ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 807/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția I civilă la 27 septembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Județean de Urgență Piatra Neamț, obligarea acestuia la plata daunelor materiale în cuantum de minimum 10.000 RON, și a daunelor morale în valoare de 800.000 euro. La 14 noiembrie 2018, pârâtul Spitalul Județean de Urgență Piatra Neamț a formulat cerere de chemare în garanție a S.C. B.. Prin sentința nr. 1291 din 5 decembrie 2018, Tribunalul Neamț, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Județean de Urgență Piatra Neamț, în favoarea Judecătoriei Piatra-Neamț. Prin sentința civilă nr. 827 din 27 februarie 2019, Judecătoria Piatra Neamț a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Județean de Urgență Piatra Neamț și chemata în garanție S.C. B., în favoarea Tribunalului Neamț. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Curții de Apel Bacău pentru soluționarea acestuia. Prin sentința nr. 31 din 20 martie 2019, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamț, secția I civilă.

Hotărârea Tribunalului Neamț Prin sentința nr. 502 din 21 aprilie 2021, Tribunalul Neamț, secția I civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Spitalul Județean de Urgență Piatra Neamț și chemata în garanție S.C. B.. L-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 200.000 euro, echivalentă în RON la data plății, cu titlu de daune morale, și suma de 1.163 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. A respins, ca neîntemeiate, celelalte pretenții cu privire la restul daunelor morale și daunelor materiale. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de chemata în garanție S.C. B.. A respins, ca nefondată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Spitalul Județean de Urgență Piatra-Neamț, în contradictoriu cu S.C. B..

Hotărârea Curții de Apel Bacău Prin decizia nr. 30 din 17 ianuarie 2022, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 502 din 21 aprilie 2021, pronunțate de Tribunalul Neamț, secția I civilă, în contradictoriu cu intimata-chemată în garanție S.C. B., ca nefondat. A admis apelul declarat de pârâtul Spitalul Județean de Urgență Piatra Neamț împotriva aceleiași sentințe, a schimbat în parte sentința apelată, obligându-l pe acesta la plata către reclamant a sumei de 150.000 euro, echivalentă în RON la data plății, la cursul BNR, cu titlu de daune morale. A menținut restul dispozițiilor din sentința apelată.

Recursul Împotriva deciziei nr. 30 din 17 ianuarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, reclamantul A. și pârâtul Spitalul Județean de Urgență Piatra Neamț au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate. 4.1 Recursul reclamantului A. În dezvoltarea motivelor de recurs încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., reclamantul A. a susținut că decizia recurată, cu privire la soluția de admitere a apelului formulat de pârât, a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 476 alin. (2), art. 477 și art. 481 din cod, iar cu privire la soluția de respingere a apelului său, a apreciat că aceasta a fost dată, pe de o parte, cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 249 și 255 alin. (2) C. proc. civ., iar pe de altă parte, cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1385 și următ. C. civ., cu referire la criteriile avute în vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale. Potrivit raționamentului instanței de apel, care a înlăturat criticile ce au vizat aplicarea dispozițiilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ., incidența acestor norme este condiționată de îndeplinirea cumulativă a condițiilor privind notorietatea publică și incontestabilitatea faptului a cărui dovedire se urmărește, deși în realitate, în cuprinsul textului de lege cele două ipoteze sunt separate de conjuncția ori, fiind prevăzute alternativ și nu cumulativ, cum în mod nelegal a susținut instanța de apel. A arătat că, prin motivele de apel formulate, nu a susținut că este de notorietate întinderea prejudiciului material, constând în cheltuieli legate de îngrijirile și tratamentele medicale sau că recurentul-reclamant a suferit un asemenea prejudiciu, ci doar că este de necontestat existența prejudiciului material. Instanța de apel a apreciat că nu se poate reține că, în mod notoriu, daunele materiale se ridică la suma de 10.000 RON, întrucât acest aspect nu s-a susținut de către recurentul-reclamant. Această sumă a fost solicitată cu titlu de daune materiale pe considerentul că nu se poate proba cuantumul acestuia, iar nu pe motiv că reprezintă un cuantum cert al prejudiciului material suferit. Recurentul-reclamant a făcut referire la jurisprudența constantă a instanțelor naționale, prin care s-a apreciat asupra unui cuantum rezonabil al cheltuielilor curente (medicale, de înmormântare, cu pomeniri/datini/obiceiuri, de întreținere) pe care părțile, din rațiuni obiective, nu le pot dovedi cu înscrisuri, însă cu privire la care rezultă că au fost efectuate. A susținut că, în mod greșit instanța de apel a considerat că se impune efectuarea unei analize comune a apelurilor formulate în cauză, ținându-se cont de legătura de interdependență dintre acestea, precum și de necesitatea de a se analiza criticile în succesiunea logică a elementelor răspunderii civile delictuale. A arătat că apelul pârâtului a vizat neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, fiind făcute aprecieri asupra cuantumului daunelor morale acordate, fără a se solicita reducerea acestora. Pârâtul Spitalul Județean de Urgență Piatra Neamț nu a formulat un motiv de apel cu privire la cuantumul daunelor morale acordate, pe acest aspect susținând doar că instanța de fond a supraevaluat daunele morale cuvenite reclamantului pentru suferința încercată, daunele morale trebuind să aibă efect compensatoriu. Cât timp pârâtul nu a solicitat expres diminuarea sumei acordate cu titlu de daune morale, considerentele de ordin general cu privire la cuantumul acestora, exprimate succint, reprezintă opinii subiective, fără relevanță juridică, instanța neputând considera că a fost învestită cu un motiv de apel distinct asupra căruia trebuia să se pronunțe. Potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel rejudecă fondul în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant. Dacă s-ar face aplicarea dispozițiilor art. 477 alin. (2) C. proc. civ., nu s-ar putea reține că pârâtul a criticat cuantumul daunelor morale prin exprimarea a două considerente cu caracter general, fără a indica motive de netemeinicie și de nelegalitate ale hotărârii primei instanțe, motiv pentru care instanța de apel era obligată să aplice prevederile art. 476 alin. (2) C. proc. civ. și să se pronunțe, prin raportare la argumentele și mijloacele de apărare invocate de pârât, asupra fondului cauzei, respectiv asupra cuantumului sumei solicitate cu titlu de despăgubiri, în cazul în care aceste apărări ar fi fost formulate. Recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a utilizat argumentația și raționamentele instanței de fond prin care a justificat respingerea apelului reclamantului pentru a admite apelul pârâtului, aspect ce echivalează cu încălcarea principiului non reformatio in pejus, prevăzut de art. 481 C. proc. civ. Soluția pronunțată asupra apelului său cu privire la cuantumul daunelor morale a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1385 și următ. C. civ., prin raportare la criticile avute în vedere la stabilirea valorii acestora. Recurentul-reclamant a învederat că nu a susținut că estimarea realizată în baza Ghidului pentru stabilirea daunelor morale reprezintă un mod de calcul consacrat legislativ sau că practica judiciară menționată este izvor de drept, cum greșit a reținut instanța de apel, însă, în aplicarea dispozițiilor art. 1385 și următ. C. civ., aceasta era obligată să analizeze comparativ toate criteriile și să justifice, în mod temeinic, înlăturarea unora dintre ele sau aplicarea prioritară a altora. A apreciat, de asemenea că, prin stabilirea unui cuantum redus al daunelor morale, instanța de apel a înlăturat în mod nelegal criteriile invocate de recurentul-reclamant pe considerentul că nu sunt obligatorii, fără a analiza dacă acestea pot contribui sau nu la stabilirea unei juste și echitabile despăgubiri pentru prejudiciului suferit. 4.2 Recursul pârâtului Spitalul Județean de Urgență Piatra Neamț Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut că obligația de a lua măsuri pentru prevenirea infecțiilor nosocomiale, prevăzută de art. 166 și 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, nu este o obligație de diligență, întrucât nu se limitează la întocmirea programului anual de supraveghere, prevenire și control al infecțiilor nosocomiale, ci și la implementarea acestor măsuri, iar fapta ilicită a spitalului constă în încălcarea obligației de securitate prin prevenirea și combaterea infecțiilor nosocomiale, prevăzută de textele de lege anterior menționate. A susținut că prevederile legale invocate se referă la activitatea de prevenire a infecțiilor nosocomiale, respectiv la aprobarea și implementarea unui ansamblu de măsuri menite să evite apariția unei boli, fiind o obligație de diligență. A invocat dispozițiile art. 3 și 7 din OMS nr. 916/2006, arătând că a întocmit anual programul de supraveghere, prevenire și control al infecțiilor nosocomiale și a pus în aplicare măsurile cuprinse în acest program, astfel încât nu se poate reține în sarcina sa culpa pentru nerespectarea prevederilor în domeniu sau săvârșirea unei fapte ilicite, în sensul indicat de instanța de fond. Cu referire la concluziile raportului de expertiză medico-legală din 21 ianuarie 2021, prin care s-a stabilit că este posibil ca infecția nosocomială din decembrie 2015 să fi fost dobândită de reclamant în perioada de spitalizare, prin raportare și la celelalte cazuri de infecție asociate asistenței medicale, recurentul-pârât a menționat că nu a fost dovedit cu claritate raportului de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită și prejudiciul reclamat. Realizarea unor conexiuni indirecte nu este suficientă pentru a putea fi atrasă răspunderea sa civilă delictuală. Recurentul-pârât a afirmat că, pe perioada internării reclamantului în spital, cazul medical al acestuia nu s-a încadrat în prevederile OMS nr. 916/2006 privind aprobarea Normelor de supraveghere, prevenire și control al infecțiilor nosocomiale în unitățile sanitare. A susținut că instanța de apel a supraevaluat daunele morale cuvenite reclamantului pentru suferința încercată. Reclamantul nu a depus înscrisuri doveditoare care să reflecte veniturile obținute înainte de internarea sa în spital, informații care erau necesare, întrucât, la stabilirea despăgubirilor pentru prejudicii aduse sănătății și integrității corporale, trebuie să se țină cont de nevoile celui păgubit și de veniturile pe care, în mod normal, persoana vătămată le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat despăgubirea, conform art. 1387-1389 C. civ. Referitor la soluția de respingere a cererii de chemare în garanție, a arătat că prevederile art. 3.1 din Condițiile de asigurare aferente contractului de asigurare încheiat de pârât cu S.C. B. București contravin dispozițiilor art. 678 și art. 688 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată. A precizat că, pentru perioada în care reclamantul a fost internat în spital, care se presupune că ar coincide cu cea în care a fost infectat, era încheiată asigurarea de malpraxis medical, polița de asigurare acoperind daunele cauzate în timpul perioadei de asigurare a beneficiarilor serviciilor profesionale de fapta comisă din culpă de către asigurat în exercitarea profesiunii sale. În situația acordării unor daune reclamantului, recurentul-pârât a solicitat să se aplice prevederile art. 19 alin. (2) din OMSP nr. 482/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a titlului XVI din Legea nr. 95/2006, conform cărora prejudiciul se acoperă de asigurator în limitele sumei asigurate, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive.

Apărările formulate La 4 și 5 mai 2022, intimata-chemată în garanție S.C. B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor declarate în cauză. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Spitalul Județean de Urgență Piatra Neamț, intimata-chemată în garanție a invocat excepția nulității pentru neîncadrarea criticilor în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Procedura de filtru Raportul întocmit în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost comunicat părților, iar prin încheierea din camera de consiliu din 26 ianuarie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis în principiu recursurile și a stabilit termen pentru soluționarea acestora în ședința publică din 11 mai 2023, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursurilor Examinând recursurile prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale cărora acestea li se circumscriu, Înalta Curte constată că sunt nefondate pentru motivele ce urmează să fie expuse. 7.1 Asupra recursului declarat de reclamantul A., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., se constată că acesta vizează, în esență, nelegalitatea hotărârii curții de apel din perspectiva aplicării greșite a principiului devolutiv al apelului, reglementat de art. 476 alin. (2) și art. 477 C. proc. civ. și a principiului neînrăutățirii situației în propria cale de atac (art. 481 C. proc. civ.) cu referire la soluția de admitere a apelului formulat de pârât, iar pe de altă parte, a prevederilor art. 249 și art. 255 alin. (2) C. proc. civ. (sarcina probei și admisibilitatea probelor) și a normelor conținute de art. 1385 și următ. C. civ., în ceea ce privește criteriile aplicate în vederea stabilirea cuantumului daunelor morale acordate, cu referire la soluția de respingere a apelului său. Prin motivul de recurs prin care a reclamat încălcarea dispozițiilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că a criticat în apel faptul că această cale de atac a vizat soluția pronunțată de tribunal asupra capătului de cerere privind daunele materiale și cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale, iar în ceea ce privește soluția dată în primă instanță asupra petitului privind repararea prejudiciului material a menționat că, deși nu se poate nega faptul că la dosarul cauzei nu au fost depuse mijloace de probă specifice, această împrejurare a fost cauzată de faptul că, la momentul efectuării cheltuielilor legate de tratamentele medicale, nu a avut reprezentarea subiectivă că acestea pot constitui prejudiciul material ce urma a fi reparat ulterior, prin declanșarea unui proces. Recurentul-reclamant a criticat raționamentul curții de apel, care a respins apărarea sa cu privire la incidența prevederilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ., pe motiv că era în sarcina sa dovedirea producerii prejudiciului material invocat (legat de efectuarea cheltuielilor legate de îngrijirile și a tratamentelor medicale), acesta neputând fi circumscris ipotezei prevăzute de textul legal menționat. Potrivit dispozițiilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ., "Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanța va putea decide, ținând seama de circumstanțele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui." Textul legal menționat prevede că participantul unui proces civil va fi exonerat de obligația probațiunii în temeiul faptelor unanim cunoscute și a celor prejudicial stabilite. Literatura de specialitate definește faptele notorii, ca fiind cele care sunt cunoscute unui cerc nedeterminat de persoane, inclusiv instanței de judecată, sau de număr mare de persoane dintr-o anumită arie geografică, datorită deprinderilor cotidiene, fiind necesar ca acestea să nu fi fost contestate și să aibă claritate. Deși faptele notorii nu urmează toate etapele probațiunii, totuși, s-a considerat că nu sunt izolate total de aceasta. Într-o primă etapă, instanța trebuie să constate valoarea faptelor unanim cunoscute, iar, ulterior, să declare notorietatea lor și administrarea informației furnizate de acestea în proces. În cauză, recurentul a solicitat repararea prejudiciului material estimat la suma de 10.000 RON, pentru cheltuielile specifice îngrijirii medicale și medicației aferente, cauzate de infectarea cu virusul staphylococus aureus MRSA, a spezelor de transport și a altor cheltuieli legate de prelungirea îngrijirilor și a tratamentelor medicale, care continuă și în prezent. Sub aspectul capătului de cerere privind despăgubirile materiale, contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că dovada efectuării acestora incumba recurentului-reclamant, prejudiciul reclamat nefăcând parte din spectrul faptelor notorii pentru care dispozițiile art. 255 alin. (2) C. proc. civ. exclude obligația probațiunii. Din examinarea înscrisurilor depuse de recurent la dosar, instanța de apel nu a identificat vreo probă care să confirme susținerile acestuia și care să conducă la acordarea despăgubirilor materiale în cuantumul solicitat. Dimpotrivă, curtea a validat aspectele reținute de instanța de fond, în sensul că la dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi care să ateste cheltuielile efectuate de recurentul-reclamant pentru îngrijirile medicale și medicația aferentă, reținând că acesta a beneficiat de protecția sistemului de asigurări sociale și prezumând că statul a suportat în tot sau în parte aceste cheltuieli. Curtea a apreciat că sumele solicitate cu titlu de prejudiciu material privesc situații concrete (achiziționarea medicamentelor, efectuarea unor tratamente medicale și de recuperare) și că nu pot fi evaluate, în mod notoriu, la suma de 10.000 de RON, astfel cum a solicitat recurentul-reclamant. Această constatare a instanței de apel este corectă de vreme ce suma solicitată de recurentul-reclamant cu titlu de prejudiciu material nu reprezintă un fapt notoriu, în sensul dispozițiilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ., iar pentru dovedirea acesteia nu a fost depusă nicio dovadă care să justifice efectuarea cheltuielilor care compun această parte a prejudiciului invocat. Or, conform dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., "Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească". În lipsa unor documente justificative a sumelor cheltuite cu efectuarea tratamentelor medicale/de recuperare și cu achiziționarea medicamentelor, pârâtul este exonerat de plata prejudiciului material pe care recurentul-reclamantul nu a reușit să-l probeze, conform principiului actore non probante reus absolvitur. În aceste condiții, Înalta Curte constată că este corectă soluția pronunțată de instanța de apel asupra criticilor recurentului-reclamant, care au vizat neacordarea despăgubirilor materiale pentru tratamentele medicale efectuate și medicamentele achiziționate, cu atât mai mult cu cât, prin apărările formulate, pârâtul a contestat prejudiciul invocat, solicitând respingerea pretențiilor formulate cu acest titlu. Referitor la criticile prin care s-a invocat aplicarea greșită a principiului devolutiv al apelului, reglementat de art. 476 alin. (2) și art. 477 C. proc. civ. și a principiului neînrăutățirii situației în propria cale de atac (art. 481 C. proc. civ.), în ceea ce privește soluția de admitere a apelului formulat de pârât, Înalta Curte constată că nu sunt fondate. În susținerea acestor motive de recurs, recurentul-reclamant a arătat că nu se putea reține că pârâtul a criticat în apel cuantumul daunelor morale acordate de instanța de fond, întrucât acesta nu a indicat motive concrete de netemeinicie sau de nelegalitate ale sentinței în această privință. Recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel trebuia să aplice dispozițiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ. și să se pronunțe în raport de argumentele și mijloacele de apărare invocate de pârât, însă aceasta și-a însușit raționamentul și considerentele tribunalului pentru a admite o critică ce nu a fost formulată, aspect ce echivalează cu încălcarea principiului non reformatio in pejus, prevăzut de art. 481 C. proc. civ. Analizând modalitatea în care instanța de apel a efectuat controlul de legalitate și temeinicie al sentinței pronunțate de tribunal, prin raportare la motivele apelantului-pârât, Înalta Curte constată că nu poate fi reținută o încălcare a dispozițiilor art. 476 alin. (2), art. 477 și art. 481 C. proc. civ., pentru a fi incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același act normativ. Prin cererea de apel, pârâtul a criticat hotărârea instanței de fond, arătând că tribunalul a supraapreciat daunele morale cuvenite reclamantului pentru suferința încercată, care, fără a minimaliza această suferință, ar trebui să aibă un efect compensatoriu. A susținut că la dosar nu au fost depuse documente justificative din care să rezulte veniturile obținute de acesta anterior internării în spital (contract individual de muncă, ajutor de șomaj etc.), înscrisuri pe care le-a apreciat că erau necesare pentru stabilirea unui cuantum corect al despăgubirilor, prin raportare la prevederile art. 1387-1389 C. civ. Cu privire la acest motiv de apel, curtea a reținut în considerente că, deși nu există criterii absolute pentru cuantificarea prejudiciului moral suferit de reclamant, întinderea acestuia trebuie stabilită în raport de gravitatea prejudiciului real și efectiv produs, de consecințele negative suferite de victimă, importanța valorilor lezate, de măsura în care au fost lezate aceste valori, de intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării și de măsura în care victimei i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Făcând referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, instanța de apel a reținut, în esență, că valoarea despăgubirilor morale acordate de tribunal a fost în mod greșit stabilită față de circumstanțele cauzei ce au fost relevate de probatoriul administrat, constatând că, în urma infecției nosocomiale, viața reclamantului nu a fost pusă în pericol, nefiindu-i afectată vreo funcție vitală și nepierzându-și total capacitatea de muncă, situația sa medicală fiind, indiscutabil de o gravitate însemnată, însă pe o scală a suferințelor fizice și psihice situația sa nefiind de natură a se situa la cel mai înalt punct. Raportându-se la împrejurările concrete ale cauzei, curtea a apreciat că suma de 150.000 euro este rezonabilă pentru compensarea prejudiciului moral suferit de reclamant, fără a reprezenta o sursă de îmbogățire a acestuia. Din analiza efectuată de instanța de apel asupra criticilor invocate de pârât cu privire la cuantumul daunelor morale stabilite de tribunal, nu se poate reține o însușire a argumentelor și a raționamentului primei instanțe, de vreme ce, prin considerente proprii, prin decizia recurată, valoarea despăgubirilor a fost modificată, luându-se în considerare, în verificarea efectului compensatoriu al suferinței la care trebuie să se limiteze despăgubirea, invocat de pârât în motivele de apel, criterii statuate la nivel jurisprudențial în materie, care, coroborate cu mijloacele de probă administrate în cauză, au conturat opinia unei compensări rezonabile a prejudiciului moral. Astfel, nu poate fi reținută o încălcare a dispozițiilor art. 476 alin. (2) și art. 477 C. proc. civ., întrucât curtea s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a dedus judecății, cu respectarea principiului devolutiv al apelului, realizând o nouă judecată în fapt și în drept, în raport de obiectul învestirii sale și de probatoriul administrat în cauză. Deși recurentul-reclamant este nemulțumit de soluția instanței de apel din perspectiva diminuării despăgubirilor morale acordate de tribunal, în cauză, nu se poate reține o agravare a situație sale în propria sa cale de atac, de vreme ce curtea a fost învestită și cu soluționarea apelului declarat de pârât, care a cuprins critici referitoare la modalitatea de stabilire a cuantumului daunelor nepatrimoniale, asupra cărora era obligată să se pronunțe în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. Cum și apelul reclamantului a vizat aceeași chestiune, apare ca fiind justă examinarea comună a criticilor formulate de ambele părți din această perspectivă, dar pe paliere diferite, în raport de poziția lor procesuală, față de legătura de interdependență, precum și de necesitatea analizării prin prisma unei succesiuni logice a elementelor răspunderii civile delictuale. Motivarea hotărârii judecătorești nu obligă instanța să răspundă separat tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților, putând să le grupeze pe unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să răspundă printr-un singur considerent, aspect ce se circumscrie unei examinări efective a cauzei, potrivit exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului. Analizând motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul-reclamant a criticat acordarea daunelor morale de către instanța de apel, cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1385 și următ. C. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat. Astfel cum corect a arătat instanța de apel prin decizia recurată, la nivel legislativ și de principiu, nu există criterii obiective precise și cuantificabile de stabilire a despăgubirilor bănești pentru repararea prejudiciilor morale, dar în jurisprudență și în doctrină au fost reliefate astfel de criterii, pe baza cărora instanța poate efectua o apreciere subiectivă în funcție de circumstanțele speței. Deși despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale sunt dificil de determinat în absența unor probe materiale, judecătorul este singurul care, în raport de consecințele suferite de partea vătămată, trebuie să stabilească o sumă globală. Cu privire la întinderea prejudiciului, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât, în funcție de împrejurările concrete ale speței, instanța acordă despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă a părții reclamante. Analiza unei jurisprudențe relevante în materie presupune verificarea unor cazuri concrete pentru a identifica situații similare în care, aplicându-se criteriile create pe cale jurisprudențială, s-au determinat anumite valori ale prejudiciului, acestea constituind o marjă de apreciere pentru instanța aflată în situația de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor morale. Examinând decizia atacată se observă că instanța de apel, atunci când a stabilit cuantumul despăgubirilor acordate recurenților, s-a raportat la criteriile obiective de determinare a daunelor morale, valorificate de jurisprudență, reținând consecințele negative suferite de recurentul-reclamant, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost atinse aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării. Ca urmare a evaluării materialului probatoriu administrat în cauză și a situației de fapt deduse judecății, curtea a reținut că reclamantul a suferit două intervenții chirurgicale, la 15 septembrie și la 17 septembrie 2015, la Spitalul Județean de Urgență Piatra Neamț, iar la data de 13 octombrie 2015, s-a confirmat că reclamantul era infectat cu staphylococcus aureus, rămânând internat în spital până la 30 octombrie 2015. La 22 mai 2017, reclamantul a fost internat la Clinica de Ortopedie și Traumatologie I din cadrul Spitalului Clinic Județean de Urgență Târgu Mureș, cu diagnosticul "fractură ambele oase gamba stângă operată septic complicată, material osteosinteză prezent, fistulă cutanată cu semne de infecție, cicatrice postoperatorie cu semne inflamatorii prezente", fiind tratat în trei etape pentru pseudartroza supurată tibie stânga, în esență prin extragerea materialului de osteosinteză, scurtarea membrul inferior și dinamijarea tijei blocate. Conform raportului de expertiză medico legală întocmit în cauză de Institutul de Medicină Legală Iași, recurentul-reclamant prezenta cicatrici, pentru care i s-a recomandat masaj zilnic și dispensarizare prin serviciul teritorial de ortopedie și medicină de familie, cu respectarea programului de recuperare stabilit de medicul curant, o incapacitate adaptativă de 50%, cu scăderea capacității de muncă (pentru desfășurarea unor activități profesionale ușoare, în condiții adecvate de mediu, în regim de muncă organizat cu program redus, de 4 ore/zi), putând beneficia de tratament conservator (continuarea gimnasticii de recuperare musculo-articulare și folosirea unui pantof/gheată cu înălțare, din cauza scurtării membrului inferior stâng cu 4,5 cm), precum și chirurgical. În operațiunea de stabilire a despăgubirilor morale cuvenite recurentului-reclamant, curtea a avut în vedere suferințele psihice percepute prin intermediul sistemului nervos, pe care le-a considerat ca fiind inerente traumei fizice, precum și vătămarea de o gravitate ridicată, aflată în raport de dependență cu cea psihică, durata lungă de spitalizare în care au survenit o serie de inconveniente în timpul tratamentului (repaus la pat, imobilizare picior stâng și trunchi, injecții, fizioterapie, simptomatică specifică afecțiunilor suferite, durata procedurilor de recuperare), precum și multiplele operații chirurgicale intervenite ca urmare a infecției cu staphylococcus aureus. Instanța de apel a avut în vedere și faptul că, în urma infecției cu staphylococcus aureus viața recurentului-reclamant nu a fost pusă în pericol, nefiindu-i afectată vreo funcție vitală, că nu și-a pierdut total capacitatea de muncă și că, deși situația medicală a reclamantului este de o gravitate însemnată, pe o scală a suferințelor fizice și psihice ce pot fi imaginate, situația sa nu se situează la cel mai înalt punct. Aceste criterii de evaluare a prejudiciului utilizate de instanța de apel sunt corecte de vreme ce acordarea daunelor morale trebuie făcută într-un cuantum adecvat, de natură să confere persoanei vătămate o justă compensație pentru suferințele morale provocate prin fapta ilicită, fără a-i crea un folos material injust. Despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, astfel încât suma acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă un caracter simbolic. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, în jurisprudența sa, că important este principiul echității în materia daunelor morale, astfel încât, pe de o parte fiecare persoană să primească o satisfacție echitabilă, iar pe de altă parte, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime. În cauză, instanța de apel, având în vedere modalitatea de stabilire a despăgubirilor morale consacrată pe cale jurisprudențială, pe baza probatoriului administrat și statuând în echitate, a apreciat că se impune modificarea despăgubirilor acordate de tribunal, stabilind că suma de 150.000 de euro este rezonabilă pentru compensarea prejudiciului moral suferit de reclamant. Instanța de apel a precizat clar și neechivoc criteriile avute în vedere la cuantificarea daunelor morale, pe care le-a adaptat situației concrete a recurentului-reclamant și mijloacelor probatorii administrate în cauză, înlăturând algoritmul de calcul propus de reclamant, respectiv prin înmulțirea numărului de zile de îngrijiri medicale cu suma de 1.086 RON/zi, în raport de media generală a despăgubirilor acordate pentru daunele morale pentru fiecare zi de îngrijire medicală necesară vindecării, prevăzute în Ghidul pentru soluționarea daunelor morale din 2011. Înalta Curte notează că Ghidul pentru soluționarea daunelor morale, emis de Fondul de protecție a victimelor străzii, conține date statistice, extrase din hotărâri ale instanțelor de judecată, fiind elaborat cu titlu de recomandare pentru uzul societăților de asigurări. Astfel, în mod corect, instanța de apel a considerat că datele statistice depuse de asigurători cu privire la media despăgubirilor acordate de instanțe nu pot fi asimilate legislației și jurisprudenței din România, întrucât acestea nu reprezintă un criteriu legal de evaluare judiciară a prejudiciului moral, ci un instrument de lucru pus la dispoziția asigurătorilor în procedura administrativă, neavând putere normativă și nici caracter obligatoriu pentru instanțe. În consecință, față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că în mod judicios instanța de apel aplicat principiul echității și criteriile jurisprudențiale în stabilirea cuantumului daunelor morale. 7.2 Aceste concluzii reținute de Înalta Curte în controlul de legalitate al deciziei pronunțate în apel se răsfrâng și asupra criticilor dezvoltate în recurs de pârâtul Spitalul Județean de Urgență Piatra Neamț, care a criticat, de asemenea, modalitatea de stabilire a despăgubirilor, susținând că acestea se impuneau a fi determinate prin raportare la nevoile celui păgubit, la veniturile pe care, în mod normal, acesta le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat despăgubirea, precum și la dispozițiile art. 1387 - 1389 C. civ. Fără a reitera considerentele anterior expuse cu privire la modalitatea de determinare a despăgubirilor morale acordate recurentului-reclamant, Înalta Curte învederează că natura daunelor morale, conturată la nivel doctrinar și jurisprudențial, se menține la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existența lor este evidentă, nu se poate face exclusiv prin folosirea unor criterii obiective, astfel cum a solicitat pârâtul, respectiv prin dovezi ale veniturilor în muncă/ajutor de șomaj realizate de persoana vătămată, ci prin aprecieri ale consecințelor negative suferite în plan fizic și psihic, ale importanței valorilor lezate, a măsurii în care aceste valori au fost lezate, de intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării și de măsura în care a fost afectată viața familială, profesională și socială, pentru a-și atinge rolul de a compensa suferința victimei. Acordând valență acestor criterii, curtea a apreciat că suma stabilită cu titlu de despăgubire morală în favoarea recurentului-reclamant de către tribunal a fost în mod incorect determinată prin raportare la circumstanțele cauzei, relevate de probatorul administrat. Contrar susținerilor pârâtului, în mod corect a reținut curtea de apel că aspectele referitoare la câștigul în muncă nu pot fi valorificate în procedura de stabilire a cuantumului daunelor morale, întrucât ele țin de latura despăgubirilor materiale, despre care a constatat că nu au fost dovedite. Înalta Curte nu va primi criticile recurentului-pârât cu privire la inexistența faptei ilicite și a legăturii de cauzalitate între aceasta și prejudiciul invocat de reclamant, din perspectiva aprecierii greșite de către instanța de apel a obligației instituite prin art. 166 și art. 655 din Legea nr. 95/2006, în sensul că aceasta este una de diligență, iar nu de rezultat. Astfel cum a constatat instanța de apel, în baza art. 166 din actul normativ menționat, spitalul asigură condițiile de investigații medicale, tratament, cazare, igienă, alimentație și de prevenire a infecțiilor nosocomiale, conform normelor aprobate prin ordinul ministrului sănătăți, răspunzând, în condițiile legii, pentru calitatea actului medical, pentru respectarea acestor cerințe, precum și pentru acoperirea prejudiciilor cauzate pacienților. Potrivit art. 655 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, unitățile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, conform dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenție, diagnostic sau tratament, în situația în care acestea sunt consecința infecțiilor nosocomiale, cu excepția cazului când se dovedește o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituție. Curtea a raportat la aceste reglementări legislative mijloacele probatorii administrate în cauză și a constatat că prejudiciul invocat de reclamant este consecința faptei ilicite a recurentului-pârât, prin raportul de expertiză medico-legală întocmit de Institutul de Medicină Legală Iași, reținându-se probabilitatea ca infecția nosocomială depistată în decembrie 2015 (stafilococ auriu MRSA) să fi fost dobândită în perioadele de spitalizare ca urmare a caracteristicilor de rezistență a germenului identificat și a condițiilor de risc pe care le-a prezentat pacientul (intervenții multiple cu protezare cu proteză medicală, aplicarea de grefon, dilacerări de țesuri), fiind puțin probabil ca reclamantul să fi fost colonizat anterior accidentului cu germenele depistat în decembrie 2015 (stafilococ auriu MRSA), dat fiind că nu s-a precizat că anterior accidentului acesta ar fi avut internări recente în diverse unități spitalicești. Ca urmare a datelor raportate de Spitalul Județean de Urgență Piatra Neamț, curtea a reținut că, în anul 2015, a mai existat un număr de cinci cazuri de infecție asociată asistenței medicale, cu etiologia determinată de stafilococul auriu MRSA, fiind posibil ca această tulpină să fi fost dobândită în timpul spitalizării, fără a se putea preciza cu certitudine dacă contaminarea s-a produs în timpul intervenției chirurgicale sau cu ocazia îngrijirilor acordate. Curtea a coroborat opinia medicilor legiști cu prevederile Ordinului nr. 916/2006, Anexa II, Cap. II pct. b - Infecțiile plăgii operatorii profunde, și a concluzionat că depistarea infecției nu se produce, în toate cazurile, imediat după operație, ci din contră, infecția apare în 30 de zile de la intervenția chirurgicală, fiind extrem de scăzută probabilitatea ca stafilococul să fi fost dobândit de reclamant în timpul îngrijirilor la domiciliu. Apare, astfel, ca fiind corectă statuarea instanței de apel cu privire la existența faptei ilicite a recurentului-pârât, constând în încălcarea obligației de securitate, prin prevenirea și combaterea infecțiilor nosocomiale, prevăzute de dispozițiile art. 166 din Lege 95/2006 și art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, a legăturii de cauzalitate între aceasta și prejudiciul invocat, de vreme ce confirmarea infectării reclamantului cu stafilococul auriu a intervenit la 13 octombrie 2015, ulterior supunerii acestuia la cele două intervenții chirurgicale la 15 septembrie și 17 septembrie 2015. În acest context, era firesc să se dispună atragerea răspunderii civile delictuale a recurentului-pârât, mai ales că obligațiile sale de prevenire a infecțiilor nosocomiale și de a răspunde pentru acestea erau prevăzută de lege, iar acesta nu a dovedit că reclamantul s-ar fi infectat în alte condiții, deși potrivit dispozițiilor art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, sarcina probei, sub acest aspect, îi incumbă. Cât privește motivul de recurs ce vizează soluția instanței de apel asupra cererii de chemare în garanție a S.C. B., Înalta Curte o va respinge, constatând că, în mod corect a reținut instanța de apel că, în apel, recurentul-pârât a criticat doar modalitatea de interpretare a prevederilor art. 3.1 - Condițiile de asigurare din cuprinsul contractului de asigurare seria x nr. x/22.12.2014, fără a contesta și celălalt motiv al respingerii cererii de chemare în garanție. Prin sentința primei instanțe s-a reținut că, potrivit art. 3.1. din Condițiile de asigurare aferente contractului de asigurare seria x nr. x din 22 decembrie 2014, pentru suportarea de către asigurator a despăgubirilor era necesar ca cererea de despăgubire să fi fost formulată în timpul perioadei de asigurare și adusă la cunoștința asiguratorului în aceeași perioadă, condiție care în speță nu a fost îndeplinită, întrucât cererea de despăgubire a fost formulată de reclamant ulterior expirării perioadei de asigurare, la 27 septembrie 2018. Tribunalul a mai constatat că, potrivit art. 4.1. alin. xii din Condițiile de asigurare, asiguratorul nu acordă despăgubiri pentru pretenții de despăgubire rezultate din sau în legătură cu daunele morale, în speță pârâtul fiind obligat, exclusiv, la plata unor astfel de despăgubiri pentru prejudiciul de natură nepatrimonială suferit de reclamant. Prin cererea de apel, recurentul-pârât a criticat soluția tribunalului, de respingere a cererii de chemare în garanție, arătând că este greșită modalitatea de interpretare a prevederilor art. 3.1 - Condițiile de asigurare, fără a critica și celălalt motiv al respingerii cererii de chemare în garanție, respectiv aplicarea art. 4.1. alin. xii ale aceleiași clauze din același contract. Astfel, este corectă constatarea instanței de apel cu privire la faptul că statuarea tribunalului cu privire la art. 4.1. alin. xii din contractul de asigurare, în sensul că asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru daunele morale achitate de spital, a dobândit autoritate de lucru judecat. Pe de altă parte, cererea de despăgubire și încunoștințarea societății de asigurare nu s-a produs în perioada de valabilitate a poliței (18 ianuarie 2015 - 17 ianuarie 2016), deși fapta ilicită s-a săvârșit în interiorul acestui interval. S-a apreciat că, și în ipoteza unei continuități a încheierii poliței de asigurare, devin incidente prevederile care reglementează perioada de răspundere anterioară (art. 2.16 din Condițiile generale), pentru care asiguratorul preia răspunderea pentru daunele produse sau apărute în această perioadă, în anumite condiții, dar că, în cauză, nu s-a făcut dovada existenței acestei continuități. Este justificată, așadar, soluția instanței de apel care a validat partea din sentință prin care tribunalul a dispus respingerea cererii de chemare în garanție a S.C. B.. Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente cazurile de casare invocate de reclamant (art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.) și nici cele de care s-a prevalat pârâtul (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), prin raportare la criticile invocate, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Spitalul Județean de Urgență Piatra Neamț împotriva deciziei nr. 30 din 17 ianuarie 2022 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă.