ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2044/2015
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2044/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
După deliberare, asupra cauzei de
față, constată următoarele
:
Prin cererea de chemare
în judecată înregistrata pe rolul Judecătoriei Câmpina la data de 19 martie 2014,
sub nr. 1413/204/2014,
reclamantul
A.C., domiciliat în satul Bordenii Mari,
comuna
Scorțeni, jud. Prahova și cu reședința în
Germania, a solicitat, în
contradictoriu cu pârâta C.A., domiciliată în sat
Bordenii Mari,
comuna Scorțeni, jud.
Prahova și cu reședința în
Germania, următoarele: desfacerea căsătoriei
încheiată la data de 25 august 2007 din culpa exclusivă a pârâtei; revenirea
acesteia la numele purtat anterior
încheierii
căsătoriei, respectiv C.S.; exercitarea în comun a
autorității
părintești asupra minorei A.A.G.; stabilirea domiciliului acesteia la pârâtă;
păstrarea relațiilor personale
ale
reclamantului cu minora, conform programului de vizitare solicitat
obligarea
sa la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorei, în cuantum de 291
euro, cu cheltuieli de judecată.
În
motivare, reclamantul a arătat, în esență, că relația de
căsătorie este iremediabil vătămată și că aceasta
nu mai poate continua
din cauza comportamentului inadecvat al pârâtei.
De asemenea, a precizat că a înțeles să introducă cererea de chemare în
judecată la
Judecătoria Câmpina, întrucât
ambii soți au avut domiciliul în raza
teritorială a acestei instanțe și
a acordului realizat cu pârâta cu privire
la
alegerea acestei jurisdicții, invocând, în susținerea acestui argument,
și
dispozițiile art.914 alin. (2) C. proc. civ.
În drept,
acțiunea civilă a fost întemeiată pe art. 194 și următoarele, art. 914 și
următoarele, art. 451 și următoarele C. proc. civ., art. 373, art. 374, art. 379
alin. (1), art. 383 alin. (3), art. 379 alin. (1), art. 383 alin. (3), art. 397,
art. 400 alin. (2), art. 401 alin. (2), art. 402, art. 496, art. 499 C. civ.
Prin întâmpinarea și cererea reconvențională depusă la
data de
06 mai 2014,
pârâta C.A. a solicitat desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a
reclamantului, exercitarea în comun, de către ambii părinți, a autorității
părintești asupra minorei A.A.G., stabilirea domiciliului acesteia la pârâtă,
obligarea reclamantului la
plata unei pensii
de întreținere în favoarea minorei și stabilirea unui
program de
vizitare; totodată, a învederat că este de acord ca cererea
de chemare în judecată să fie soluționată de
Judecătoria Câmpina.
Prin Sentința
civilă nr. 2834 din 2 octombrie 2014, Judecătoria Câmpina
a admis excepția necompetenței
teritoriale și a declinat
competența de
soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului
5 București.
Pentru a
dispune astfel, această instanță a reținut, în esență,
existența unui element de extraneitate, care rezultă din faptul că
părțile
litigante și minora ce a rezultat din căsătoria acestora
locuiesc în .Germania.
Potrivit
art. 914 alin. (1) cererea de divorț este de competența judecătoriei în
circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă
soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește
în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună,
judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința
pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt
competente
internațional, este competentă
judecătoria în circumscripția căreia își
are
locuința reclamantul (2) Dacă nici reclamantul și nici pârând nu au locuința în
țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice
judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord,. cererea de divorț este
de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București.
De asemenea,
conform art. 3 alin. (1) lit. b) din Regulamentul CE nr. 2201/2003 privind
competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie
matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului
CE
nr. 1347/2000, instanța din România este
competentă să judece cererea
de divorț dintre doi cetățeni români chiar
dacă la data sesizării
instanței niciunul
dintre aceștia nu mai are locuința în țară.
În ceea ce
privește competența teritorială în materia divorțului, Judecătoria Câmpina a
reținut că aceasta este absolută, fiind reglementată de norme de ordine publică,
aspect ce reiese din coroborarea dispozițiilor art. 914 C. proc. civ. cu cele
ale art. 129 și art. 126 C. proc. civ. Cum însă reclamantul nu a făcut dovada
încheierii unui acord cu pârâta privind introducerea cererii de divorț ta
Judecătoria Câmpina, conform dispozițiilor art. 914 alin. (2) C. proc. civ.,
instanța competentă
să soluționeze litigiul
este Judecătoria Sectorului 5 București.
A arătat
această instanță că, din cuprinsul art. 914 alin. (2) C. proc. civ. reiese că acordul
soților trebuie să fie anterior introducerii cererii de divorț, atâta timp cât
este stipulat că părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice
judecătorie din România și nu că părțile pot conveni ca cererea de divorț să se
judece la orice judecătorie din România, ipoteză în care se putea aprecia că un
eventual acord se poate încheia și ulterior introducerii cererii. Întrucât art.
914 alin. (2) C. proc. civ. prevede că părțile pot conveni „să introducă",
iar nu „să fie introdusă" cererea de divorț
la orice judecătorie din România, înseamnă că alegerea de competență
poate
fi făcută numai în cazul divorțului prin acord. Or, în speță, instanța nu a
fost învestită cu o cerere de divorț prin acordul părților.
Deși prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin
cererea
reconvențională
părțile au susținut că sunt de acord cu soluționarea cauzei de către
Judecătoria Câmpina, această instanță a apreciat că nu este îndeplinită
condiția existenței unui acord între cei doi soți cu privire la introducerea
acțiunii de divorț, având în vedere că acesta nu
a fosi exprimat anterior înregistrării cererii de chemare în judecată,
iar
instanța nu a
fost învestită eu o cerere de divorț prin acord, semnată de
ambele părți.
Prin Sentința
civilă nr. 204 din 13 ianuarie 2015, Judecătoria
Sectorului 5 București
a admis excepția necompetenței teritoriale și a
declinat competența de soluționare a
cauzei în favoarea Judecătoriei
Câmpina.
Constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat
dosarul Înaltei
Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de
competență.
În motivare,
această instanță a reținut că părțile litigante nu au domiciliul comun în
sectorul 5, iar în prezent, acestea locuiesc în
Germania, potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei.
Prin reglementarea
dispozițiilor art. 914 alin. (2) C. proc. civ., legiuitorul a dorit
flexibilizarea regulilor de competență exclusivă în materia divorțului, în
scopul ușurării accesului la justiție al cetățenilor români cu reședința în
străinătate, pentru desfacerea căsătoriei, la instanțele judecătorești din
România.
O interpretare restrictivă a acestui text legal, e cea făcută de
Judecătoria Câmpina, în sensul că
acordul părților trebuie să fie exprimat anterior introducerii acțiunii și că
poate privi doar divorțul prin acord, este nu doar contrară voinței evidente a
legiuitorului de a lărgi accesul părților la justiție, dar restrânge până la
inaplicabilitate
incidența prevederilor art.
915 alin. (2) C. proc. civ.
În cuprinsul
prevederilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ. legiuitorul dă în mod expres
părților posibilitatea de a înlătura
competența
Judecătoriei Sectorului 5 București, tară a circumstanția în
vreun fel condițiile în care ar putea face acest
lucru. în această situație,
în opina instanței, nu este întrunită una
din condițiile cumulative prevăzute de art. 129 alin. (2) lite C. proc. civ.
pentru ea o
competență teritorială să fie
exclusivă, aceea ca părțile să nu aibă
posibilitatea de a înlătura
competența instanței stabilită de lege. Singura concluzie care se desprinde din
acest raționament este aceea că, permițând părților să deroge de Ia competența
teritorială stabilită,
legiuitorul a
transformat această competență din una exclusivă în una
facultativă.
A mai
reținut Judecătoria Sectorului 5 București că doar competența teritorială
exclusivă este absolută, potrivit art. 129 alin. (3)
C. proc. civ., în toate celelalte cazuri necompetența fiind de
ordine
privată, cu consecințele procedurale care derivă din această calificare. Cea
mai importantă dintre acestea este că necompetența de
ordine
privată poate fi invocată, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc.civ. doar de
către pârât prin întâmpinare sau, dacă aceasta nu este obligatorie, cel mai
târziu ia primul termen de judecată, nu și de către instanță, din oficiu.
Or, în
cauză, voința reclamantului ca litigiul să fie judecat de Judecătoria Câmpina
este evidentă, aspect ce rezultă din faptul că a înțeles să introducă acțiunea
pe rolul acesteia, pârâta acceptând această opțiune prin întâmpinare.
În
considerarea acestor argumente, Judecătoria Sectorului 5 București a apreciat
că este competentă să soluționeze litigiul dedus judecății Judecătoria Câmpina.
Examinând
conflictul negativ de competență ivit între Judecătoria Câmpina și Judecătoria
Sectorului 5 București, Înalta Curte constată că este competentă să soluționeze
litigiul dedus judecății, Judecătoria Câmpina, pentru considerentele ce succed:
Potrivit
dispozițiilor art. 914 alin. (2) C. proc. civ., în forma în vigoare la data
înregistrării acțiunii civile pe rolul Judecătoriei Câmpina, respectiv 19
martie 2014, dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară,
părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din
România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența
Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București.
Din
dispozițiile art. 914 alin. (2) C. proc. civ. rezultă ea norma de competență
teritorială a instanței cu privire la soluționarea acțiunii de divorț este
absolută, părțile având posibilitatea să introducă acțiunea de divorț la orice
instanță din România, dacă și-au exprimat acordul în acest sens; în caz contrar,
competența aparține Judecătoriei Sectorului 5 București.
Așadar,
în cauză, fiind vorba de o regulă de competență teritorială absolută, potrivit
dispozițiilor
art. 130
alin. (2) C.
proc. civ., excepția de ordine publică a necompetenței teritoriale absolute
trebuie invocată de părți ori de judecător la primul termen de judecată la care
părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.
În cauză, prin
cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 martie 2011 pe rolul
Judecătoriei Câmpina, reclamantul A.C. și-a exprimat opțiunea ca, în
conformitate cu dispozițiile art. 914 alin. (2) C. proc. civ., Judecătoria
Câmpina să soluționeze litigiul, deoarece ultimul domiciliu comun al părților a
fost în circumscripția acestei instanțe.
La rândul său, prin cererea reconvențională formulată la
data de
06 mai 2015,
(fila 35 dosar Judecătoria Câmpina), pârâta a arătat că este de acord ca
acțiunea de divorț să fie soluționată de această instanță.
Ulterior, la primul termen de judecată la care părțile au fost legal
citate în fața primei instanțe,
respectiv 02 octombrie 2014, Judecătoria Câmpina a invocat, din oficiu,
excepția necompetenței teritoriale exclusive, apreciind că părțile, care nu
locuiesc în România, nu au
depus, înainte de
introducerea cererii de chemare în judecată, un acord
cu privire la soluționarea litigiului de către
această instanță.
Dispozițiile
art. 914 alin. (2) C. proc. civ. nu stabilesc
momentul
la care părțile trebuie să-și exprime voința cu privire la
determinarea instanței competente în soluționarea
litigiului, ci doar reglementează posibilitatea realizării unui acord, în acest
sens.
Înalta Curte apreciază că, în ceea ce privește acordul de voință al
părților cu
privire la instanța competentă să judece cererea de divorț,
textul legal mai sus invocat nu cere
ca acesta să fie dat expres, în cadrul aceluiași înscris.
Or, în speță, așa cum s-a arătat, odată cu introducerea acțiunii de
divorț, reclamantul și-a manifestat voința ca litigiul să fie soluționat de
judecătoria Câmpina, în a cărei rază
teritorială s-a aflat ultimul domiciliu comun al soților. Pârâta, la rândul
său, a declarat, prin cererea reconvenționaiă, ca judecata cauzei să se facă de
această instanță.
Prin urmare, în cauză este întrunit acordul părților cu privire la
soluționarea cererii de divorț de
către Judecătoria Câmpina, acord care a intervenit anterior momentului
procedural Ia care această
instanța și-a
verificat competența de soluționare a cauzei.
Chiar dacă, ulterior, la data de 13 ianuarie 2015 (fila
II,
dosarul
judecătoriei Sectorului 5
București), părțile au depus o tranzacție prin care au arătat modalitatea în
care înțeleg să soluționeze cauza aflată pe
rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, acest aspect nu are
relevanță în ceea ce privește determinarea instanței competente, întrucât
această manifestare de voință este ulterioară datei la care prima instanță,
legal
sesizată, s-a dezînvestit.
Înalta Curte nu își însușește argumentul Judecătoriei Câmpina în
sensul că posibilitatea părților,
conferită de art. 914 alin. (2) C. proc. civ.
,
de a alege instanța competentă, există doar în ipoteza
în
care acestea solicită divorțul prin acord, întrucât această interpretare
restrictiva nu rezultă din dispozițiile legale evocate.
Concluzionând,
pentru considerente expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C.
proc. civ., urmează să stabilească competența de soluționare a cauzei în
favoarea Judecătoriei Câmpina.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare cauzei
în favoarea Judecătoriei Câmpina.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi,
2 octombrie 2015.