ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3389/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3389/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Ședința publică din 1 noiembrie 2011
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
I.- Reclamanta SC S.Y.I.V.T.A.S. persoană
juridică turcă, cu sediul în Istambul, a solicitat, prin acțiunea introductivă
de instanță, din data de 10 februarie 2010, obligarea pârâtei SC D.C. SRL să
înceteze faptele de concurență neloială săvârșite începând cu luna decembrie
2009, fapte ilicite care se circumscriu ipotezei sancționate de art. 4 alin.
(1) lit. e) din Legea nr. 11/1991 modificată; totodată reclamanta a solicitat
și obligarea pârâtei la publicarea hotărârii judecătorești ce se va pronunța.
În drept, reclamanta și-a întemeiat
acțiunea pe dispozițiile art. 6 și art. 11 din Legea nr. 11/1991 privind
combaterea concurenței neloiale.
Potrivit reclamantei, pârâta activează
pe piață în același domeniu, respectiv captarea, tratarea și distribuția apei ,
precum și colectarea și epurarea apelor uzate, context în care, începând cu
luna decembrie 2009 a demarat o serie de acțiuni denigratoare la adresa
societății și a Sucursalei sale din România, materializate prin transmitere la
data de 21 decembrie 2009 către SC A.C. SA GALAȚI, unul dintre beneficiarii
serviciilor prestate de societate, a unui înscris în care afirma ca societatea S.Y.I.V.T.A.S.
este în stare de faliment.
Susține reclamanta că, în realitate, societatea
nu este în faliment, împrejurare dovedită cu înscrisuri emanând de la
autoritățile competente din Turcia, dar, cu toate acestea prin demersul ilicit
al pârâtei, reprezentantul beneficiarului SC A.C. SA, în considerarea celor
afirmate de pârâtă a luat în discuție încetarea contractului.
În consecință, reclamanta apreciază
că, fapta pârâtei a fost de natură să-i producă un prejudiciu major din
perspectiva imaginii în domeniul în care activează, impietând totodată asupra
bunului mers al afacerii sale.
Sentința pronunțată de prima instanță.
II - Tribunalul București, secția a
VI-a comercială, investit cu soluționarea acțiunii de față, prin sentința
comercială nr. 6792 din 07 iunie 2010 a admis acțiunea și a obligat pârâta să
înceteze faptele de concurență neloială, respectiv să nu expedieze către beneficiarii
serviciilor reclamantei vreun înscris conținând afirmațiile transmise către SC A.C.
SA.
Prima instanță a reținut din
materialul probator administrat că sunt îndeplinite condițiile cerute pentru
existența faptelor de concurență neloială în sensul art. 4 lit. e) din Legea
nr. 11/1991 – respectiv un act de comunicare din partea pârâtului care să aibă
ca obiect afirmații mincinoase asupra unui concurent, afirmațiile de natură să
afecteze bunului mers al întreprinderii concurente.
În acest sens, instanța constată că
prin adresa nr. 21385/2009 pârâta a învederat unui partener comerciale al
reclamantei starea de insolvență a societății oferindu-se totodată pentru
finalizarea lucrărilor derulate de reclamantă, iar contrar celor susținute de
pârâtă, reclamanta a dovedit împrejurarea că nu se află în stare de faliment
prin relațiile obținute de la Oficiul Registrului Comerțului din Turcia.
În opinia instanței, afirmațiile
mincinoase făcute de pârâtă sunt de natură să dăuneze bunului mers al
activității desfășurate de reclamanta prin desmembrămintele sale, o dovadă în
acest sens este și faptul ca Societatea A.C. GALAȚI s-a adresat reclamantei
solicitându-i o evaluare financiară.
III – Apelul.
Curtea de Apel București, secția a V-a
comercială, prin decizia comercială nr. 32 din 27 ianuarie 2011 a respins ca
nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței fondului.
Examinând criticile formulate prin
cererea de apel, de netemeinicie și nelegalitate a hotărârii primei instanțe
sub aspectul stabilirii greșite a situației de fapt și aplicării greșite a
dispozițiilor art. 4 lit. e) din Legea nr. 11/1991, instanța de apel apreciază
că informația furnizată de pârâta prin adresa încriminată nr. 21385 din 19
decembrie 2009 relativă la starea de faliment a reclamantei, are un caracter
mincinos, în condițiile în care nu există o hotărâre pronunțată de o instanță
judecătorească care să constate starea de faliment a societății mamă de
naționalitate turcă sau a desmembrămintelor sale cu activitate pe teritoriul
României.
Totodată, Curtea reține că pârâta este
o societate concurentă care are în obiectul de activitate lucrări și servicii
de genul celor prestate de reclamantă, iar preocuparea manifestată a pârâtei,
care este un terț desăvârșit față de contractul încheiat cu SC A.C., cu privire
la finalizarea lucrărilor la Stația de Epurare Galați, denotă indubitabil că
acțiunea întreprinsă a fost voluntară și neloială cu un evident potențial păgubitor
pentru reclamantă în raporturile cu partenerul ei contractual prin afectarea încrederii
reciproce.
IV – Recursul.
Împotriva acestei decizii, pârâta SC D.C.
SRL a declarat recurs la data de 5 aprilie 2011, în termen legal solicitând modificarea
în tot a deciziei instanței de apel, cât și a sentinței fondului, în sensul
respingerii acțiunii formulate de reclamantă ca neîntemeiată.
Recurenta și-a întemeiat recursul pe motivul
de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9
C. proc. civ. susținând
că hotărârile pronunțate în cauză sunt lipsite de temei legal, sub aspectul îndeplinirii
condițiilor cuprinse în art. 4 lit. e) din Legea nr. 11/1991, pentru ca fapta
să constituie concurența neloială.
Argumentele recurentei sunt, în esență
următoarele:
Cu privire la conținutul înscrisului
și la subiectul la care acesta face referire susține că informația vizând fapt
că societatea reclamantă este în faliment corespunde realității, potrivit
actelor noi anexate la prezentul recurs, care atestă existența dosarului nr. 544
din 18 mai 2009 înregistrat pe rolul Secției comerciale a Curții din Istambul
având ca obiect falimentul (suspendarea falimentului) societății reclamante,
dosar finalizat prin hotărârea nr. 365 din 3 iunie 2010 a Curții în sensul
declarării falimentului societății turce.
Totodată recurenta arată că informarea
cu privire la faptul că societatea reclamantă se află în faliment a fost făcută
de dl. D.D. (administratorul societății pârâte) și în exercitarea atribuțiilor
și obligațiilor pe care acesta le are în cadrul A.R.A. încă din anul 2006
conform recomandării nr. 395 din 4 iunie 2011 emanând de la această entitate.
Referitor la calitatea de societate
concurentă recurenta arată că interpretarea dată de instanță este minimalistă
fără o aprofundare a posibilității de înlocuire într-un contract cu finanțare
europeană ca cel în cauză, posibilități care din punct de vedere legal sunt
strict reglementate și sunt de competența exclusivă a autorității contractante
respective.
Cu privire la cea de-a treia condiție
impusă de textul de lege, respectiv ca afirmația să dăuneze bunului mers al
întreprinderii concurente, recurenta susține că informația transmisă nu a avut
un efect direct asupra activității societății reclamantei, care a primit în
continuare fondurile necesare executării contractului.
În susținerea recursului recurenta a
atașat copie în traducere legalizată a Hotărârii nr. 365/2010 pronunțată de
Secția comercială a Curții din Istambul, și adresa nr. 395 din 4 aprilie 2011
emisă de A.R.A.
Intimata reclamantă nu s-a prezentat la
termenul acordat pentru judecarea recursului, deși a fost legal citată, și nu a
formulat întâmpinare la cererea de recurs.
V - Înalta Curte verificând în cadrul
controlului de legalitate decizia atacată, în contextul criticilor formulate și
în raport și de înscrisurile noi depuse în această fază procesuală în
completarea probatoriului deja administrat constată următoarele:
Chestiunea de drept de a cărei
dezlegare depinde soluționarea prezentei cauze, constă în a ști dacă faptele
imputate pârâtei recurente în circumstanțele concrete în care s-au săvârșit
reprezintă un act de concurență neloială reglementat de Legea nr. 11/1991.
1.
Cu privire la legea aplicabilă.
Conceptul de concurență neloială din
punct de vedere legal este definit în art. 2 din Legea nr. 11/1991 potrivit
căruia constituie concurență neloială, orice act sau fapt contrar uzanțelor
cinstite în activitate industrială, de comercializare a produselor, de execuție
a lucrărilor și de efectuare a prestărilor de servicii.
Deși la prima vedere această definiție
legală a concurenței neloiale pare insuficient de analitică dispozițiile art. 2
trebuie înțelese în contextul celorlalte prevederi din lege respectiv art. 1
potrivit cărora comercianții sunt obligați să își exercite activitatea cu bună
credință potrivit uzanțelor cinstite, art. 1
1
, referitor la practici
contrare uzanțelor comerciale cinstite și art. 4 care reglementează categoriile
de acte și fapte de concurență neloială sancționate contravențional.
O primă concluzie care se impune din
analiza dispozițiilor legale sus menționate incidente în cauză este aceea că în
sfera concurenței neloiale reglementată de Legea nr. 11/1991 intră acele acte
sau fapte incriminate ca și contravenție, infracțiuni sau doar delicte civile,
prin care comercianții încalcă cu intenție ori numai din culpă atât prevederi
legale care cârmuiesc concurența și sau uzanțele cinstite în afaceri, în scopul
atragerii unui număr cât mai mare de clienți dinspre concurenți.
Revenind la cauza de față, prin
decizia atacată a fost confirmată soluția fondului în sensul comiterii de către
societatea pârâtă a unei fapte de concurență neloială ce constituie și contravenție
în sensul Legii nr. 11/1991 respectiv comunicarea de către un comerciant de
afirmații mincinoase asupra unui concurent afirmații referitoare la starea de
faliment a acestuia.
Faptele incriminate prin art. 4 lit. e)
din Legea nr. 11/1991 se înscriu în categoria faptelor de denigrare făcute de
autor, în detrimentul unui competitor, referitor la persoana comerciantului a
onorabilității sale, suficient de grave încât să aducă o atingere bunului mers
al întreprinderii denigrate.
În ce privește latura obiectivă a faptelor
de denigrare, textul de lege are în vedere ca afirmațiile denigratoare să nu
corespundă realității, să fie mincinoase, împrejurare pe care autorul
denigrării să o fi cunoscut la momentul comunicării.
Or, în cauză, comunicarea, făcută
confidențial de pârâtă prin adresa nr. 21385 din 19 decembrie 2009 referitoare
la faptul că reclamanta „este în stare de faliment” nu era neconformă cu
realitatea așa cum s-a dovedit indubitabil prin actul nou depus în recurs –
respectiv hotărârea pronunțată de Secția Comercială 1 a Curții din Istambul
pronunțată în dosarul nr. 2009/544 înregistrat pe rolul Curții la data de 18
mai 2009 având ca obiect suspendare faliment.
Din dispozitivul acestei hotărâri
rezultă că cererea de suspendare faliment înaintată de societatea turcă S.Y.I.V.T.A.S.
la data de 18 mai 2009 conform hotărârii Consiliului de Administrație al
Societății din 21 aprilie 2009, pe un termen de un an, în baza unui proiect de
îmbunătățire, a fost respinsă, cu motivarea că nu poate fi vorba de speranța
unei îmbunătățiri a situației în sensul art. 324 C. com. turc, iar creditorii
au demarat procedura imediată de faliment.
Prin aceiași hotărâre s-a declarat falimentul
societății începând cu 3 iunie 2010 ora 14,
15
.
Prin urmare, informația diseminată de
societatea pârâtă prin adresa din decembrie 2009 referitoare la starea de faliment
a societății reclamantei era conformă cu realitatea deoarece societatea se afla
la acea dată într-o procedură de faliment derulată conform dispozițiilor
codului comercial turc, procedură în cadrul căreia solicitase pe cale de
acțiune suspendarea falimentului pe baza unui proiect de îmbunătățire a
activității cerere care a fost respinsă.
Cum conținutul obiectiv al denigrării
ca formă de manifestare a concurenței neloiale nu este îndeplinită, reținerea
faptei nu au suport legal, chiar dacă în opinia Curții pârâta, îndeplinește
condiția de potențial concurent, activând în același domeniu de activitate.
Altfel spus, într-o economie de piață
în competiția dinte agenții economici, pentru câștigarea extinderea sau păstrării
clientelei, transmiterea de informații de natura celei analizate, care
corespunde realității nu reprezintă o concurență ilicită deoarece Legea nu
sancționează o astfel de formă de competiție.
Sub un alt aspect, chiar și în
absența acestei probe irefutabile cu privire la realitatea stării de faliment
în care se află reclamanta, din perspectiva criteriului bunei credințe și a
uzanțelor cinstite în evaluarea comportamentului pârâtei, raportat la modul în
care a fost transmisă informația urmată de solicitarea de a fi verificată de
destinatar pentru oficializarea ei, nu rezultă o intenție de denigrare ca formă
competițională pe care legea o prohibă deoarece lipsește o cerință esențială, referitoare
la caracterul credibil al denigrării pentru destinatarul ei, or, pârâta a
transmis informația sub rezerva verificării ei de către destinatar, distinct de
faptul că destinatarul fiind un comerciant se prezumă că are un nivel de
înțelegere a informației , astfel cum a fost comunicată, peste standardele de
referință medii ale unui client neprofesionist. În alte cuvinte nici sub
aspectul elementului psihic cerința credibilității defăimării nu era
îndeplinită.
Curtea constată totodată că
reclamanta în acțiunea în concurență neloială promovată la data de 11 februarie
2010, a afirmat ritos că nu este în faliment, trecând sub tăcere acțiunea
pendinte pe rolul instanțelor turce, având ca obiect suspendarea falimentului,
și semnificația juridică a procedurii declanșate în Turcia, iar în apel și
recurs nu s-a mai prezentat și nu a depus întâmpinare pentru a oferi propriile
argumente și explicații cu privire la procedura la care era supusă, dacă
procedura implica și o etapă de redresare a comerciantului aflat în dificultate
și consecințele juridice ale formulării unei astfel de acțiuni.
Așa fiind, Înalta Curte constatând
că în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, reținerea faptei de
concurență neloială în sarcina pârâtei prin denigrarea unui concurent de pe
piață în scopul dăunării bunului mers al activității acestuia, nu subzistă în
raport de dispozițiile legale incidente art. 4 lit. e) din Legea nr. 11/1991,
va admite prezentul recurs în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ. și va
modifica decizia atacată cu consecința admiterii apelului declarat de pârâtă
împotriva sentinței fondului pe care o va schimba în întregime în sensul
respingerii acțiunii reclamantei.
În temeiul art. 274 C. proc. civ.
reclamanta, ca parte căzută în pretenții va fi obligată să-i achite pârâtei SC D.C.
SRL suma de 2.018,6 lei cheltuieli de judecată ocazionate de acest litigiu
reprezentând onorariu de avocat și taxe judiciare de timbru.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta SC D.C.
SRL BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 32 din 27 ianuarie 2011
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, pe care o
modifică și în consecință:
Admite apelul declarat de pârâta SC D.C.
SRL BUCUREȘTI împotriva sentinței comerciale nr. 6792 din 7 iunie 2010 a
Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pe care o schimbă în
întregime, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta SC S.Y.I.V.T.A.S.
BUCUREȘTI.
Obligă intimata reclamantă SC S.Y.I.V.T.A.S.
BUCUREȘTI să-i achite pârâtei SC D.C. SRL BUCUREȘTI suma de 2.018,6 lei
cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2011.