ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2147/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta B.M. a

solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea Hotărârii

nr. 32782 din 26 iulie 2012 emisă de pârâta C.J.P. Cluj, cu consecința

recunoașterii în favoarea reclamantei a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că, deși a depus toate actele necesare pentru

stabilirea calității de refugiat, pârâta i-a respins cererea motivat de faptul

că datele prezentate sunt contradictorii.

Prin sentința civilă nr.

121/2013 din 7 februarie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal a anulat cererea de acordare a daunelor

morale și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B.M.,

în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Cluj.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că prin Hotărârea nr. 32782

din 26 iulie 2012 s-a respins cererea reclamantei de acordare a drepturilor

prevăzute de Legea nr. 189/2000, motivat de faptul că datele sunt

contradictorii în dovedirea calității de refugiat; că, atât în fața organului

administrativ, cât și în instanță, pentru dovedirea refugiului, reclamanta a

depus declarații autentice ale martorilor C.C. și M.V.

În vederea administrării

nemijlocite a probei cu martori, în temeiul art. 129 alin. (4) - (6) C. proc.

civ., coroborat cu art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 127/2002 privind Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 189/2000, instanța a dispus audierea

reclamantei și a martorilor, în vederea clarificării aspectelor concrete și

împrejurărilor menționate în declarațiile date în fața notarului, iar, în

temeiul dispozițiilor art. 129, corelat cu art. 218 C. proc. civ., a constatat

că se impune și citarea reclamantei cu mențiunea „personal la interogator”.

Având în

vedere că la termenul de judecată stabilit nici reclamanta și nici martorii

legal citați nu s-au prezentat în instanță, instanța, în temeiul art. 103 alin.

(1) C. proc. civ., raportat art. 188 alin. (3) din același cod, a decăzut-o pe

reclamantă din proba cu martori, iar pentru lipsa reclamantei la interogatoriu a

făcut aplicația prevederilor art. 225 C. proc. civ.

A reținut

instanța că din conținutul declarației autentificate de notarul public,

prezentată de reclamantă în faza administrativă de soluționare a cererii, nu

rezultă elemente de fapt concrete, certe și verificabile în legătură cu starea

de fapt dedusă judecății, mai precis declaranții arată cu titlu general despre

anumite evenimente care au avut loc cu mult timp în urmă, fără însă să aducă

detalii cu privire la faptul refugiului pretins de reclamantă și că acesta s-ar

datora unor persecuții de natură etnică.

Apreciind că prin

prisma actelor dosarului și probelor administrate nu se poate reține calitatea

reclamantei de persoană persecutată din motive etnice în sensul art. 1 lit. c)

din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, Curtea, în temeiul art.

18 din Legea nr. 554/2004, a respins cererea și a menținut în întregime

hotărârea atacată, iar în temeiul art. 133 alin. (1) C. proc. civ., corelat cu art.

112 pct. 3 din același cod, a anulat cererea privind obligarea pârâtei la plata

daunelor morale, obiectul nefiind precizat sub aspect valoric.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta B.M., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea

recursului declarat se arată că instanța de fond a pronunțat o sentință cu

încălcarea art. 304 pct. 4 C. proc. civ., întrucât și-a depășit atribuțiile

puterii judecătorești, iar sentința este lipsită de temei legal și a fost dată

cu aplicarea greșită a legii.

Astfel, recurenta

arată, în esență, că instanța de fond nu a luat în considerare vârsta

martorilor și a apreciat în lipsa acestora că reclamanta nu îndeplinește

condițiile cerute de lege pentru a avea calitatea de refugiat, precum și faptul

că pentru a putea exercita un control judiciar pertinent și efectiv și pentru a

putea aprecia asupra concludenței și utilității eventualei probe cu martorii

care au dat declarații notariale, instanța avea nevoie să cunoască argumentele

concrete care au conturat soluția de respingere a cererii reclamantei.

Examinând

cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum

și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control

judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304

sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de

materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

Astfel, Înalta Curte

are în vedere faptul că potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate

în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive

etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările

ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean

român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice,

în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Prin persoana care a

fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege

persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul

în altă localitate din motive etnice.

Astfel, legiuitorul a

urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost

victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit art.

6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor

acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în

situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale

eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil,

prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

În speță,

recurenta-reclamantă a încercat să-și dovedească calitatea de persoană

refugiată prin intermediul probei testimoniale.

În scopul evitării

eventualelor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice

este necesar ca cel puțin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a

aflat în aceeași situație cu reclamantul.

În mod

corect instanța de fond și-a manifestat rolul activ în conformitate cu

dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., dispunând audierea nemijlocită a

celor doi martori, C.C. și M.V., respectiv citarea reclamantei cu mențiunea

„personal la interogator”, însă la termenul din 7 februarie 2013 nici

reclamanta și nici martorii legal citați nu s-au prezentat în instanță, astfel

că instanța a decăzut-o pe reclamantă din proba cu martori, iar pentru lipsa

reclamantei la interogatoriu a făcut aplicația prevederilor art. 225 C. proc.

civ.

Instanța

de fond a constatat în mod corect că din conținutul declarației autentificate

de notarul public, prezentată de reclamantă în faza administrativă de

soluționare a cererii, nu rezultă elemente de fapt concrete, certe și

verificabile în legătură cu starea de fapt dedusă judecății, mai precis

declaranții au arătat cu titlu general despre anumite evenimente care au avut

loc cu mult timp în urmă, fără însă să aducă detalii cu privire la faptul

refugiului pretins de reclamantă și că acesta s-ar datora unor persecuții de

natură etnică.

Înalta Curte reține că

în aceste circumstanțe, câtă vreme nu sunt detaliate aspectele legate de

refugiu, nu se poate reține ipoteza normei prevăzute de art. 1 din Legea nr. 189/2000.

Or, simplele

declarații ale martorilor din care rezultă că aceștia cunosc situația

recurentei nu pot fi luate în considerare, mai ales că nici unul dintre aceștia

nu a probat afirmațiile cu acte oficiale.

Astfel, Înalta Curte

constată că din actele dosarului rezultă, fără putință de tăgadă, că

înscrisurile și declarațiile martorilor nu respectă cerințele prevăzute de lege

și nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.

Înalta Curte

apreciază că, și dacă s-ar fi audiat martorii C.C. și M.V., declarațiile

acestora nu ar fi fost în măsură să aducă detalii cu privire la perioada

refugiului pretins de reclamantă, de vreme ce din declarația notarială depusă

la dosar rezultă că reclamanta s-ar fi refugiat în com. Mihai Viteazu, jud.

Cluj „în perioada 6 septembrie 1940, din motive etnice și din cauza persecuției

(…) întorcându-se din refugiu în 6 martie 1945”, iar din adeverința emisă de

Școala generală din localitatea Cuci rezultă că în anul școlar 1941/1942

reclamanta a fost la această unitate școlară.

Cum

recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că ar fi fost refugiată și că acest

lucru ar fi fost consecința unor persecuții din motive etnice, în mod corect

instanța de fond a reținut că reclamanta nu se încadrează în prevederile art. 1

lit. c) din Legea nr. 189/2000 și, în consecință, a dispus respingerea acțiunii

ca nefondată.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este

temeinică și legală.

În

consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art.

312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința

atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta B.M. împotriva sentinței civile nr. 121/2013 din 7

februarie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 9 mai 2014.