ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2445/2015

După deliberare,

asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la data de 14 aprilie 2014, sub nr. 12858/3/2014, pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, reclamanții P.E.V., B.M.S. și B.C.P. au solicitat,

în contradictoriu cu pârâtul Statui Român, prin Comisia Națională pentru Compensarea

Imobilelor, cu sediul în București, C.F., nr. 202, sector 1, anularea deciziei de

invalidare din 23 ianuarie 2014 și obligarea pârâtei la emiterea deciziei de compensare

pentru suma de 148.350 RON, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanții

au arătat, în esență, că au calitatea de persoane îndreptățite la despăgubire, în

înțelesul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în sensul că sunt moștenitorii defuncților

B.V. și B.A., care au achiziționat la data de 27 ianuarie 1944 imobilul situat în

municipiul Bistrița, str. I.V. nr. 11, jud. Bistrița-Năsăud, înscris în CF nr. XX

Bistrița, nr. top. AA și BB de la Banca A. SA din Năsăud. Imobilul a fost expropriat

prin decretul de expropriere nr. 396/1977 de la defunctul B.V.l., fratele reclamantei

P.E.V. și tatăl reclamanților B.M.S. și B.C.P.

După adoptarea

Legii nr. 10/2001 reclamanții au formulat notificarea din anul 2001, prin care au

solicitat restituirea imobilului naționalizat. Prin dispoziția din 18 iulie 2003,

emisă de Primarul municipiului Bistrița, s-a propus acordarea de despăgubiri pentru

imobilul preluat abuziv, întrucât nu mai era posibilă restituirea în natură a acestuia.

Dosarul ce cuprindea

notificarea, actele ce dovedeau calitatea reclamanților de persoane îndreptățite

și dispoziția primarului au fost depuse Ia sediul pârâtei în vederea evaluării imobilului

și emiterii titlului de despăgubire. În urma analizei înscrisurilor menționate,

Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a stabilit că nu a operat transferul

dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea antecesorilor reclamanților.

Prin sentința

civilă nr. 286 din 02 iulie 2010 a Curții de Apel Cluj, definitivă și irevocabilă

prin decizia nr. 2000 din 05 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în Dosarul nr. 890/33/2010, a fost admisă acțiunea promovată de reclamanți

cu privire la obligarea pârâtei la emiterea titlului de despăgubire.

Ca atare, reclamanții

au solicitat Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor numirea unui expert

evaluator, care să întocmească raportul de expertiză în baza căruia să fie emis

titlul de despăgubire. Imobilul a fost evaluat la suma de 148.350 RON, pentru care

nu s-a dispus eliberarea titlului de despăgubire. Urmare adoptării O.U.G. nr. 4/2012,

autoritatea competentă să emită acest titlu a apreciat că se impune suspendarea

soluționării dosarului de despăgubiri.

După apariția

Legii nr. 165/2013, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a supus analizei

Dosarul nr. 2570/CC din 18 octombrie 2005 ce avea ca obiect despăgubirile solicitate

de către reclamanți și a apreciat că aceștia nu sunt îndreptățiți la acordarea măsurilor

reparatorii, emițând, în acest sens, decizia de invalidare din 23 ianuarie 2014.

În drept, cererea

de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 35 alin. (1), art.

18 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001, cu

modificările ulterioare.

Prin sentința

nr. 241 din 26 februarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 12858/3/2014, Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistrița-Năsăud.

Pentru a dispune

astfel, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013,

emiterea deciziei de validare sau de invalidare coincide cu momentul finalizării

procedurii administrative de control a existenței dreptului persoanei care se consideră

îndreptățită la măsuri reparatorii, ce se desfășoară centralizat, la nivelul întregii

țări, de către Secretariatul Comisiei Naționale. Acesta este abilitat de lege să

solicite documente în completare entităților învestite de lege, care i-au transmis

deciziile cu propunere de acordare de măsuri compensatorii.

În noțiunea de

„entitate învestită de lege", în înțelesul actului normativ special intră,

potrivit art. 3 pct. 4 lit. b) și entitatea învestită cu soluționarea notificării.

Totodată, această

instanță a apreciat că art. 35 din Legea nr. 165/2013 stabilește o normă atributivă

de competență teritorială în soluționarea contestațiilor promovate conform art.

34, în favoarea secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află

sediul unității.

Interpretând dispozițiile

legale mai sus menționate, instanța a apreciat că ceea ce prezintă relevanță la

determinarea competenței teritoriale de soluționare a contestației este sediul entității

învestite cu soluționarea notificării, care a emis dispoziția prin care s-au acordat

măsuri compensatorii. Pentru a conchide în acest fel, instanța a avut în vedere,

în primul rând, principiul celerității care guvernează derularea procedurii judiciare,

care, în materia partajării competențelor teritoriale între diferite instanțe implică

proximitatea în administrarea probatoriului, și preîntâmpinarea avansării unor costuri

suplimentare pentru parte.

În al dodea rând,

a apreciat că o interpretare contrară ar echivala cu stabilirea unei competențe

teritoriale exclusive în favoarea Tribunalului București în soluționarea contestațiilor

promovate în exercitarea controlului legalității tuturor hotărârilor entităților

învestite cu soluționarea notificărilor de pe întreg cuprinsul țării și a celor

de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, atâta timp cât acest control se realizează

exclusiv de Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, organism

unic, cu sediul în București.

Dacă aceasta ar

fi fost intenția legiuitorului, atunci ar fi fost clar exprimată prin indicarea

Tribunalului București ca unică instanță competentă în soluționarea contestațiilor

formulate potrivit art. 35 raportat Ia art. 34 și art. 33 din Legea nr. 165/2013,

cât timp această soluție nu ar fi fost singulară (fiind prevăzută expres în alte

situații, spre exemplu în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 14/2003, în art. 48 din

Legea nr. 84/1998 etc).

Pe de altă parte,

instanța a reținut că norma de competență teritorială de care uzează pârâta, în

conținutul art. 2 al actului contestat, nu este incidență în cauza de față, întrucât

secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediu! entității

îi revine competența să judece contestația persoanei îndreptățite împotriva deciziei

emise cu respectarea prevederilor art. 33-34 din Legea nr. 165/2013. Or, litigiul

pendinte nu poartă asupra deciziei de invalidare emise în aceste condiții, ci asupra

unei decizii de invalidare eliberate în baza art. 17 alin. (1) raportat la art.

21 din Legea nr. 165/2013, cum se prevede în preambulul actului juridic supus controlului

judiciar.

O interpretare

contrară a art. 35 ar conduce la un blocaj al procesului de restituire a imobilelor

preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii.

La rândul său,

prin sentința nr. 284/F din 12 august 2015, pronunțată în Dosarul nr. 12858/3/2014,

Tribunalul Bistrița—Năsăud, secția I civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale,

a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București

și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat cauza și a înaintat

dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de

competență.

În motivare, a

reținut că art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 prevede că entitățile învestite

de lege au obligația de a soluționa cererile formulate în temeiul Legii nr. 10/2001,

cu modificările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării

în vigoare a legii și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora,

în termenele de la lit. a)-c), fixate diferențiat, în funcție de numărul cererilor

de soluționat. Atribuția cade în sarcina unității deținătoare sau a entității învestite

cu soluționarea notificării, așa cum acestea sunt prevăzute în H.G. nr. 250/2007.

Art. 34 din Legea

nr. 165/2013 dispune ca dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie soluționate în termen de 30 de zile de la

data intrării în vigoare a legii, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor

fi soluționate în termen de 36 de luni. Competența revine Comisiei Naționale pentru

Compensarea Imobilelor, constituită în temeiul dispozițiilor art. 17 din lege. În

baza acestui text legal pârâta a emis decizia atacată, de invalidare a dispoziției

din anul 2003, emisă de Primarul municipiului Bistrița. Art. 3 pct. 4 lit. g) din

Legea nr. 165/2013 include Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor în noțiunea

de „entitate învestită de lege".

Din interpretarea

dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 rezultă că deciziile emise

cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 din lege pot fi atacate de persoana care

se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție

se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Prin această formulare,

tribunalul a apreciat că legiuitorul a înțeles să împartă competența teritorială

a instanțelor cu privire la judecata contestațiilor îndreptate împotriva entităților

învestite de lege după criteriul fiecărui emitent al actului, din moment ce noțiunea

de „entitate" este larg cuprinzătoare și nu include strict numai autoritățile

abilitate să soluționeze notificările și unitățile deținătoare, ci și celelalte

structuri enumerate în art. 3 pct. 4 lit. a)-g), deci și Comisia Națională pentru

Compensarea imobilelor, ale cărei decizii pot fi atacate la secția civilă a tribunalului

de la sediul său din municipiul București, prin corelarea prevederilor art. 35

alin. (1) cu art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.

Examinând conflictul

negativ de competență, Înalta Curte reține că. în cauză, competența soluționării

pricinii revine Tribunalului București, pentru considerentele ce succed:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalul București, secția a V-a civilă, la data de 14 aprilie 2014,

sub nr. 12858/3/2014, reclamanții P.E.V., B.M.S. și B.C.P. au formulat, în contradictoriu

cu pârâtul Salul Român, prin Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, contestație

împotriva deciziei de invalidare din 23 ianuarie 2014, solicitând anularea acesteia

și obligarea pârâtei la emiterea deciziei de compensare pentru suma de 148,350 RON,

aferentă imobilului situat în municipiul Bistrița, str. I.V. nr. 11, jud. Bistrița

- Năsăud, înscris în CF nr. XX Bistrița, nr. top. AA și BB, cu cheltuieli de judecată.

Potrivit dispozițiilor

art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, deciziile emise cu respectarea prevederilor

an. 33 și 34 pot fi atacate ele persoana care se consideră îndreptățită la secția

civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității. în termen

de 30 de zile de la data comunicării.

Aceste prevederi

legale instituie o normă de competență teritorială absolută, ce atribuie tribunalului

în a cărui rază teritorială se află sediul entității, competența de soluționare

a contestațiilor emise de aceasta cu respectarea dispozițiilor art. 33 și 34 din

Legea nr. 165/2013.

Referitor Ia semnificația

sintagmei „entitate învestită de lege", în art. 3 alin. (1) pct. 4 din actul

normativ mai sus indicat sunt enumerate structurile cu atribuții în procesul de

restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii,

printre acestea, la lit. g) fiind menționată și Comisia Națională pentru Compensarea

Imobilelor, care este, de altfel, și emitenta deciziei contestate de reclamanți.

Coroborând prevederile

legale mai sus evocate, în cauză, determinarea instanței competente să soluționeze

litigiul dedus judecății nu poate fi stabilită prin raportare la sediul entității

învestite eu soluționarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, așa cum

a apreciat prima instanță învestită, întrucât, față de obiectul cererii de chemare

în judecată, respectiv contestație împotriva deciziei de invalidare din 23

ianuarie 2014, emisă de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor,

competența teritorială aparține instanței în a cărei circumscripție se atlă sediul

acesteia.

Prin urmare, în

raport de considerentele mai sus expuse și de dispozițiile art. 35 alin. (1) din

Legea nr. 165/2013, Înalta Curte reține că entitatea învestită de lege, în cauză,

nu poate fi decât cea care a emis decizia atacată, motiv pentru care competența

de soluționare a litigiului revine, potrivit normelor legale menționate, tribunalului

în a cărui circumscripție se află sediul acesteia.

Cum pârâta Comisia

Națională pentru Compensarea Imobilelor are sediul în București, C.F. nr. 202, sector

1, competența de a judeca pricina urmează a fi stabilită în favoarea secției civile

a Tribunalului București.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare cauzei în favoarea Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 30 octombrie 2015.