ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3164/2011

Ședința publică din 18 octombrie 2011 Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta S.V.K.N.R.I. C.O. SRL prin lichidator judiciar B.J.F.C.G. SPRL a chemat în judecată pe pârâta SC D.O.S.I.M.G.B.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumei de 166.342 Euro, în lei la cursul zilei la data efectuării plății, reprezentând prețul mărfii neplătite, dobânda legală și anularea în parte a actului adițional nr. 1 la contractul nr. 7018 din 16 martie 2007 încheiat la data de 26 mai 2008, respectiv punctele 2,3,4. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că pârâta a achiziționat marfă de la societatea reclamantă în faliment, bunuri care nu au fost achitate integral, prin contractul nr. 7018 din 16 martie 2007, iar pentru a frauda creditorii au încheiat la data de 26 mai 2008 actul adițional nr. 1, după care asociații firmei au dispărut din România.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 43, art. 42, art. 46 C. com., art. 79, art. 80 lit. b), c) și g) din Legea nr. 85/2006. Pârâta prin întâmpinare a invocat excepția de prematuritate, a lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale pasive. Prin sentința comercială n. 12927 din 9 decembrie 2010, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins excepțiile invocate de pârâtă și a respins acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că reclamanta nu a dovedit că pârâta ar avea vreo datorie către reclamantă, din actele dosarului rezultând că titularul creanței este firma M.M.V. ve C.K.K.S. ve T.L.T.D.S. TURCIA, firmă furnizoare, care a derulat afaceri comerciale direct cu reclamanta.

De asemenea, tribunalul a reținut că reclamanta nu a precizat modul de calcul al pretențiilor, scadența obligației de plată, iar față de contractul invocat reclamanta este un terț. S-a mai constatat că reclamanta nu a precizat temeiul acțiunii, dacă este vorba despre o acțiune pauliană . În ceea ce privește excepția prematurității, tribunalul a reținut că procedura concilierii a fost îndeplinită prin solicitarea acestor pretenții pe calea somației de plată, fiind pronunțată sentința nr. 1005/2009, în dosar nr. 8442/3/2009. În ceea ce privește excepția lipsei de interes, tribunalul a constatat că reclamanta justifică interes în formularea acțiunii, contractul nr. R 0002-2007 din 10 septembrie 2007 a fost încheiat între reclamantă și firma din Turcia.

Împotriva acestei sentințe a promovat apel reclamanta, în faliment prin lichidator judiciar, prin care a susținut că cel obligat la plata contravalorii materialelor necesare efectuării lucrării este reclamanta, în calitate de antreprenor principal, iar pârâta a ridicat marfa din vama românească prin prepușii săi, iar facturile au fost emise de către firma din Turcia direct către pârâtă. A invocat dispozițiile art. 172 C. proc. civ., susținând că sarcina probei este inversată având în vedere starea de insolvență a reclamantei și lipsa documentelor contabile. Curtea, analizând cererea de apel, prin prisma unicului motiv de apel invocat, respectiv neobligarea pârâtei să depună documentația contabilă din care să rezulte obligațiile pârâtei față de reclamantă, a constatat că reclamanta nu a formulat un capăt de cerere în acest sens, ci a formulat această cerere prin nota de probatorii.

În continuare, instanța de apel a demonstrat faptul că sarcina probei aparține reclamantei, potrivit art. 1169 C. civ. În consecință, prin decizia comercială nr. 140 din 28 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul reclamantei. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC K.N.R.I. C.O. SRL în faliment, prin lichidator judiciar B.J.F.C.G. SPRL, prin care a solicitat casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru suplimentarea probatoriului. Recurenta nu a încadrat în drept recursul. Prin criticile dezvoltate, recurenta a susținut că instanța în mod eronat a motivat decizia de respingerea a apelului pe argumentul că ar fi trebuit promovată o acțiune pauliană, din moment ce reclamanta și-a întemeiat acțiunea și pe dispozițiile Legii nr. 85/2006.

Acțiunea în anulare promovată de reclamantă este o acțiune revocatorie specială, care împrumută elemente din acțiunea pauliană de drept comun. Instanța nu a constatat că între părți există un contract comercial, chiar și verbal, pentru marfa livrată pârâtei fiind emise facturi fiscale, acceptate la plată, creanța fiind certă, lichidă și exigibilă. Instanța a omis existența începutului de dovadă scrisă, care are ca obiect răsturnarea sarcinii probei, iar cererea de obligarea a pârâtei la depunerea evidențelor contabile a fost formulată prin cererea de chemare în judecată. Dispozițiile art. 129 C. proc. civ. impuneau judecătorului să administreze toate probele necesare pentru pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale.

Mai mult, arată recurenta instanța nu a avut în vedere nici prevederile art. 1184 C. civ. și art. 46 C. com., în ceea ce privește proba în relațiile comerciale. În speță au fost depuse înscrisuri care atestă relația comercială dintre părți. Cu referire la dobândă, recurenta arată că instanța nu a făcut nici o analiză. Pentru prezentarea înscrisurilor în mod eronat a apreciat instanța că era necesar un capăt de cerere distinct, deoarece această necesitate a rezultat din dezbateri. Prealabil examinării criticilor invocate de către recurentă, Înalta Curte observă că argumentele reclamantei exced analizei efectuată de către instanța de apel, în sensul constatării că singurul motiv de apel a vizat neobligarea pârâtei la depunerea documentației contabile din care să rezulte obligațiile acesteia față de reclamantă, astfel încât controlul de legalitate al instanței de recurs, nu poate depăși aceste limite.

Analiza criticilor formulate de recurentă din perspectiva motivului reprezentat de interpretarea greșită a dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., prin raportare la temeiul cererii de chemare în judecată și la dispozițiile art. 1169 C. civ. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta în faliment a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii mărfii livrată de către o societate din Turcia, precum și dobânda legală aferentă acestei sume. Instanțele de fond, în virtutea rolului devolutiv au apreciat că în raport de temeiul acțiunii și de actele depuse în susținere nu s-a demonstrat că acestea pot produce efectele juridice prevăzute de art. 969 C. civ. Astfel, dispozițiile art. 969 C. civ., care instituie principiul forței obligatorii a unui act juridic, impun existența unui înscris care să dea naștere la drepturi și obligații care să se impună părților precum legea.

De asemenea, este de necontestat că proba în relațiile comerciale se poate face și cu înscrisuri nepreconstituite, reglementate de art. 1183, art. 1184, art. 1185, art. 1191 C. civ. și art. 46 C. com., precum și cu facturi și corespondență comercială . Deși recurenta încearcă să acrediteze ideea că în ceea ce privește obligația comercială a fost efectuat un început de dovadă, iar pentru dovedirea pretențiilor instanța trebuia să se substituie părții, această susținere nu poate fi primită. Principiile repartizării inițiativei în exercitarea dreptului la proba sunt guvernate de următoarele reguli: reclamantul va face proba faptului generator al raportului juridic dintre el și pârât, pârâtul va invoca si va dovedi fapte de natură a determina ineficacitatea faptului generator pretins de reclamant.

În ceea ce privește situația când judecătorul intervine în sarcina probei, nu trebuie încălcată regula statornicită de art. 1169 C. civ., reclamantul fiind cel care trebuie să își probeze afirmațiile. În ceea ce privește ignorarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în sensul că instanța trebuia să solicite toate dovezile necesare în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice, această critică este neîntemeiată. Art. 129 C. proc. civ. impune judecătorului obligația de a respecta și de a face să fie respectate principiul contradictorialității și celelalte principii ale procesului civil. Principiul aflării adevărului, statornicit de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. implică ca toate împrejurările de fapt ale cauzei să fie stabilite de către instanță în deplină concordanță cu realitatea.

Însă rolul activ al judecătorului cunoaște limitări determinate de principiul disponibilității procesuale, potrivit căruia instanța este obligată să se pronunțe asupra celor solicitate în scopul aplicării corecte a legii. În situația în care reclamanta nu a formulat un capăt de cerere privind prezentarea de către pârâtă a unor documente contabile, registre, ca și temei al acțiunii întemeiată pe dispozițiile art. 974-975 C. civ. sau art. 143 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2006. Din punctul de vedere al criticii întemeiată pe art. 43 C. com., raportat la art. 1088 C. civ., se constată că instanța nici nu putea lua în examinare acest petit al acțiunii, în condițiile în care exigibilitatea creanței depindea de administrarea probelor din prezenta cauză, fiind în legătură de accesorialitate cu capătul principal privind certitudinea existenței dreptului reclamat.

În consecință, față de cele ce preced, conform art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC K.N.R.I. C.O. SRL PRIN LICHIDATOR B.F.J. C.G. SPRL BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 140 din 28 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2011.