ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2044/2015

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele : Prin cererea de chemare în judecată înregistrata pe rolul Judecătoriei Câmpina la data de 19 martie 2014, sub nr. 1413/204/2014, reclamantul A.C., domiciliat în satul Bordenii Mari, comuna Scorțeni, jud. Prahova și cu reședința în Germania, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.A., domiciliată în sat Bordenii Mari, comuna Scorțeni, jud. Prahova și cu reședința în Germania, următoarele: desfacerea căsătoriei încheiată la data de 25 august 2007 din culpa exclusivă a pârâtei; revenirea acesteia la numele purtat anterior încheierii căsătoriei, respectiv C.S.; exercitarea în comun a autorității părintești asupra minorei A.A.G.; stabilirea domiciliului acesteia la pârâtă; păstrarea relațiilor personale ale reclamantului cu minora, conform programului de vizitare solicitat obligarea sa la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorei, în cuantum de 291 euro, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat, în esență, că relația de căsătorie este iremediabil vătămată și că aceasta nu mai poate continua din cauza comportamentului inadecvat al pârâtei. De asemenea, a precizat că a înțeles să introducă cererea de chemare în judecată la Judecătoria Câmpina, întrucât ambii soți au avut domiciliul în raza teritorială a acestei instanțe și a acordului realizat cu pârâta cu privire la alegerea acestei jurisdicții, invocând, în susținerea acestui argument, și dispozițiile art.914 alin. (2) C. proc. civ. În drept, acțiunea civilă a fost întemeiată pe art. 194 și următoarele, art. 914 și următoarele, art. 451 și următoarele C. proc. civ., art. 373, art. 374, art. 379 alin. (1), art. 383 alin. (3), art. 379 alin. (1), art. 383 alin. (3), art. 397, art. 400 alin. (2), art. 401 alin. (2), art. 402, art. 496, art. 499 C. civ.

Prin întâmpinarea și cererea reconvențională depusă la data de 06 mai 2014, pârâta C.A. a solicitat desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a reclamantului, exercitarea în comun, de către ambii părinți, a autorității părintești asupra minorei A.A.G., stabilirea domiciliului acesteia la pârâtă, obligarea reclamantului la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorei și stabilirea unui program de vizitare; totodată, a învederat că este de acord ca cererea de chemare în judecată să fie soluționată de Judecătoria Câmpina. Prin Sentința civilă nr. 2834 din 2 octombrie 2014, Judecătoria Câmpina a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.

Pentru a dispune astfel, această instanță a reținut, în esență, existența unui element de extraneitate, care rezultă din faptul că părțile litigante și minora ce a rezultat din căsătoria acestora locuiesc în .Germania. Potrivit art. 914 alin. (1) cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul (2) Dacă nici reclamantul și nici pârând nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România.

În lipsa unui asemenea acord,. cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București. De asemenea, conform art. 3 alin. (1) lit. b) din Regulamentul CE nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului CE nr. 1347/2000, instanța din România este competentă să judece cererea de divorț dintre doi cetățeni români chiar dacă la data sesizării instanței niciunul dintre aceștia nu mai are locuința în țară. În ceea ce privește competența teritorială în materia divorțului, Judecătoria Câmpina a reținut că aceasta este absolută, fiind reglementată de norme de ordine publică, aspect ce reiese din coroborarea dispozițiilor art. 914 C. proc.

civ. cu cele ale art. 129 și art. 126 C. proc. civ. Cum însă reclamantul nu a făcut dovada încheierii unui acord cu pârâta privind introducerea cererii de divorț ta Judecătoria Câmpina, conform dispozițiilor art. 914 alin. (2) C. proc. civ., instanța competentă să soluționeze litigiul este Judecătoria Sectorului 5 București. A arătat această instanță că, din cuprinsul art. 914 alin. (2) C. proc. civ. reiese că acordul soților trebuie să fie anterior introducerii cererii de divorț, atâta timp cât este stipulat că părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România și nu că părțile pot conveni ca cererea de divorț să se judece la orice judecătorie din România, ipoteză în care se putea aprecia că un eventual acord se poate încheia și ulterior introducerii cererii.

Întrucât art. 914 alin. (2) C. proc. civ. prevede că părțile pot conveni „să introducă", iar nu „să fie introdusă" cererea de divorț la orice judecătorie din România, înseamnă că alegerea de competență poate fi făcută numai în cazul divorțului prin acord. Or, în speță, instanța nu a fost învestită cu o cerere de divorț prin acordul părților. Deși prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin cererea reconvențională părțile au susținut că sunt de acord cu soluționarea cauzei de către Judecătoria Câmpina, această instanță a apreciat că nu este îndeplinită condiția existenței unui acord între cei doi soți cu privire la introducerea acțiunii de divorț, având în vedere că acesta nu a fosi exprimat anterior înregistrării cererii de chemare în judecată, iar instanța nu a fost învestită eu o cerere de divorț prin acord, semnată de ambele părți.

Prin Sentința civilă nr. 204 din 13 ianuarie 2015, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Câmpina. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență. În motivare, această instanță a reținut că părțile litigante nu au domiciliul comun în sectorul 5, iar în prezent, acestea locuiesc în Germania, potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei. Prin reglementarea dispozițiilor art. 914 alin. (2) C. proc. civ., legiuitorul a dorit flexibilizarea regulilor de competență exclusivă în materia divorțului, în scopul ușurării accesului la justiție al cetățenilor români cu reședința în străinătate, pentru desfacerea căsătoriei, la instanțele judecătorești din România.

O interpretare restrictivă a acestui text legal, e cea făcută de Judecătoria Câmpina, în sensul că acordul părților trebuie să fie exprimat anterior introducerii acțiunii și că poate privi doar divorțul prin acord, este nu doar contrară voinței evidente a legiuitorului de a lărgi accesul părților la justiție, dar restrânge până la inaplicabilitate incidența prevederilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ. În cuprinsul prevederilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ. legiuitorul dă în mod expres părților posibilitatea de a înlătura competența Judecătoriei Sectorului 5 București, tară a circumstanția în vreun fel condițiile în care ar putea face acest lucru. în această situație, în opina instanței, nu este întrunită una din condițiile cumulative prevăzute de art. 129 alin. (2) lite C. proc.

civ. pentru ea o competență teritorială să fie exclusivă, aceea ca părțile să nu aibă posibilitatea de a înlătura competența instanței stabilită de lege. Singura concluzie care se desprinde din acest raționament este aceea că, permițând părților să deroge de Ia competența teritorială stabilită, legiuitorul a transformat această competență din una exclusivă în una facultativă. A mai reținut Judecătoria Sectorului 5 București că doar competența teritorială exclusivă este absolută, potrivit art. 129 alin. (3) C. proc. civ., în toate celelalte cazuri necompetența fiind de ordine privată, cu consecințele procedurale care derivă din această calificare. Cea mai importantă dintre acestea este că necompetența de ordine privată poate fi invocată, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc.civ.

doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă aceasta nu este obligatorie, cel mai târziu ia primul termen de judecată, nu și de către instanță, din oficiu. Or, în cauză, voința reclamantului ca litigiul să fie judecat de Judecătoria Câmpina este evidentă, aspect ce rezultă din faptul că a înțeles să introducă acțiunea pe rolul acesteia, pârâta acceptând această opțiune prin întâmpinare. În considerarea acestor argumente, Judecătoria Sectorului 5 București a apreciat că este competentă să soluționeze litigiul dedus judecății Judecătoria Câmpina. Examinând conflictul negativ de competență ivit între Judecătoria Câmpina și Judecătoria Sectorului 5 București, Înalta Curte constată că este competentă să soluționeze litigiul dedus judecății, Judecătoria Câmpina, pentru considerentele ce succed: Potrivit dispozițiilor art. 914 alin. (2) C. proc.

civ., în forma în vigoare la data înregistrării acțiunii civile pe rolul Judecătoriei Câmpina, respectiv 19 martie 2014, dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București. Din dispozițiile art. 914 alin. (2) C. proc. civ. rezultă ea norma de competență teritorială a instanței cu privire la soluționarea acțiunii de divorț este absolută, părțile având posibilitatea să introducă acțiunea de divorț la orice instanță din România, dacă și-au exprimat acordul în acest sens; în caz contrar, competența aparține Judecătoriei Sectorului 5 București.

Așadar, în cauză, fiind vorba de o regulă de competență teritorială absolută, potrivit dispozițiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., excepția de ordine publică a necompetenței teritoriale absolute trebuie invocată de părți ori de judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. În cauză, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 martie 2011 pe rolul Judecătoriei Câmpina, reclamantul A.C. și-a exprimat opțiunea ca, în conformitate cu dispozițiile art. 914 alin. (2) C. proc. civ., Judecătoria Câmpina să soluționeze litigiul, deoarece ultimul domiciliu comun al părților a fost în circumscripția acestei instanțe. La rândul său, prin cererea reconvențională formulată la data de 06 mai 2015, (fila 35 dosar Judecătoria Câmpina), pârâta a arătat că este de acord ca acțiunea de divorț să fie soluționată de această instanță.

Ulterior, la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate în fața primei instanțe, respectiv 02 octombrie 2014, Judecătoria Câmpina a invocat, din oficiu, excepția necompetenței teritoriale exclusive, apreciind că părțile, care nu locuiesc în România, nu au depus, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, un acord cu privire la soluționarea litigiului de către această instanță. Dispozițiile art. 914 alin. (2) C. proc. civ. nu stabilesc momentul la care părțile trebuie să-și exprime voința cu privire la determinarea instanței competente în soluționarea litigiului, ci doar reglementează posibilitatea realizării unui acord, în acest sens. Înalta Curte apreciază că, în ceea ce privește acordul de voință al părților cu privire la instanța competentă să judece cererea de divorț, textul legal mai sus invocat nu cere ca acesta să fie dat expres, în cadrul aceluiași înscris.

Or, în speță, așa cum s-a arătat, odată cu introducerea acțiunii de divorț, reclamantul și-a manifestat voința ca litigiul să fie soluționat de judecătoria Câmpina, în a cărei rază teritorială s-a aflat ultimul domiciliu comun al soților. Pârâta, la rândul său, a declarat, prin cererea reconvenționaiă, ca judecata cauzei să se facă de această instanță. Prin urmare, în cauză este întrunit acordul părților cu privire la soluționarea cererii de divorț de către Judecătoria Câmpina, acord care a intervenit anterior momentului procedural Ia care această instanța și-a verificat competența de soluționare a cauzei.

Chiar dacă, ulterior, la data de 13 ianuarie 2015 (fila II, dosarul judecătoriei Sectorului 5 București), părțile au depus o tranzacție prin care au arătat modalitatea în care înțeleg să soluționeze cauza aflată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, acest aspect nu are relevanță în ceea ce privește determinarea instanței competente, întrucât această manifestare de voință este ulterioară datei la care prima instanță, legal sesizată, s-a dezînvestit. Înalta Curte nu își însușește argumentul Judecătoriei Câmpina în sensul că posibilitatea părților, conferită de art. 914 alin. (2) C. proc. civ. , de a alege instanța competentă, există doar în ipoteza în care acestea solicită divorțul prin acord, întrucât această interpretare restrictiva nu rezultă din dispozițiile legale evocate.

Concluzionând, pentru considerente expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează să stabilească competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Câmpina.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare cauzei în favoarea Judecătoriei Câmpina. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 octombrie 2015.