ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2445/2015

După deliberare, asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14 aprilie 2014, sub nr. 12858/3/2014, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții P.E.V., B.M.S. și B.C.P. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statui Român, prin Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, cu sediul în București, C.F., nr. 202, sector 1, anularea deciziei de invalidare din 23 ianuarie 2014 și obligarea pârâtei la emiterea deciziei de compensare pentru suma de 148.350 RON, cu cheltuieli de judecată. În motivare, reclamanții au arătat, în esență, că au calitatea de persoane îndreptățite la despăgubire, în înțelesul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în sensul că sunt moștenitorii defuncților B.V.

și B.A., care au achiziționat la data de 27 ianuarie 1944 imobilul situat în municipiul Bistrița, str. I.V. nr. 11, jud. Bistrița-Năsăud, înscris în CF nr. XX Bistrița, nr. top. AA și BB de la Banca A. SA din Năsăud. Imobilul a fost expropriat prin decretul de expropriere nr. 396/1977 de la defunctul B.V.l., fratele reclamantei P.E.V. și tatăl reclamanților B.M.S. și B.C.P. După adoptarea Legii nr. 10/2001 reclamanții au formulat notificarea din anul 2001, prin care au solicitat restituirea imobilului naționalizat. Prin dispoziția din 18 iulie 2003, emisă de Primarul municipiului Bistrița, s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv, întrucât nu mai era posibilă restituirea în natură a acestuia.

Dosarul ce cuprindea notificarea, actele ce dovedeau calitatea reclamanților de persoane îndreptățite și dispoziția primarului au fost depuse Ia sediul pârâtei în vederea evaluării imobilului și emiterii titlului de despăgubire. În urma analizei înscrisurilor menționate, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a stabilit că nu a operat transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea antecesorilor reclamanților. Prin sentința civilă nr. 286 din 02 iulie 2010 a Curții de Apel Cluj, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 2000 din 05 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 890/33/2010, a fost admisă acțiunea promovată de reclamanți cu privire la obligarea pârâtei la emiterea titlului de despăgubire.

Ca atare, reclamanții au solicitat Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor numirea unui expert evaluator, care să întocmească raportul de expertiză în baza căruia să fie emis titlul de despăgubire. Imobilul a fost evaluat la suma de 148.350 RON, pentru care nu s-a dispus eliberarea titlului de despăgubire. Urmare adoptării O.U.G. nr. 4/2012, autoritatea competentă să emită acest titlu a apreciat că se impune suspendarea soluționării dosarului de despăgubiri.

După apariția Legii nr. 165/2013, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a supus analizei Dosarul nr. 2570/CC din 18 octombrie 2005 ce avea ca obiect despăgubirile solicitate de către reclamanți și a apreciat că aceștia nu sunt îndreptățiți la acordarea măsurilor reparatorii, emițând, în acest sens, decizia de invalidare din 23 ianuarie 2014. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 35 alin. (1), art. 18 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare. Prin sentința nr. 241 din 26 februarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 12858/3/2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistrița-Năsăud.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013, emiterea deciziei de validare sau de invalidare coincide cu momentul finalizării procedurii administrative de control a existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii, ce se desfășoară centralizat, la nivelul întregii țări, de către Secretariatul Comisiei Naționale. Acesta este abilitat de lege să solicite documente în completare entităților învestite de lege, care i-au transmis deciziile cu propunere de acordare de măsuri compensatorii. În noțiunea de „entitate învestită de lege", în înțelesul actului normativ special intră, potrivit art. 3 pct. 4 lit. b) și entitatea învestită cu soluționarea notificării.

Totodată, această instanță a apreciat că art. 35 din Legea nr. 165/2013 stabilește o normă atributivă de competență teritorială în soluționarea contestațiilor promovate conform art. 34, în favoarea secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității. Interpretând dispozițiile legale mai sus menționate, instanța a apreciat că ceea ce prezintă relevanță la determinarea competenței teritoriale de soluționare a contestației este sediul entității învestite cu soluționarea notificării, care a emis dispoziția prin care s-au acordat măsuri compensatorii. Pentru a conchide în acest fel, instanța a avut în vedere, în primul rând, principiul celerității care guvernează derularea procedurii judiciare, care, în materia partajării competențelor teritoriale între diferite instanțe implică proximitatea în administrarea probatoriului, și preîntâmpinarea avansării unor costuri suplimentare pentru parte.

În al dodea rând, a apreciat că o interpretare contrară ar echivala cu stabilirea unei competențe teritoriale exclusive în favoarea Tribunalului București în soluționarea contestațiilor promovate în exercitarea controlului legalității tuturor hotărârilor entităților învestite cu soluționarea notificărilor de pe întreg cuprinsul țării și a celor de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, atâta timp cât acest control se realizează exclusiv de Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, organism unic, cu sediul în București.

Dacă aceasta ar fi fost intenția legiuitorului, atunci ar fi fost clar exprimată prin indicarea Tribunalului București ca unică instanță competentă în soluționarea contestațiilor formulate potrivit art. 35 raportat Ia art. 34 și art. 33 din Legea nr. 165/2013, cât timp această soluție nu ar fi fost singulară (fiind prevăzută expres în alte situații, spre exemplu în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 14/2003, în art. 48 din Legea nr. 84/1998 etc). Pe de altă parte, instanța a reținut că norma de competență teritorială de care uzează pârâta, în conținutul art. 2 al actului contestat, nu este incidență în cauza de față, întrucât secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediu!

entității îi revine competența să judece contestația persoanei îndreptățite împotriva deciziei emise cu respectarea prevederilor art. 33-34 din Legea nr. 165/2013. Or, litigiul pendinte nu poartă asupra deciziei de invalidare emise în aceste condiții, ci asupra unei decizii de invalidare eliberate în baza art. 17 alin. (1) raportat la art. 21 din Legea nr. 165/2013, cum se prevede în preambulul actului juridic supus controlului judiciar. O interpretare contrară a art. 35 ar conduce la un blocaj al procesului de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii.

La rândul său, prin sentința nr. 284/F din 12 august 2015, pronunțată în Dosarul nr. 12858/3/2014, Tribunalul Bistrița—Năsăud, secția I civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat cauza și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență. În motivare, a reținut că art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 prevede că entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a legii și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, în termenele de la lit. a)-c), fixate diferențiat, în funcție de numărul cererilor de soluționat.

Atribuția cade în sarcina unității deținătoare sau a entității învestite cu soluționarea notificării, așa cum acestea sunt prevăzute în H.G. nr. 250/2007. Art. 34 din Legea nr. 165/2013 dispune ca dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie soluționate în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a legii, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni. Competența revine Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, constituită în temeiul dispozițiilor art. 17 din lege. În baza acestui text legal pârâta a emis decizia atacată, de invalidare a dispoziției din anul 2003, emisă de Primarul municipiului Bistrița.

Art. 3 pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013 include Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor în noțiunea de „entitate învestită de lege". Din interpretarea dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 rezultă că deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 din lege pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Prin această formulare, tribunalul a apreciat că legiuitorul a înțeles să împartă competența teritorială a instanțelor cu privire la judecata contestațiilor îndreptate împotriva entităților învestite de lege după criteriul fiecărui emitent al actului, din moment ce noțiunea de „entitate" este larg cuprinzătoare și nu include strict numai autoritățile abilitate să soluționeze notificările și unitățile deținătoare, ci și celelalte structuri enumerate în art. 3 pct. 4 lit. a)-g), deci și Comisia Națională pentru Compensarea imobilelor, ale cărei decizii pot fi atacate la secția civilă a tribunalului de la sediul său din municipiul București, prin corelarea prevederilor art. 35 alin. (1) cu art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.

Examinând conflictul negativ de competență, Înalta Curte reține că. în cauză, competența soluționării pricinii revine Tribunalului București, pentru considerentele ce succed: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a V-a civilă, la data de 14 aprilie 2014, sub nr. 12858/3/2014, reclamanții P.E.V., B.M.S. și B.C.P. au formulat, în contradictoriu cu pârâtul Salul Român, prin Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, contestație împotriva deciziei de invalidare din 23 ianuarie 2014, solicitând anularea acesteia și obligarea pârâtei la emiterea deciziei de compensare pentru suma de 148,350 RON, aferentă imobilului situat în municipiul Bistrița, str. I.V. nr. 11, jud. Bistrița - Năsăud, înscris în CF nr. XX Bistrița, nr. top.

AA și BB, cu cheltuieli de judecată. Potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, deciziile emise cu respectarea prevederilor an. 33 și 34 pot fi atacate ele persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității. în termen de 30 de zile de la data comunicării. Aceste prevederi legale instituie o normă de competență teritorială absolută, ce atribuie tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul entității, competența de soluționare a contestațiilor emise de aceasta cu respectarea dispozițiilor art. 33 și 34 din Legea nr. 165/2013.

Referitor Ia semnificația sintagmei „entitate învestită de lege", în art. 3 alin. (1) pct. 4 din actul normativ mai sus indicat sunt enumerate structurile cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii, printre acestea, la lit. g) fiind menționată și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, care este, de altfel, și emitenta deciziei contestate de reclamanți.

Coroborând prevederile legale mai sus evocate, în cauză, determinarea instanței competente să soluționeze litigiul dedus judecății nu poate fi stabilită prin raportare la sediul entității învestite eu soluționarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, așa cum a apreciat prima instanță învestită, întrucât, față de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv contestație împotriva deciziei de invalidare din 23 ianuarie 2014, emisă de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, competența teritorială aparține instanței în a cărei circumscripție se atlă sediul acesteia.

Prin urmare, în raport de considerentele mai sus expuse și de dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, Înalta Curte reține că entitatea învestită de lege, în cauză, nu poate fi decât cea care a emis decizia atacată, motiv pentru care competența de soluționare a litigiului revine, potrivit normelor legale menționate, tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul acesteia. Cum pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor are sediul în București, C.F. nr. 202, sector 1, competența de a judeca pricina urmează a fi stabilită în favoarea secției civile a Tribunalului București.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare cauzei în favoarea Tribunalului București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 octombrie 2015.