ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7047/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul M.V. a solicitat anularea Hotărârii nr. 31586 din 05 aprilie 2012 emisă de pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, cu consecința recunoașterii în favoarea sa a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000. Prin sentința civilă nr. 621 din 27 septembrie 2012 Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamantul M.V. în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că martora C.A. a declarat că nu a aflat în mod nemijlocit despre refugiul reclamantului și al familiei sale, ci că a aflat despre acesta de la părinții ei, care vorbeau în casă despre faptul că familia reclamantului ar fi fost chemată în localitatea de refugiu de către membrii penticostali.

Prin urmare, Curtea de Apel a apreciat că starea de fapt este nerelevantă raportat la situația concretă a refugiului reclamantului și a familiei acestuia, neputând forma convingerea instanței că acesta este îndreptățit la acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000. Împotriva acestei hotărâri, reclamantul M.V. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului recurentul a arătat că prin contestația înregistrată la data de 06 iunie 2012 pe rolul Curții de Apel Cluj a solicitat, anularea Hotărârii nr. 31586 din 05 aprilie 2012 emisă de Comisia pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 189/2000, recunoașterea calității de refugiat din motive etnice și acordarea drepturilor aferente conform legii.

Prin sentința civila nr. 621 pronunțată la data de 27 septembrie 2012 de Curtea de Apel Cluj s-a respins acțiunea în contencios administrativ formulată, pentru motivul că la termenul din 27 septembrie 2012, termen la care a fost audiată martora C.A., aceasta nu ar fi dat lămuriri necesare legate de starea de fapt cu privire la refugiu și perioada în care ar fi avut loc refugiul recurentului. În urma probatoriului administrat, s-a apreciat că declarațiile martorilor depuse în probațiune, care au fost date în fața notarului public sunt pertinente și au legătură cu obiectul cauzei, martorii arătând detalii ale refugiului reclamantului, împreună cu familia acestuia și relatând fapte pe care le-au cunoscut direct și în care au fost implicați personal.

Declarația martorei C.A., născută în anul 1932, dată în fața Curții de Apel la data de 27 septembrie 2012, a fost o declarație dată de o persoană în vârstă care a trăit numai în mediu rural, cu afecțiuni de sănătate, cu auzul specific vârstei, însă o declarație prin care a susținut în mare parte cele menționate în declarația dată în fața notarului public. Recurentul a mai susținut că sentința pronunțată este netemeinică și nelegală având în vedere faptul că din acte rezultă refugierea, iar legea nu exclude copii care s-au refugiat împreună cu părinții sau care au fost născuți în aceea perioadă, aceștia suportând consecințele nefavorabile rezultate dintr-o atare situație, excluderea sa de la beneficiul acordat de lege fiind nelegală.

Recurentul mai arată că susținerile potrivit cărora martora, care la acea vreme avea vârsta de 12 ani, ar fi aflat de la părinții ei, care vorbeau în casă despre faptul că familia recurentului ar fi fost chemată în localitatea de refugiu, nu pot avea nici un fel de suport, întrucât el nu putea avea alt domiciliu decât al părinților având în vedere vârsta pe care o avea la aceea vreme, fiind exclusă orice manifestare de voință în sensul alegerii domiciliului. În concluzie, ținând cont de contextul general în care părinții au suferit prejudicii prin refugiere, recurentul consideră că pentru motive de echitate nu se justifică aplicarea unui tratament discriminatoriu minorilor, refugiați împreună cu părinții sau născuți în refugiu, statul având îndatorirea de protecție și sprijin în mod egal tuturor cetățenilor săi.

Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una dintre situațiile expres prevăzute de lege. Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.

Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice. Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege. Recurentul a încercat să dovedească că are calitatea de persoană refugiată, prin intermediul probei testimoniale. În ședința publică din data de 06 decembrie 2012, în vederea administrării nemijlocite a probei cu martori, Curtea de Apel a pus în vedere reclamantului să prezinte martora C.A.

fără citare, (celălalt martor fiind decedat), martoră care a dat declarație notarială pentru a lămuri chestiuni legate de starea de fapt cu privire la refugiu, perioada, motivele refugiului precum și pentru a vedea astfel dacă reclamantul este sau nu este îndreptățit la acordarea drepturilor compensatorii pretinse. La termenul din 27 septembrie 2012, în temeiul art. 193 alin. (6) C. proc. civ., sub prestare de jurământ, s-a procedat la audierea martorei C.A., care prin declarația dată nu a oferit lămuririle necesare legate de starea de fapt cu privire la refugiu, perioada și motivele acestuia, susținerile sale fiind generice și sumare, neputând oferi mai multe detalii referitoare la împrejurările care au determinat refugiul recurentului și a familiei sale, cât și perioada de refugiu.

Mai mult decât atât, martora a declarat că nu a aflat în mod nemijlocit despre refugiul recurentului și al familiei sale, ci că a aflat despre acesta de la părinții ei, care vorbeau în casă despre faptul că familia reclamantului ar fi fost chemată în localitatea de refugiu de către membrii penticostali. Prin urmare, starea de fapt este nerelevantă raportat la situația concretă a refugiului recurentului și a familiei acestuia, neputând forma convingerea instanței că acesta este îndreptățit la acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000. Simpla mutare a recurentului, dintr-o localitate în alta, nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuții etnice. Așa fiind, cum recurentul-reclamant nu a făcut dovada în nici un fel că ar fi fost refugiat și că acest lucru ar fi fost consecința unor persecuții din motive etnice, în mod corect, instanța de fond, a dispus respingerea acțiunii ca nefondată.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul M.V. împotriva sentinței civile nr. 621 din 27 septembrie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2013.