ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2147/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta B.M. a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea Hotărârii nr. 32782 din 26 iulie 2012 emisă de pârâta C.J.P. Cluj, cu consecința recunoașterii în favoarea reclamantei a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, deși a depus toate actele necesare pentru stabilirea calității de refugiat, pârâta i-a respins cererea motivat de faptul că datele prezentate sunt contradictorii. Prin sentința civilă nr. 121/2013 din 7 februarie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a anulat cererea de acordare a daunelor morale și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B.M., în contradictoriu cu pârâta C.J.P.

Cluj. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că prin Hotărârea nr. 32782 din 26 iulie 2012 s-a respins cererea reclamantei de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, motivat de faptul că datele sunt contradictorii în dovedirea calității de refugiat; că, atât în fața organului administrativ, cât și în instanță, pentru dovedirea refugiului, reclamanta a depus declarații autentice ale martorilor C.C. și M.V. În vederea administrării nemijlocite a probei cu martori, în temeiul art. 129 alin. (4) - (6) C. proc. civ., coroborat cu art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 127/2002 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 189/2000, instanța a dispus audierea reclamantei și a martorilor, în vederea clarificării aspectelor concrete și împrejurărilor menționate în declarațiile date în fața notarului, iar, în temeiul dispozițiilor art. 129, corelat cu art. 218 C. proc.

civ., a constatat că se impune și citarea reclamantei cu mențiunea „personal la interogator”. Având în vedere că la termenul de judecată stabilit nici reclamanta și nici martorii legal citați nu s-au prezentat în instanță, instanța, în temeiul art. 103 alin. (1) C. proc. civ., raportat art. 188 alin. (3) din același cod, a decăzut-o pe reclamantă din proba cu martori, iar pentru lipsa reclamantei la interogatoriu a făcut aplicația prevederilor art. 225 C. proc. civ.

A reținut instanța că din conținutul declarației autentificate de notarul public, prezentată de reclamantă în faza administrativă de soluționare a cererii, nu rezultă elemente de fapt concrete, certe și verificabile în legătură cu starea de fapt dedusă judecății, mai precis declaranții arată cu titlu general despre anumite evenimente care au avut loc cu mult timp în urmă, fără însă să aducă detalii cu privire la faptul refugiului pretins de reclamantă și că acesta s-ar datora unor persecuții de natură etnică. Apreciind că prin prisma actelor dosarului și probelor administrate nu se poate reține calitatea reclamantei de persoană persecutată din motive etnice în sensul art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, Curtea, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, a respins cererea și a menținut în întregime hotărârea atacată, iar în temeiul art. 133 alin. (1) C. proc.

civ., corelat cu art. 112 pct. 3 din același cod, a anulat cererea privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale, obiectul nefiind precizat sub aspect valoric. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta B.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului declarat se arată că instanța de fond a pronunțat o sentință cu încălcarea art. 304 pct. 4 C. proc. civ., întrucât și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, iar sentința este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Astfel, recurenta arată, în esență, că instanța de fond nu a luat în considerare vârsta martorilor și a apreciat în lipsa acestora că reclamanta nu îndeplinește condițiile cerute de lege pentru a avea calitatea de refugiat, precum și faptul că pentru a putea exercita un control judiciar pertinent și efectiv și pentru a putea aprecia asupra concludenței și utilității eventualei probe cu martorii care au dat declarații notariale, instanța avea nevoie să cunoască argumentele concrete care au conturat soluția de respingere a cererii reclamantei. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că potrivit art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate. Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice. Astfel, legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege. În speță, recurenta-reclamantă a încercat să-și dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei testimoniale. În scopul evitării eventualelor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice este necesar ca cel puțin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a aflat în aceeași situație cu reclamantul.

În mod corect instanța de fond și-a manifestat rolul activ în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., dispunând audierea nemijlocită a celor doi martori, C.C. și M.V., respectiv citarea reclamantei cu mențiunea „personal la interogator”, însă la termenul din 7 februarie 2013 nici reclamanta și nici martorii legal citați nu s-au prezentat în instanță, astfel că instanța a decăzut-o pe reclamantă din proba cu martori, iar pentru lipsa reclamantei la interogatoriu a făcut aplicația prevederilor art. 225 C. proc. civ.

Instanța de fond a constatat în mod corect că din conținutul declarației autentificate de notarul public, prezentată de reclamantă în faza administrativă de soluționare a cererii, nu rezultă elemente de fapt concrete, certe și verificabile în legătură cu starea de fapt dedusă judecății, mai precis declaranții au arătat cu titlu general despre anumite evenimente care au avut loc cu mult timp în urmă, fără însă să aducă detalii cu privire la faptul refugiului pretins de reclamantă și că acesta s-ar datora unor persecuții de natură etnică. Înalta Curte reține că în aceste circumstanțe, câtă vreme nu sunt detaliate aspectele legate de refugiu, nu se poate reține ipoteza normei prevăzute de art. 1 din Legea nr. 189/2000.

Or, simplele declarații ale martorilor din care rezultă că aceștia cunosc situația recurentei nu pot fi luate în considerare, mai ales că nici unul dintre aceștia nu a probat afirmațiile cu acte oficiale. Astfel, Înalta Curte constată că din actele dosarului rezultă, fără putință de tăgadă, că înscrisurile și declarațiile martorilor nu respectă cerințele prevăzute de lege și nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă. Înalta Curte apreciază că, și dacă s-ar fi audiat martorii C.C. și M.V., declarațiile acestora nu ar fi fost în măsură să aducă detalii cu privire la perioada refugiului pretins de reclamantă, de vreme ce din declarația notarială depusă la dosar rezultă că reclamanta s-ar fi refugiat în com.

Mihai Viteazu, jud. Cluj „în perioada 6 septembrie 1940, din motive etnice și din cauza persecuției (…) întorcându-se din refugiu în 6 martie 1945”, iar din adeverința emisă de Școala generală din localitatea Cuci rezultă că în anul școlar 1941/1942 reclamanta a fost la această unitate școlară. Cum recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că ar fi fost refugiată și că acest lucru ar fi fost consecința unor persecuții din motive etnice, în mod corect instanța de fond a reținut că reclamanta nu se încadrează în prevederile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000 și, în consecință, a dispus respingerea acțiunii ca nefondată. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva sentinței civile nr. 121/2013 din 7 februarie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 mai 2014.