

Reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 998 C.civ. și pe cele ale art. 644 alin. (1) teza 1 din Legea nr. 95/2006.

La termenul din 14 decembrie 2012, reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că suma solicitată cu titlu de daune materiale este de 34.500 euro, din care 15.800 euro  reprezentând cheltuieli materiale cu onorariile medicilor și asistentelor, costurile medicamentelor și cheltuielile de deplasare, cazare și masă în străinătate, iar 18.700 euro diferența dintre pensia primită și salariul pe care trebuia să-l primească  în perioada iunie 2009-2012 inclusiv.

Prin sentința civilă nr. 2748 din 21 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Bacău, a fost  admisă în parte acțiunea reclamantului și a fost obligat pârâtul la plata sumelor de 521.600 euro, în echivalent  în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri materiale și morale.

În adoptarea acestei soluții, prima instanță a reținut că  reclamantul a fost internat în perioada 25 august – 01 septembrie 2008 la Spitalul X cu diagnosticul politraumatism prin accident rutier, fractură deschisă tip II condil femural stg. operat, fractură închisă 1/3 inferioară femur stg., hemroax stg., sindrom mediastinal posttraumatic, insuficiență respiratorie acută, traumatism cranian, comoție cerebrală, plagă sprânceană stg.

Reclamantul a fost transferat la Spitalul Pneumologie, unde a fost internat în perioada 1-08 septembrie 2008 cu diagnosticul accident rutier, politraumatism, traumatism toracic stg. cu fracturarea coastei C8 str., hemopneumotorax stg. drenat, fractură femur stg. operată, ARDS posttraumatic.

În perioada 08 septembrie – 10 octombrie 2008, reclamantul a fost internat la Spitalul S.I. cu diagnosticul fractură etajată femur stg. operată, TCC, traumatism toracic cu fracturi costale multiple, ARDS posttraumatic, fractură arc posterior C8 fără deplasare, fractură 1/3 medie cubitus stg, cu întârziere în consolidare. În perioada 30 octombrie – 13 noiembrie 2008, reclamantul a fost internat la același  spital  cu diagnosticul fractură 1/3 medie cu inferioară femur stg. operată infestată, politraumatism, fractură cominutivă condil femural intern operată, traumatism craniocerebral, traumatism torace stâng cu fractură C8 stângă, ARDS posttraumatic, hemopineumotorax stâng drept, fractură 1/3 medie cubitus stâng, redoare genunchi stâng, atrofie qvadriceps stâng, deteriorarea materialului de osteosinteză.

Din copia scrisorii medicale a Clinicii de chirurgie A. Germania, rezultă că reclamantul a fost internat în această unitate în perioada 27 aprilie – 06 mai 2009 cu diagnosticul osteomieita femurului, fractura femurului condzlus lateralis, scoaterea metalului. La aceeași clinică a fost internat reclamantul  și în perioada  13 – 20 iulie 2009 cu diagnosticul fractura axului femural stg., fractura epicondil femural stâng, purtător germeni MRSA (staphilococus aureus rezistent la methicillin).

În perioada 20 august – 14 septembrie 2009, reclamantul a fost internat la Spitalul S.I. cu diagnosticul osteită cronică femur stâng operată, fractură femur stâng operată-infectată  iar în perioada 02 – 09 decembrie 2009 a fost internat la același spital cu osteită cronică femur stâng, artroză secundară genunchi stg.

În perioada 13 – 19 ianuarie 2010, reclamantul a fost internat la Spitalul M. cu diagnosticul politraumatism prin accident rutier, fractură deschisă tip II femur stg. cu pierdere substanță osoasă, osteită fractură condil femural stg., redoare strânsă genunchi stg. cu deficit funcțional accentuat, hemotorax, traumatism cranian, comoție cerebrală, sindrom algo neurodistrofic membrul inferor stg., monopareză crurală stg. scurtare membru inferior stg. cu 4 cm.

În perioada 06 – 08 iulie 2011, reclamantul a fost internat  la Institutul O.R. Bologna din Italia unde a fost supus unei intervenții chirurgicale de scoatere a fixatorului extern și alungire femur stg.

În perioada 20 – 21 iulie 2011, reclamantul a fost internat la Spitalul M. cu diagnosticul  politraumatism prin accident rutier, traumatism toracic, fractură deschisă tip II condil femural stg. fractură 1/3 inferioară femur stg.

Inițial, prin certificatul  decizie medicală din 17 iunie 2009, reclamantul a fost  încadrat la gradul III de invaliditate, fiind declarat  inapt pentru serviciu, iar apoi, prin decizia medicală din 19 ianuarie 2010 reclamantului i-a fost acordat gradul II de invaliditate, prin decizia din 19 februarie 2010 stabilindu-i-se  acestuia o pensie de 268 lei.

Din raportul  de expertiză medico-legal efectuat în cauză, necontestat de nici una dintre părți, rezultă că  reclamantul a suferit o intervenție chirurgicală  de urgență la Spitalul X, iar la 15 zile de la traumatism, cu ocazia internării la Spitalul de Urgențe X, s-a constatat o secreție purulentă confirmată la examenul bacteriologic ca infecție cu stafilococ auriu. Raportul a concluzionat că întreaga evoluție a pacientului a fost influențată dramatic de apariția infecției cu stafilococ auriu, în lipsa acestei infecții (care ulterior s-a cronicizat), leziunile s-ar fi vindecat în aproximativ 4-6 luni (incluzând și perioada necesară reeducării funcționale) și nu ar mai fi necesitat ulterioarele internări și intervenții chirurgicale. În lipsa apariției infecției s-ar fi obținut cu certitudine un rezultat funcțional mai bun decât cel prezent la examinarea din 06 decembrie 2011, iar starea reclamantului constituie infirmitate fizică permanentă și îi conferă o deficiență loco-motorie medie, cu scăderea capacității de muncă la 60%.

Făcând aplicarea dispozițiilor speciale ale art. 644 din Legea nr. 95/2006,  tribunalul a apreciat că, față de concluziile raportului de expertiză medico-legală, s-a făcut dovada faptului că pe timpul internării la unitatea pârâtă reclamantul a contractat o infecție cu stafilococ auriu. De asemenea, s-a reținut că deși legal citat, pârâtul nu s-a prezentat în fața instanței și nu a formulat apărări în sensul existenței unei cauze  externe care să fi determinat această infecție, în sensul dispozițiilor art.644 ale Legii nr.95/2006. Întrucât întreaga evoluție a pacientului a fost influențată dramatic de apariția  acestei infecții, în lipsa acesteia  leziunile pe care reclamantul le prezenta s-ar fi vindecat în aprox. 4-6 luni și nu ar mai fi necesitat ulterioarele internări și intervenții chirurgicale, s-a apreciat că prejudiciul suferit de reclamant este, cu evidență, consecința  unei infecții nosocomiale.

În ceea ce privește cuantumul acestui prejudiciu, prima instanță a făcut aplicarea dispozițiilor  din dreptul comun, respectiv art. 998 - 999 C.civ., reținând că reclamantul este îndrituit doar la repararea prejudiciului cert (atât în privința existenței, cât și a posibilității de evaluare) și care nu a fost reparat încă.

S-a apreciat că suma de 18.700 euro solicitată de reclamant cu titlu de daune materiale, constând în diferența între salariul pe care îl realiza anterior accidentului și pensia de invaliditate acordată în prezent, îndeplinește aceste cerințe. Reclamantul a realizat un venit de 2.177 lei, iar ca urmare a declarării sale ca inapt de a munci, a primit o pensie de 221 lei, iar ulterior de 268 lei. Prin urmare, diferența dintre salariul pe care trebuia să îl primească și pensia de invaliditate este de 1.956 lei/lunar pentru perioada iunie-decembrie 2009 (global 13.692 lei) și de 1.909 lei/lunar pentru anii 2010, 2011 și 2012 (global 68.724 lei), deci un total de 82.412 lei, echivalent a circa  18.700 euro.

În schimb, pretenția de 15.800 euro reprezentând daune materiale decurgând din cheltuieli cu onorariile medicilor și asistentelor, costurile medicamentelor și cheltuielile de deplasare, cazare și masă în străinătate, a fost considerată doar în parte întemeiată. Aceasta întrucât onorariile medicilor și asistentelor din România sunt teoretic suportate din bugetul asigurărilor de sănătate, iar pe de altă parte, reclamantul nu a făcut dovada unor asemenea cheltuieli.

Apoi, având în vedere că operațiile din Germania și Italia au fost efectuate prin intermediul Formularului E112, cheltuielile medicale generate de acestea sunt suportate de Statul Român (art.22 al. 1 lit. c din Regulamentul CEE nr. 1498171), astfel că nu reclamantul le-a suportat. Prima instanță nu a dat eficiență probatorie  nici înscrisului, cu privire la suma  de 8.300 euro, față de modul de întocmire al acestuia (scris în limba română, pe un tipizat al clinicii germane  și semnat de un medic german).

Nu au fost, de asemenea, probate nici cheltuielile cu medicamentele și cele efectuate pentru recuperare, la dosarul cauzei nefiind depus nici un înscris în acest sens.

Reclamantul a fost considerat îndreptățit a primi doar suma de 2.900 euro cu titlu de cheltuieli efectuate pentru deplasările în străinătate,  față de înscrisurile ce atestă  cheltuielile de transport aerian, dar avându-se în vedere și imposibilitatea reală de preconstituire de probe privind  costurile  zilnice în timpul acestor deplasări.

Cu privire la daunele morale, tribunalul a reținut că acestea se raportează la un prejudiciu de ordin afectiv, nesusceptibil de determinări obiective pe baza unor criterii preexistente, ci supus unor aprecieri esențial subiective ale instanțelor de judecată.

Având în vedere  suferințele suportate de reclamant ca urmare a internărilor și intervențiilor chirurgicale numeroase la care a fost supus într-o perioadă destul de lungă, faptul că starea la care acesta a ajuns din cauza infecției  constituie infirmitate fizică permanentă și îi conferă o deficiență loco-motorie medie, cu scăderea capacității de muncă la 60% și faptul că acesta a fost declarat inapt pentru serviciul pentru care dobândise pregătirea necesară, fiind nevoit să-și schimbe în totalitate cariera și pregătirea profesională, prima instanță a apreciat că suma solicitată  de 500.000 Euro este suficientă pentru acoperirea prejudiciului  moral profund suferit de reclamant.

Pentru toate aceste motive, prima instanță a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 521.600 euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de despăgubiri materiale și morale.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâtul.

Reclamantul a criticat sentința primei instanțe pentru modul greșit de dezlegare a pretenției sale la restituirea sumei de 8.300 euro achitată pentru serviciile medicale în Germania. Totodată, el a pretins acordarea unor sume de bani suplimentare celor avute în vedere prin hotărârea primei instanțe, susținând că ulterior pronunțării acesteia (respectiv, la data de 21 decembrie 2012) a efectuat cheltuieli de îngrijire medicală de 500 euro. De asemenea, a pretins majorarea daunelor morale cu suma de 250.000 euro.

Pârâtul a criticat hotărârea tribunalului pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că în mod greșit s-a reținut, în raport de probatoriile administrate în cauză, culpa sa sub aspectul infestării reclamantului cu stafilococ auriu.

La solicitarea ambelor părți, instanța de apel a încuviințat efectuarea unei noi expertize medico-legale.

Prin decizia civilă nr. 283 din 15 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secția I civilă, au fost respinse, ca nefondate, ambele apeluri declarate.

Cu referire la apelul declarat de reclamant, s-a apreciat că acesta este nefondat întrucât sumele solicitate drept cost al îngrijirilor medicale de care a beneficiat ulterior pronunțării sentinței tribunalului și cu titlu de daune morale suplimentare celor acordate de tribunal, constituie cereri noi în raport de cadrul procesual stabilit la prima instanță, prin cererea de chemare în judecată, care nu pot fi formulate direct prin cererea de apel, în considerarea dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C.proc.civ.

Astfel, deși prin cererea de chemare în judecată formulată la prima instanță reclamantul a precizat un cuantum al daunelor morale de 600.000 euro, prin aceeași cerere a solicitat obligarea pârâtului la 500.000 euro cu titlu de daune morale, astfel că, majorarea sumei acordată cu titlu de daune morale solicitată în apel este o cerere nouă, în  sensul dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C.proc.civ.

În plus, în legătură cu aceste pretenții, nici nu se justifică o reapreciere a cuantumului lor în apel, astfel cum s-a solicitat de apelantul-reclamant, având în vedere probatoriul administrat în cauză și cele reținute, sub aspectul determinării daunelor morale, de către tribunal.

Suma de 8.300 de euro, solicitată de apelantul-reclamant pentru serviciile medicale din Germania, s-a apreciat că în mod corect nu a fost acordată de prima instanță, având în vedere atât faptul că din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă caracterul cert al efectuării unor astfel de cheltuieli de către reclamant, cât și faptul că, astfel cum a reținut și prima instanță, apelantul-reclamant a beneficiat, pentru îngrijirile medicale efectuate în străinătate, de achitarea costurilor de către Statul Român, conform Formularului E 112.

Cu referire la apelul declarat de pârât, s-a reținut caracterul său nefondat, prin raportare la aspectele puse în discuție, respectiv inadmisibilitatea acțiunii (apelantul susținând că temeiul de drept al cererii reclamantului, conform celor invocate de acesta, trebuia să fie art. 1000 alin. 3 C.civ.) și lipsa de culpă a Spitalului de Urgență X în producerea prejudiciului suferit de reclamant.

Precizând că, în considerarea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual, prin indicarea temeiului de drept al cererii de învestire a instanței de judecată și raportând susținerile din cererea de chemare în judecată, astfel cum au fost dovedite prin probatoriul administrat, la dispozițiile art. 998 C.civ. și art. 644 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 95/2006, instanța de apel a considerat corectă aplicarea în cauză a acestor  dispoziții legale.

Sub aspectul lipsei de culpă a pârâtului în producerea consecințelor dăunătoare pentru reclamant, s-a arătat că, potrivit înscrisurilor aflate la dosar, respectiv fișele de observație și documentația depusă la dosar de către apelantul-pârât și de către unitățile spitalicești din Iași la care apelantul-reclamant a fost internat, înscrisuri avute în vedere la efectuarea raportului de expertiză medico-legală în apel, la data de 11 septembrie 2008, în timp ce partea se afla internată în Spitalul S.I., s-a intervenit din nou chirurgical la nivelul condilului femural și al  femurului, unde s-a constatat

intraoperator

o secreție modificată la nivelul condilului intern, recoltându-se secreția pentru antibiogramă (în mod primar acesta fiind operat în Spitalul de Urgență X). Prin buletinul de analize medicale din 15 septembrie 2008, s-au constatat culturi de stafilococ auriu. Acest examen bacteriologic a confirmat o infecție cu stafilococ auriu, motiv pentru care s-a inițiat tratament intensiv cu ciprofloxacin, clindamicină  și netilomicină.

Ulterior, în luna noiembrie 2008, apelantul-reclamant a mai suferit o intervenție chirurgicală la Spitalul S.I., iar pe parcursul anului 2009 a fost internat în Germania (aprilie – mai 2009, iulie 2009), din 20 august 2009 și până la 14 septembrie 2009 fiind din nou internat la Spitalul S.I.

De asemenea, în perioada 2010 - 2011 apelantul-reclamant a suferit o serie de alte internări, astfel cum s-a reținut prin expertiza medico-legală efectuată .

Prin raportul de expertiză medico-legală s-a precizat că evoluția medicală a apelantului-reclamant a fost influențată în mod dramatic de apariția infecției cu stafilococ auriu, iar în lipsa apariției acestei infecții s-ar fi obținut cu certitudine un rezultat funcțional mult mai bun. S-a reținut că starea apelantului-reclamant este de infirmitate fizică permanentă, o deficiență locomotorie medie, cu scăderea capacității de muncă ( IA 60%).

În raportul de expertiză medico-legală se precizează că la Spitalul de Urgență X, terapia aplicată cu antibiotic asigura protecția față de o infecție cu bacterii (administrându-se tratament cu gentamicină, cefort, metronidazol). S-a stabilit totodată, că, față de anamneza clinică efectuată, este posibilă contaminarea cu stafilococ auriu cu caracteristici de multirezistență în cazul apelantului-reclamant.

Având în vedere data la care apelantul-reclamant a suferit, la Spitalul de Urgență X, intervenția chirurgicală la fractura 1/3 inferioară femur stâng și pentru fractura cominutivă condil femural intern stâng, respectiv data de 25 august 2009 și data la care a fost depistată infecția cu stafilococ auriu, respectiv 15 septembrie 2008 (în urma recoltării la 11 septembrie 2008 a secreției depistată la nivelul condilului intern și la nivelul focarului femural) - un interval de 17 zile între cele două date -, tratamentul de care a beneficiat apelantul-reclamant la unitățile spitalicești la care a fost internat în această perioadă, precum și faptul că infecția a fost depistată la nivelul secreției aflată la condilul intern (unde apelantul-reclamant suferise intervenția chirurgicală la Spitalul de Urgență X), a fost apreciată ca întemeiată acuzația apelantului-reclamant că a fost infectat cu stafilococ auriu la Spitalul de Urgență X.

Aceasta, întrucât prezența stafilococului auriu a fost depistată la nivelul secreției de la condilul intern, unde apelantul-reclamant a suferit o intervenție chirurgicală la Spitalul de Urgență X, la momentul când s-a procedat la redeschiderea plăgii și efectuarea unei noi intervenții chirurgicale.

Faptul că pe perioada internării la Spitalul de Urgență X și la 01 septembrie 2008, prin buletinul de analize medicale, s-a constatat bacterioscopia negativă, a fost apreciat ca nerelevant întrucât potrivit raportului de expertiză medico-legală, în această perioadă apelantul-reclamant era sub tratament cu antibiotice puternice, de spectru larg, fiind astfel dificil sau chiar imposibil de depistat prezența stafilococului auriu în sânge.

S-a avut, de asemenea, în vedere și faptul că prin raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză s-a precizat că modul de infectare cu stafilococ auriu este, în cazul apelantului-reclamant, în cadrul intervențiilor chirurgicale suferite, fără a se putea determina cu precizie și certitudine, la data efectuării expertizei, momentul exact al contaminării.

În raport de aceste considerente, dar observând și că apelantul-pârât nu a contestat cuantumul daunelor acordate și modul de apreciere a acestora în raport de probatoriile administrate,  instanța de apel a respins apelul acestei părți ca nefondat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți.

Instanța de apel a respins în mod greșit cererea de majorare a daunelor morale acordate de către prima instanță, cu motivarea că aceasta ar constitui o cerere nouă în sensul dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C.proc.civ.

Recurentul-reclamant consideră că această argumentare a instanței de apel este greșită, deoarece majorarea petitului unei cereri privind acordarea de daune materiale și morale, deja formulate înaintea primei instanțe, ca urmare a faptului că prejudiciul suferit de către reclamant s-a majorat si intensificat constant pe parcursul soluționării cauzei, deci inclusiv după pronunțarea hotărârii primei instanței, nu constituie o cerere nouă, în sensul art. 294 alin. (1) C.proc.civ., ci reprezintă despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe.

Or, potrivit dispozițiilor art. 294 C.proc.civ. „(l) în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi. (2) Se vor putea cere însă dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe. De asemenea, se va putea solicita compensația legală."

Practica judecătorească și doctrina au apreciat că este interzis a fi formulate direct în apel pretențiile decurgând din  raporturi juridice noi, deduse judecății direct în apel, ce nu au fost discutate cu ocazia soluționării cauzei în primă instanță. În cazul de față, este evident că pretențiile majorate ale reclamantului sunt fundamentate pe același raport juridic de răspundere civilă delictuală, dedus judecății prin cererea inițială de chemare în judecată, doar cauza acestora fiind diferită, în sensul că acestea sunt determinate de prelungirea și agravarea suferințelor reclamantului după pronunțarea hotărârii primei instanțe.

În sprijinul susținerii sale, recurentul a invocat prevederile alin. (2) teza a IV-a art. 294 C.proc.civ., potrivit cu care în apel se vor putea cere despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe. Ori despăgubirile în cauză au fost solicitate pentru că se iviseră după darea hotărârii primei instanțe, care avusese în vedere un prejudiciu material și moral estimat la data formulării cererii de chemare în judecată (25 februarie 2011), când reclamantul nu putuse estima ce se va petrece în viitor, până la data hotărârii primei instanțe, și după aceea, precum și în prezent, el fiind nevoit să se supună unor noi intervenții, în vederea continuării tratamentului medical (ale cărui durată și costuri nu puteau fi anticipate, deci, implicit, nu puteau fi anticipate suferințele și prejudiciul moral aferent acestui tratament).

Această situație rezultă și din modul în care reclamantul și-a motivat majorarea despăgubirilor în apel, ca și din natura pretențiilor reclamantului și specificul acestora, respectiv faptul că prejudiciul moral decurgând din suferințe fizice îndelungate, survenite inclusiv după pronunțarea hotărârii primei instanțe, nu poate fi în mod obiectiv calculat și cuantificat în funcție de o dată fixă, respectiv data pronunțării hotărârii primei instanțe, pentru a se putea indica o sumă distinctă, ce i s-ar cuveni acestuia strict pentru prejudiciul suferit după această dată cronologică.

În mod greșit a fost respinsă cererea de acordare a daunelor materiale în sumă de 8.300 euro,

reprezentând cheltuieli suportate de reclamant cu îngrijirile medicale în Germania, sub motivul neprobării caracterului cert al acestor cheltuieli, dedus din modul de întocmire a documentului doveditor, scris în limba română pe un tipizat al clinicii germane și semnat de un medic german, conform legii germane.

Recurentul a arătat că medicul care a scris respectivul document cunoaște limba română, fiind originar din Timișoara, dar profesează la clinica din Germania, iar faptul că și Statul Român a suportat în parte finanțarea îngrijirilor medicale nu constituie un argument că proba invocată de reclamant nu ar corespunde adevărului, iar cheltuiala atestată n-ar fi fost reală. Din celelalte probatorii administrate în cauză, respectiv răspunsurile date de Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Casa Asigurărilor de Sănătate a Apărării, rezultă fără echivoc, pe de o parte, că Statul Român asigură doar parțial costurile pentru tratamentul medical efectuat în străinătate, respectiv doar costurile directe de spitalizare, care nu includ onorariile personalului medical, iar pe de altă parte că suma de 8.300 euro este una certă, nefiind exagerată, nejustificată sau nefundamentată.

În limitele acestor critici de recurs, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului și casarea în parte a deciziei atacate, rejudecarea apelului cu admiterea majorării câtimii daunelor morale solicitate în apel, precum și a daunelor materiale de 8.300 euro.

Este cert că, așa cum rezultă din probele administrate în cauză la instanța de fond și cea de apel, reclamantul nu a contactat infecția nosocomială în această unitate spitalicească, în perioada de o săptămână în care a fost internat (25 august 2008 – 31 august 2008) la unitatea pârâtă, el neprezentând simptome care să justifice o atare infecție, în timp ce testele de laborator au arătat că nu era infectat cu stafilococul auriu (buletinul de analize de laborator din 01 septembrie 2008 are concluzii clare și ferme: „bacterioscopie negativă, cultura - floră fără semnificație clinică).

Este important de reținut că acest buletin de analize este de la un laborator terț și este o confirmare științifică a faptului că în momentul în care pacientul a fost transferat de la unitatea pârâtă, acesta nu era infectat.

Abia pe data de 15 septembrie 2008, la două săptămâni după ce fusese transferat de la Spitalul X, a fost depistată infecția cu stafilococ auriu. Până la 15 septembrie 2008 trecuseră două săptămâni de la transfer și aproape 3 săptămâni de la data la care fusese efectuată intervenția chirurgicală la Spitalul X, iar în acest interval de timp reclamant a fost internat la Spitalul de Pneumologie în perioada 01 septembrie 2008 – 08 septembrie 2008 și la Clinica de Ortopedie a Spitalului S.I. de la 08 septembrie 2008 la 15 septembrie 2008.

Deși a fost internat la trei unități spitalicești, doar recurenta-pârâtă a fost considerată vinovată, fără a exista o probă directă a faptului că reclamantul a fost infectat cu stafilococul auriu în această unitate.

Raportul de expertiză medico - legală efectuat la instanța de fond nu face mențiunea că reclamantul ar fi fost infectat în perioada cât a fost internat la unitatea pârâtă, dar arată clar că la 01 septembrie 2008 pacientul nu era infectat.

În plus, potrivit concluziilor studiului de caz depus la dosarul cauzei, „Din analiza buletinului de analiză din 06 septembrie 2013 efectuat la o clinică de ortopedie din Italia reiese că izolatul recoltat de la pacient este un stafilococ auriu iar din analiza antibiogramei rezultă că acesta are fenotipul de rezistență 0 (zero) așadar este o tulpină comunitară comună (conform standardelor) și nu o tulpină de spital, adică nu un stafilococ luat dintr-un spital (STAUR-0,OXA-S)”.

În opinia recurentei-pârâte, aceasta constituie o probă în sensul că stafilococul auriu nu este o cultură de spital, dovedind că este implicată o cauză externă, ce înlătură aplicarea dispozițiilor art.644 din Legea nr. 95/2006 în raporturile față de ea.

Recurenta-pârâtă cere a fi observat și raportul de expertiză medico-legală efectuat la instanța de apel, care arată că „este posibil ca această infecție să fi fost dobândită în cursul intervențiilor multiple fără să existe o certitudine unde și când s-a produs contaminarea", în timp ce concluziile raportului precizează că certitudinea stabilirii infectării la Spitalul X sau după transferul de la acest spital poate fi documentată doar prin metoda de investigație moleculară.

Față de aceste concluzii, susține că era obligatoriu ca instanța de apel să administreze proba cu o expertiză de specialitate, prin metodele de investigație moleculară, pentru a se stabili fără dubii certitudinea infectării într-una din cele trei locații medicale, în lipsa unei atare probe care să permită stabilirea cu certitudine a vinovăției, soluția adoptată apare ca fiind total nedreaptă.

Este adevărat că și prezumțiile sunt probe dar, atâta vreme cât există probe științifice ce se pot administra (investigația moleculară) iar acestea nu au fost administrate, soluția adoptată nu poate fi acceptată.

Deși raportul de expertiză medico-legal menționează că la Spitalul X s-a aplicat terapia cu antibiotic menită să asigure protecția față de o infecție cu bacterii (s-au administrat gentamicină, cefort, metronidazol), instanța de apel a înlăturat apărările pârâtei, reținând că infecția a fost depistată la nivelul secreției aflată la condiculul intern, unde intimatul reclamant suferise intervenția chirurgicală.

Acest raționament al instanței este eronat, întrucât, chiar și fără a deține un bagaj solid de cunoștințe medicale, se știe că o infecție se instalează în punctul cel mai vulnerabil, iar acesta este acolo unde există o rană deschisă. În tot cazul, de aici nu se putea deduce faptul că infecția a fost contactată în incinta unității pârâte, putând fi contactată și ulterior.

Recurenta-pârâtă a făcut referire, ca precedent judiciar, la decizia 3607/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care,  într-o speță similară, a casat cu trimitere spre rejudecare, apreciind că atâta vreme cât pacientul a mai fost internat și la o altă unitate medicală, este necesară administrarea tuturor probelor utile pentru determinarea momentului producerii faptului ilicit și, pe cale de consecință, a persoanei vinovate și a cărei răspundere civilă delictuală urmează a fi angajată. În  virtutea rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (5) teza a II-a a C.proc.civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus ca instanța de rejudecare să pună în discuția părților necesitatea lărgirii cadrului procesual prin introducerea în cauză și a celeilalte unități spitalicești la care pacientul a fost internat.

În considerarea acestor motive, a apreciat că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare, instanța de fond urmând a administra  proba științifică evocată.

Analizând recursurile declarate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de reclamant este fondat, în limitele și pentru motivele ce se vor prezenta în cele ce urmează, în timp ce recursul declarat de pârât va fi constat nul, în condițiile art. 306 alin. (1) și (3) C.proc.civ.

Cu referire la recursul declarat de reclamant,

se reține că cea dintâi critică a acestuia a pus în discuție legalitatea interpretării și aplicării de către instanța de apel a dispozițiilor art. 294 alin. (2) teza a IV-a C.proc.civ. în raport de pretențiile solicitate de această parte pe calea apelului, respectiv 500 euro reprezentând costul îngrijirilor medicale ulterioare datei de 21 decembrie 2012 (data pronunțării hotărârii de primă instanță) și 250.000 de euro reprezentând majorare a daunelor morale.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că această critică se circumscrie motivului legal de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., aprecierea temeiniciei sale fiind strâns legată de modul în care instanța de apel  a interpretat și aplicat prevederile art. 294 alin. (2) C.proc.civ. la cazul concret dedus judecății. În mod evident această critică nu ar putea fi întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C.proc.civ. – motiv de recurs invocat de recurentul-reclamant – care se referă la cazurile când instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, nemulțumirea reclamantului fiind aceea a neacordării de către instanța de apel a ceea ce s-a apreciat că el a solicitat „în plus” acesteia.

Aceste pretenții ale reclamantului au fost calificate de instanța de apel drept „cereri noi” în raport de cadrul procesual stabilit în primă instanță și de dispozițiile art. 294 alin. (1) teza I C.proc.civ., și deci, considerate inadmisibile de dedus judecății direct în faza procesuală a apelului.

Instanța de recurs apreciază ca fiind legală calificarea dată acestor pretenții de către instanța de apel, având în vedere că „despăgubirile ivite după darea hotărârii primei instanțe” la care se referă teza a IV-a a art. 294 alin. (2) C.proc.civ., sunt acele despăgubiri cerute prin acțiune dar care, dat fiind caracterul lor succesiv, continuă să curgă și după pronunțarea hotărârii de fond.

Or, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, dar și a celei precizatoare (depusă la 14 decembrie 2012), se înțelege că reclamantul a dedus judecății raportul juridic litigios având ca obiect repararea prejudiciilor de ordin material și moral suferite ca urmare a infectării sale accidentale cu stafilococ auriu în perioada cât s-a aflat sub tratament și îngrijiri medicale la unitatea pârâtă, reparare pe care acesta a văzut-o ca posibilă, în raport de starea sănătății sale actuale, prin acordarea unor sume globale.

Astfel, potrivit precizării de acțiune, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 34.500 euro, cu titlu de daune materiale, din care 15.800 euro reprezentând onorariile medicilor, asistentelor, costurile medicamentelor, cheltuielile de deplasare, cazare și masă în străinătate cu prilejul intervențiilor și tratamentelor medicale anterioare introducerii cererii, iar 18.700 euro reprezentând diferența de venituri la care era îndreptățit în perioada 2009 - 2012 inclusiv și de care a fost lipsit din cauza incapacității de muncă și handicapului permanent dobândit.

Așadar, din punct de vedere al daunelor materiale, se poate spune că cererea de chemare în judecată nu a vizat acordarea unor despăgubiri care, prin caracterul lor succesiv, să fi continuat să curgă și după pronunțarea hotărârii de primă instanță, pentru a se justifica pretenția reclamantului de a-i fi acordate și despăgubirile cu îngrijirile medicale efectuate ulterior datei de 21 decembrie 2012, solicitate direct în apel și cu judecarea cărora acesta nu a învestit prima instanță.

Cererea sa de chemare în judecată s-a referit - în privința daunelor materiale decurgând din costurile îngrijirilor medicale - la acordarea unor sume fixe, precis determinate, constând în onorariile medicilor, asistentelor, costurile medicamentelor, cheltuielile cu deplasarea, cazarea și masă în străinătate cu prilejul intervențiilor chirurgicale și tratamentelor medicale efectuate anterior promovării acțiunii sale și pe care le-a evocat punctual în motivarea acesteia.

În ceea ce privește daunele morale, acestea au fost solicitate sub forma unei sume globale și au fost justificate atât prin suferințele decurgând din agravarea stării sănătății, din supunerea reclamantului unor numeroase și succesive intervenții chirurgicale și tratamente medicale, dar și prin handicapul permanent dobândit de acesta, prin pierderea capacității de muncă, dar și a perspectivelor sale de tânăr independent care dobândise certitudinea realizării sale profesionale.

Luând în calcul toate aceste prejudicii de ordin moral, cu această justificare, prima instanță a și recunoscut dreptul reclamantului  de a fi despăgubit cu suma globală de 500.000 de euro, astfel că solicitarea din apel, de majorare a acestor daune cu suma de 250.000 de euro, nu poate fi văzută decât ca o cerere nouă, indiferent că justificarea acestei majorări s-ar regăsi în reaprecierea prejudiciilor morale menționate în cererea de chemare în judecată, ori ar fi atașată suferințelor provocate de noi  proceduri medicale cărora reclamantul ar urma să fie supus, aceasta  și în considerarea explicațiilor anterioare relative la daunele materiale cu cercetarea și acordarea cărora reclamantul a învestit instanțele judecătorești (prin care s-a stabilit că partea nu a dedus judecății și pretenții privitoare la eventuale costuri ale unor proceduri medicale viitoare).

Cea de-a doua critică a reclamantului a combătut soluția instanțelor de fond de a-i respinge pretenția de dezdăunare privitoare la suma de 8.300 euro, solicitată cu titlu de daune materiale reprezentând costuri medicale suportate de reclamant cu prilejul intervențiilor chirurgicale din Germania.

Deși în privința acestei critici recurentul-reclamant a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte de Casație și Justiție nu va reține incidența acestora, dat fiind că neîncuviințarea acestei pretenții a reclamantului nu a fost consecința greșitei interpretări de către instanțele judecătorești a actului juridic dedus judecății (în sensul de

negotium juris

) prin schimbarea naturii ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Atât prima instanță, cât și cea de apel au înlăturat aceste pretenții pentru lipsa certitudinii efectuării respectivelor cheltuieli de către reclamant, dar și întrucât au reținut că acesta a beneficiat, pentru îngrijirile medicale efectuate în străinătate, de achitarea costurilor aferente din partea Statului Român, conform formularului E 112.

Or, se constată că suma de 8.300 de euro a reprezentat, potrivit afirmațiilor reclamantului și înscrisului doveditor utilizat de parte, onorariile medicilor și asistentelor medicale ce au acordat îngrijire părții pe durata internării și tratării acesteia în Clinica A. din Germania, în timp ce în baza formularului E112, de care a beneficiat și reclamantul, Statul Român suportă doar costurile serviciilor medicale prevăzute în

pachetul de bază

de care beneficiază persoanele asigurate în sistemul de asigurări sociale de sănătate din România și

doar în limita costurilor tratamentelor din România

( în conformitate cu prevederile art. 8 alin.5 și 7 din Ordinul Președintelui C.N.A.S.S. nr.729/2009, în vigoare la acea dată). De altfel, înscrisul respectiv, însușit prin parafă și semnătură de medicul curant al reclamantului de la clinica germană confirmă că, în baza formularului E 112, au fost acoperite doar costurile directe de spitalizare pe care le-a generat internarea și tratarea reclamantului la Clinica A., în care nu se includ și onorariile personalului medical.

Or, în condițiile în care legislația specială română permite doar decontarea parțială și în anumite limite a costurilor tratamentelor medicale transfrontaliere (în spațiul UE), instanțele de fond nu puteau invoca drept argument valabil al respingerii pretenției reclamantului vizând suma de 8.500 de euro împrejurarea că acesta ar fi beneficiat de decontarea cheltuielilor medicale generate de operațiile efectuate în Italia și Germania din partea statului român, prin intermediul formularului E 112, fără măcar a verifica în concret sumele de restituirea cărora partea a beneficiat și, mai ales, tipul de servicii incluse în operațiunea de decontare.

Pe de altă parte, lipsa caracterului cert al angajării acestor cheltuieli de către reclamant a fost invocată de către ambele instanțe de fond cu referire la tipul, forma și conținutul înscrisului doveditor al cheltuielilor medicale de care s-a prevalat partea în această procedură, înscris reprezentat de o scrisoare medicală iar nu de un document standard de plată, precum ordin de plată, chitanță, factură, etc., scrisă în limba română, pe un formular tipizat al Clinicii A. din Germania, care a fost semnat de medicul curant al reclamantului (medic german).

Cât privește tipul de înscris, chiar dacă acesta nu îmbracă forma unui instrument uzual de plată, este neîndoielnic că respectiva scrisoare medicală are valoarea unui înscris sub semnătură privată - cel puțin pentru sumele arătate ca plătite deja și valoarea unui început de dovadă - pentru sumele menționate ca făcând obiectul unei plăți viitoare, ce atestă plata unor sume de bani de către reclamant și datorarea altor sume, în schimbul serviciilor medicale de care a beneficiat acesta pe timpul spitalizării și tratării sale la clinica germană amintită.

Pe de altă parte, asupra formei și conținutului său, reclamantul a administrat în recurs un înscris ce conține informații publice în legătură cu persoana medicului semnatar al înscrisului, prin care se confirmă originea română, ca și desfășurarea activității profesionale a acestuia la Clinica A. din Germania, aspecte de natură să înlăture rezervele manifestate de instanțele de fond în evaluarea înscrisului în cauză.

Cum, în legătură cu pretenția în sumă de 8.300 de euro recurentul-reclamant a înlăturat unul din argumentele reținute de instanțele de fond în justificarea respingerii acesteia, iar celălalt, precum s-a reținut anterior, nu putea fi invocat fără o verificare prealabilă a costurilor și tipului de servicii de a căror decontare a beneficiat partea în baza formularului E112, din partea Statului Român, se impune o reevaluare a solicitării reclamantului strict în limita acestor daune în raport de actualul cadru probatoriu al litigiului, instanța de rejudecare având posibilitatea și de a completa ori suplimenta probatoriile pe acest aspect.

Având în vedere că o astfel de activitate este incompatibilă judecății în recurs și apreciind că în privința  sumei de 8.300 de euro solicitată cu titlu de daune materiale, situația de fapt a cauzei nu a fost deplin  lămurită, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (3) C.proc.civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamant și a casat în parte decizia atacată, în sensul admiterii apelului acestuia împotriva sentinței civile nr. 2748/2012 a Tribunalului Bacău, pe care a desființat-o în parte, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare în primă instanță pe aspectul menționat în cele ce preced.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Spitalul de Urgență X

, se reține că a fost întemeiat doar în mod formal pe dispozițiile art. 304 pct. 7 – „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii” – și ale art. 304 pct. 9 C.proc.civ. – „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”, niciuna din dezvoltările motivelor recursului  nepermițând încadrarea în aceste temeiuri legale, dar nici în altele dintre cele enumerate limitativ la celelalte puncte ale art. 304 C.proc.civ., ce corespund motivelor legale de recurs.

De altfel, în concluziile sale orale asupra recursului, reprezentatul convențional (avocatul) acestei părți a și declarat că nu mai insistă în susținerea motivului întemeiat pe art. 304 pct. 7 C.proc.civ.

Se observă astfel că, în mod contrar exigențelor căii de atac promovate, în integralitatea memoriului de recurs formulat, recurentul-pârât a reiterat aspecte ale situației de fapt a cauzei, a prezentat și analizat probe care, în opinia sa, nu erau de natură a stabili cu precizie că infectarea reclamantului a avut loc pe durata spitalizării și tratării sale la această unitate ori care dovedeau că acesta a fost infectat cu o tulpină comunitară de stafilococ auriu, așadar nu una intraspitalicească; în egală măsură, recurentul a criticat neadministrarea unor probe suplimentare de natură să permită stabilirea cu certitudine a vinovăției pentru fapta ilicită acuzată (spre exemplu, investigația moleculară, probă a cărei administrare, de altfel, s-a opinat a fi tardivă și nerelevantă la acest moment prin suplimentul la expertiza din apel) și a criticat modul de interpretare și apreciere a probelor de către instanța de apel, contestând concluziile deduse de aceasta în urma unei atare analize.

Pe baza unor atare critici, recurentul-reclamant a susținut, spre exemplu, că rezultă cu certitudine din probatoriile administrate la instanța de fond și cea de apel, că reclamantul nu a contactat infecția nosocomială în această unitate spitalicească, în perioada de o săptămână cât a fost internat. În continuare, recurentul a prezentat elementele situației de fapt și pe cele probatorii pe care și-a susținut afirmația, aceleași care au fost analizate și interpretate ori înlăturate prin hotărârile instanțelor de fond ce au reținut o concluzie contrară.

Or, astfel de critici, doar în mod formal circumscrise prevederilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., nu corespund exigențelor căii de atac a recursului în actuala sa reglementare legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să  asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanței de apel exclusiv pentru motivele limitativ enumerate la pct. 1-9 al art. 304 C.proc.civ.

Vechile dispoziții ale art. 304 pct. 10 și 11 C.proc.civ., ce permiteau în recurs reanalizarea situației de fapt a cauzei, îndreptarea erorilor de fapt săvârșite de instanțele de apel ori corectarea modului de interpretare și apreciere a probelor, au fost abrogate așa încât critici similare celor invocate de recurentul-reclamant în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. sunt incompatibile cu temeiul legal arătat, dar și cu structura actuală a recursului, în ansamblul său.

Cât privește critica de încălcare de către instanța de apel a prevederilor art. 129 C.proc.civ. prin neextinderea cadrului procesual și introducerea în cauză a celorlalte două spitale la care a fost tratat reclamantul în perioada de referință a infectării (în scopul afirmat al creării posibilității pentru recurentul-pârât de răsturnare a prezumției de culpă ce joacă asupra sa), critică susținută prin concluziile orale de către avocatul recurentului-pârât, se constată că aceasta nu se regăsește în memoriul de recurs depus la dosar și  care constituie actul procedural ce creează cadrul legal necesar declanșării și exercitării unui control în legalitate asupra deciziei atacate, în raport de criticile de nelegalitate formulate - în acord cu prevederile art. 302 alin. (1) lit. c) și art. 303 alin. (1) C.proc.civ. - în termenul legal de 15 zile de la comunicarea hotărârii ce