ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3164/2011

Ședința publică din 18 octombrie 2011

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta S.V.K.N.R.I. C.O.

SRL prin lichidator judiciar B.J.F.C.G. SPRL a chemat în judecată pe pârâta SC D.O.S.I.M.G.B.A.,

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata

sumei de 166.342 Euro, în lei la cursul zilei la data efectuării plății, reprezentând

prețul mărfii neplătite, dobânda legală și anularea în parte a actului

adițional nr. 1 la contractul nr. 7018 din 16 martie 2007 încheiat la data de

26 mai 2008, respectiv punctele 2,3,4.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat

că pârâta a achiziționat marfă de la societatea reclamantă în faliment, bunuri

care nu au fost achitate integral, prin contractul nr. 7018 din 16 martie 2007,

iar pentru a frauda creditorii au încheiat la data de 26 mai 2008 actul

adițional nr. 1, după care asociații firmei au dispărut din România.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe

dispozițiile art. 43, art. 42, art. 46 C. com., art. 79, art. 80 lit. b), c) și

g) din Legea nr. 85/2006.

Pârâta prin întâmpinare a invocat

excepția de prematuritate, a lipsei de interes și excepția lipsei calității

procesuale pasive.

Prin sentința comercială n. 12927 din

9 decembrie 2010, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins

excepțiile invocate de pârâtă și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a

reținut că reclamanta nu a dovedit că pârâta ar avea vreo datorie către

reclamantă, din actele dosarului rezultând că titularul creanței este firma M.M.V.

ve C.K.K.S. ve T.L.T.D.S. TURCIA, firmă furnizoare, care a derulat afaceri

comerciale direct cu reclamanta.

De asemenea, tribunalul a reținut că

reclamanta nu a precizat modul de calcul al pretențiilor, scadența obligației

de plată, iar față de contractul invocat reclamanta este un terț.

S-a mai constatat că reclamanta nu a

precizat temeiul acțiunii, dacă este vorba despre o acțiune pauliană .

În ceea ce privește excepția

prematurității, tribunalul a reținut că procedura concilierii a fost

îndeplinită prin solicitarea acestor pretenții pe calea somației de plată, fiind

pronunțată sentința nr. 1005/2009, în dosar nr. 8442/3/2009.

În ceea ce privește excepția lipsei de

interes, tribunalul a constatat că reclamanta justifică interes în formularea

acțiunii, contractul nr. R 0002-2007 din 10 septembrie 2007 a fost încheiat

între reclamantă și firma din Turcia.

Împotriva acestei sentințe a promovat

apel reclamanta, în faliment prin lichidator judiciar, prin care a susținut că

cel obligat la plata contravalorii materialelor necesare efectuării lucrării

este reclamanta, în calitate de antreprenor principal, iar pârâta a ridicat

marfa din vama românească prin prepușii săi, iar facturile au fost emise de

către firma din Turcia direct către pârâtă. A invocat dispozițiile art. 172 C.

proc. civ., susținând că sarcina probei este inversată având în vedere starea

de insolvență a reclamantei și lipsa documentelor contabile.

Curtea, analizând cererea de apel,

prin prisma unicului motiv de apel invocat, respectiv neobligarea pârâtei să

depună documentația contabilă din care să rezulte obligațiile pârâtei față de

reclamantă, a constatat că reclamanta nu a formulat un capăt de cerere în acest

sens, ci a formulat această cerere prin nota de probatorii.

În continuare, instanța de apel a

demonstrat faptul că sarcina probei aparține reclamantei, potrivit art. 1169 C.

civ.

În consecință, prin decizia comercială

nr. 140 din 28 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială,

a respins ca nefondat apelul reclamantei.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta SC K.N.R.I. C.O. SRL în faliment, prin lichidator judiciar B.J.F.C.G.

SPRL, prin care a solicitat casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre

rejudecare pentru suplimentarea probatoriului.

Recurenta nu a încadrat în drept

recursul.

Prin criticile dezvoltate, recurenta a

susținut că instanța în mod eronat a motivat decizia de respingerea a apelului

pe argumentul că ar fi trebuit promovată o acțiune pauliană, din moment ce

reclamanta și-a întemeiat acțiunea și pe dispozițiile Legii nr. 85/2006.

Acțiunea în anulare promovată de reclamantă este o acțiune revocatorie

specială, care împrumută elemente din acțiunea pauliană de drept comun.

Instanța nu a constatat că între părți

există un contract comercial, chiar și verbal, pentru marfa livrată pârâtei

fiind emise facturi fiscale, acceptate la plată, creanța fiind certă, lichidă

și exigibilă.

Instanța a omis existența începutului

de dovadă scrisă, care are ca obiect răsturnarea sarcinii probei, iar cererea

de obligarea a pârâtei la depunerea evidențelor contabile a fost formulată prin

cererea de chemare în judecată.

Dispozițiile art. 129 C. proc. civ.

impuneau judecătorului să administreze toate probele necesare pentru

pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale.

Mai mult, arată recurenta instanța nu

a avut în vedere nici prevederile art. 1184 C. civ. și art. 46 C. com., în ceea

ce privește proba în relațiile comerciale. În speță au fost depuse înscrisuri

care atestă relația comercială dintre părți.

Cu referire la dobândă, recurenta

arată că instanța nu a făcut nici o analiză.

Pentru prezentarea înscrisurilor în

mod eronat a apreciat instanța că era necesar un capăt de cerere distinct,

deoarece această necesitate a rezultat din dezbateri.

Prealabil examinării criticilor

invocate de către recurentă, Înalta Curte observă că argumentele reclamantei

exced analizei efectuată de către instanța de apel, în sensul constatării că

singurul motiv de apel a vizat neobligarea pârâtei la depunerea documentației

contabile din care să rezulte obligațiile acesteia față de reclamantă, astfel

încât controlul de legalitate al instanței de recurs, nu poate depăși aceste

limite.

Analiza criticilor formulate de

recurentă din perspectiva motivului reprezentat de interpretarea greșită a dispozițiilor

art. 129 alin. (5) C. proc. civ., prin raportare la temeiul cererii de chemare

în judecată și la dispozițiile art. 1169 C. civ.

Prin cererea de chemare în judecată,

reclamanta în faliment a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii mărfii

livrată de către o societate din Turcia, precum și dobânda legală aferentă

acestei sume. Instanțele de fond, în virtutea rolului devolutiv au apreciat că

în raport de temeiul acțiunii și de actele depuse în susținere nu s-a

demonstrat că acestea pot produce efectele juridice prevăzute de art. 969 C.

civ.

Astfel, dispozițiile art. 969 C. civ.,

care instituie principiul forței obligatorii a unui act juridic, impun

existența unui înscris care să dea naștere la drepturi și obligații care să se

impună părților precum legea. De asemenea, este de necontestat că proba în

relațiile comerciale se poate face și cu înscrisuri nepreconstituite,

reglementate de art. 1183, art. 1184, art. 1185, art. 1191 C. civ. și art. 46 C.

com., precum și cu facturi și corespondență comercială .

Deși recurenta încearcă să acrediteze

ideea că în ceea ce privește obligația comercială a fost efectuat un început de

dovadă, iar pentru dovedirea pretențiilor instanța trebuia să se substituie

părții, această susținere nu poate fi primită.

Principiile repartizării inițiativei

în exercitarea dreptului la proba sunt guvernate de următoarele reguli:

reclamantul va face proba faptului generator al raportului juridic dintre el și

pârât, pârâtul va invoca si va dovedi fapte de natură a determina

ineficacitatea faptului generator pretins de reclamant. În ceea ce privește

situația când judecătorul intervine în sarcina probei, nu trebuie încălcată

regula statornicită de art. 1169 C. civ., reclamantul fiind cel care trebuie să

își probeze afirmațiile.

În ceea ce privește ignorarea art. 129

alin. (5) C. proc. civ., în sensul că instanța trebuia să solicite toate

dovezile necesare în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice,

această critică este neîntemeiată. Art. 129 C. proc. civ. impune judecătorului

obligația de a respecta și de a face să fie respectate principiul

contradictorialității și celelalte principii ale procesului civil. Principiul

aflării adevărului, statornicit de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. implică ca

toate împrejurările de fapt ale cauzei să fie stabilite de către instanță în

deplină concordanță cu realitatea. Însă rolul activ al judecătorului cunoaște

limitări determinate de principiul disponibilității procesuale, potrivit căruia

instanța este obligată să se pronunțe asupra celor solicitate în scopul

aplicării corecte a legii. În situația în care reclamanta nu a formulat un

capăt de cerere privind prezentarea de către pârâtă a unor documente contabile,

registre, ca și temei al acțiunii întemeiată pe dispozițiile art. 974-975 C.

civ. sau art. 143 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2006.

Din punctul de vedere al criticii

întemeiată pe art. 43 C. com., raportat la art. 1088 C. civ., se constată că

instanța nici nu putea lua în examinare acest petit al acțiunii, în condițiile

în care exigibilitatea creanței depindea de administrarea probelor din prezenta

cauză, fiind în legătură de accesorialitate cu capătul principal privind

certitudinea existenței dreptului reclamat.

În consecință, față de cele ce preced,

conform art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta SC K.N.R.I. C.O. SRL PRIN LICHIDATOR B.F.J. C.G. SPRL BUCUREȘTI

împotriva deciziei comerciale nr. 140 din 28 martie 2011 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2011.