ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 990/2015

Decizia nr. 990/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3014 din 03 septembrie 2012 pronunțată în Dosarul nr. x/1285/2011 al Tribunalului Specializat Cluj s-a respins cererea formulată de către reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta B., ca fiind neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, că prin contractul intitulat de delegație, înregistrat la pârâtă din 6 decembrie 2006 și încheiat în data de 20 decembrie 2006, s-a statuat, printre altele, faptul că delegatarul SC A. SRL l-a acceptat, în calitate de debitor, pe delegatul B., alături de delegantul SC C. SA, pentru recuperarea sumei de 8.304.881,69 lei. B. datora către SC C. SA suma de 8.304.881,69 lei, această societate datorând aceeași sumă către SC A. SRL. Banii proveneau din contractele de execuție de lucrări din 4 septembrie 2006 și din 6 noiembrie 2006. Debitorul B. trebuia să achite, cu prioritate, aceste sume delegatarului, neputând face nicio plată debitorului său SC C. SA înainte de a avea acordul scris al SC A. SRL (filele 13-16).

Este indiscutabil că sumele de bani pe care pârâta le datora SC C. SA își aveau izvorul în niște contracte de execuție de lucrări având ca obiect realizarea alimentării cu apă potabilă a localităților Chinteni, Deușu, Vechea, Măcicașu și Sânmartin, B., județul Cluj (fapt necontestat de către nimeni). în situația în care această investiție nu a fost realizată, excepția de neexecutare a contractului poate fi invocată, cu succes, de către pârâtă. Prin contractul încheiat între părți și invocat în prezentul dosar, pârâta nu s-a obligat să plătească, fără nicio cauză, anumite sume de bani către reclamantă. Plata trebuia făcută doar în condițiile în care suma era datorată delegantului, acesta îndeplinindu-și, la rândul său, obligațiile asumate. Dacă delegantului nu i se datorează nimic, este evident că nici delegatarului nu trebuia să-i fie făcută vreo plată. Nu se contestă faptul că prin contractul încheiat nu s-ar fi născut o nouă obligație în sarcina delegatului și în favoarea delegatarului, dar această obligație trebuie să aibă la rândul său o cauză, neputând fi una pură și simplă. Or, această

cauză constă tocmai în realizarea lucrărilor de investiție de către delegant, pârâta nedatorând, în caz contrar, nimic nimănui. Un contract prin care cineva se obligă să plătească cuiva o sumă de bani, fără a avea o cauză (fie aceasta chiar o donație, ceea ce însă nu este cazul în speță), este nul absolut, lui lipsindu-i unul dintre elementele sale constitutive. Or, prezentul contract nu este nul absolut, el făcând trimitere, chiar dacă nu direct, la obligația pe care delegatul o are față de delegant, obligație care, așa cum s-a arătat nu poate fi executată tocmai pentru că la rândul său, delegantul nu și-a îndeplinit obligația corelativă. Această interpretare este singura acceptabilă din moment ce părțile au dorit să dea eficiență unor raporturi juridice existente sau nou create între ele, interpretarea unei clauze interpretabile (sau chiar a unui întreg contract) trebuind să fie făcută în sensul în care ea își va produce efectele dorite de părți și nu în sensul înlăturării ei totale.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC A. SRL solicitând admiterea apelului așa cum a fost formulat și motivat; schimbarea în întregime a hotărârii apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând apelul declarat de către reclamanta SC A. SRL prin prisma motivelor de apel și a dispozițiilor art. 292 și urm. C. proc. civ., Curtea de apel a reținut următoarele:

La data de 20 decembrie 2006, s-a încheiat contractul de delegație, părți ale acestei convenții fiind SC C. SA în calitate de delegant, reclamanta SC A. SRL în calitate de delegatar și pârâta B. în calitate de delegat.

Premisele încheierii acestui contract sunt, potrivit convenției părților - art. 4 - datoriile pe care părțile le aveau oarecum reciproc. Astfel, SC C. SA datorează reclamantei suma de 8.304.881,69 lei în timp ce pârâta datorează delegantului SC C. SA 8.304.881,69 lei, rezultând din contractele dinj 04 septembrie 2006 respectiv

din 06 noiembrie 2006. Conform înțelegerii părților, sumele amintite sunt recunoscute expres de către acestea ca fiind datorii, semnatarele convenției recunoscându-și reciproc dreptul de a proceda la executarea silită a sumelor dacă termenele convenționale nu sunt respectate.

În temeiul aceleiași convenții, (art. 5) reclamanta, în calitate de delegatar, acceptă în calitate de debitor pe pârâtă (delegat) alături de vechiul său debitor, în scopul recuperării creanței amintite mai sus.

Părțile au stabilit (art. 7 din contract) un grafic de plată a sumei, obiect a convenției tripartite: 500.000 lei până la 10 februarie 2007, 500.000 lei până la 10 martie 2007 restul sumei urmând a fi achitată până la data de 10 noiembrie 2007.

Probele administrate în cauză evidențiază faptul că părțile au început executarea obligațiilor contractuale asumate, pârâta achitând

reclamantei în anul 2007 și 2008 suma de 3.518.457,71 lei iar delegantul suma de 330.762,65 lei rămânând un rest de plată în sumă de 4.455.661,33 lei; plata sumelor amintite mai sus nu a fost contestată de nici una din părțile contractante.

Literatura de specialitate definește contractul de delegație ca fiind convenția prin care un debitor, numit delegant, obține și aduce creditorului său, numit delegatar, consimțământul unei alte persoane, numită delegat, care se obligă alături sau în locul delegantului; după cum debitorul este sau nu liberat de datorie, delegația este perfectă sau imperfectă.

În speță, Curtea a constatat că părțile au înțeles să perfecteze o delegație imperfectă, care nu are efect novator, delegantul nefiind liberat de plata datoriei sale; prin urmare, la raportul de obligații existent se adaugă unul nou, între delegat și delegatar.

Așadar, urmare a convenției încheiate între părți, prin efectul delegației perfectate, în sarcina pârâtei - delegatul - se naște o obligație nouă, distinctă de obligația existentă inițial pe care o avea față de delegant - SC C. SA. Se poate observa, așadar, că prin încheierea convenției amintite anterior nu s-a realizat o cesiune de creanță astfel că pârâta nu poate opune în acest nou raport obligațional excepțiile care, într-un eventual litigiu derulat cu delegantul, ar putea fi invocate și care sunt izvorâte din raporturile delegatului cu delegantul întrucât delegația a creat o obligație nouă.

În aceste condiții, Curtea a apreciat că soluția instanței de fond este nelegală întrucât, respingând acțiunea reclamantei, admite că în raporturile rezultate din încheierea convenției de delegație, pârâta poate opune excepțiile care izvorăsc din raporturile sale cu SC C. SA deși raportul obligațional rezultat este unul nou.

Prin urmare, Curtea a apreciat că pârâta nu se poate prevala de excepția de neexecutare a contractului de către debitorul său respectiv SC C. SA pentru a nu face plata către reclamantă astfel cum s-a obligat prin contractul de delegație întrucât pârâta se poate apăra în prezentul raport obligațional doar cu excepțiile și apărările care decurg din contractul de delegație.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat apelul declarat ca fiind fondat, iar în temeiul art. 296 C. proc. civ. raportat la art. 1132 C. civ. l-a admis, a schimbat în tot hotărârea apelată în sensul că a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 4.455.661,33 lei cu titlu de pretenții reprezentând diferența neachitată din debitul asumat prin încheierea convenției de delegație imperfectă.

De asemenea, Curtea a apreciat ca fiind fondată cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata dobânzii aferente creanței neachitate la scadență, în temeiul art. 9 din O.G. nr. 9/2000 și O.G.

nr. 13/2011, pârâta fiind obligată să plătească suma de 1.471.377,93 lei reprezentând dobânda legală calculată asupra sumei pentru perioada cuprinsă între data scadenței și data introducerii acțiunii, 07 noiembrie 2011; de asemenea, pârâta va fi obligată să plătească în continuare dobânda legală aferentă sumei până la achitarea integrală.

Făcând aplicarea art. 274 C. proc. civ., Curtea a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 101.237,19 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru achitată la fond și în apel.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs recurenta B. prin primar, solicitând instanței de recurs modificarea deciziei recurate și respingerea acțiunii.

În motivarea recursului s-a invocat interpretarea greșită, de către instanța de apel, a actului dedus judecății și faptul că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

S-a invocat, în esență, că obligația de plată este afectată de o condiție suspensivă, respectiv condiția ca pârâta să datoreze delegantului SC C. SA suma de 8.304.881,69 lei, în temeiul celor două contracte de execuție de lucrări, din 4 septembrie 2006 și din 6 noiembrie 2006. De îndeplinirea condiției suspensive depinde însăși nașterea raportului juridic obligațional dintre părți, iar pendinte conditioni condiția suspensivă presupune că obligația încă nu există, sens în care creditorul nu poate cere executarea obligației de plată de la debitorul său.

Interpretarea contractului rezultă din lectura clauzelor contractuale și este neîndoielnică, în sensul că pârâta se obligă să achite reclamantei toate sumele pe care la datorează SC C. SA. Per a contrario, dacă aceste sume nu sunt datorate, suma respectivă nu este datorată nici intimatei.

De altfel, suma trecută în contractul de delegație este rezultatul unei erori materiale, întrucât suma datorată către SC C. SA este mai mică, respectiv de 7.000.000 lei.

În prezent, datorită nefinalizării lucrărilor din contractele încheiate cu SC C. SA, prețul contractual rămas de achitat către această societate este de numai 4.192.348 lei. Această sumă nu era certă la momentul încheierii contractului de delegație, plățile urmând a se realiza pe măsura executării și recepționării lucrărilor.

Pe de altă parte, conform art. 9 din contractul de delegație, părțile au avut în vedere, pentru efectuarea plăților, emiterea unor facturi de către SC C. SA, urmând ca recurenta să plătească sumele facturate în acest mod, iar SC C. SA să le vireze mai departe intimatei SC A. SRL.

S-a mai învederat că, nesocotind contractul părților, se încalcă principiile care guvernează funcționarea și gestionarea bugetului unităților administrativ teritoriale prevăzute de Legea nr. 273/2006.

Recurenta a criticat și modul în care instanța de apel a obligat-o la plata dobânzii calculate asupra debitului, ignorând prevederile art. 5 alin. ultim al contractului de delegație care prevăd că nici o altă penalitate, majorare sau dobândă nu se va mai putea adăuga la suma înscrisă în contract.

În dovedirea motivelor de recurs, recurenta a depus la dosar înscrisuri.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului, arătând, în esență, că obligațiile recurentei, asumate prin contractul de delegație, nu sunt afectate de o condiție suspensivă, iar dobânda legală este datorată la debitul principal, neexistând o renunțare a reclamantei la aceste dobânzi.

La termenul de judecată din data de 17 februarie 2015, recurenta a depus o completare a motivelor de recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., arătând că neanalizarea în apel a argumentelor de fapt și de drept reținute de tribunal referitoare la natura obligației asumate prin contractul de delegație, care nu este una pură și simplă, ci afectată de condiția suspensivă a existenței unei creanțe, pune instanța de recurs în imposibilitatea de a putea analiza justețea soluției adoptate de instanța de fond, cauzând recurentei o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea hotărârii.

Recurenta a susținut, prin avocat, că, prin completarea la motivele de recurs, a invocat motive de ordine publică.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor de nelegalitate invocate în recurs, Înalta Curte va stabili mai întâi cărora dintre criticile formulate este chemată să răspundă, în condițiile în care a invocat și pus în discuția părților tardivitatea completării motivelor de recurs.

Din analiza noilor motive invocate prin cererea depusă la data de 17 februarie 2015, se constată că motivele întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 7, așa cum au fost formulate, nu sunt motive de ordine publică.

Astfel, aspectele invocate de recurentă nu se încadrează în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța nu a încălcat nici o forma de procedură prevăzută sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. judecând cauza prin prisma acțiunii cu care a fost învestită raportat la obiectul cauzei și la probele care au fost administrate în condiții de legalitate.

Nemulțumirea recurentei fată de argumentele reținute de instanța de apel în motivarea soluției nu poate justifica reținerea în cauză a incidenței dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. atât timp cât instanța de apel a stabilit, pe baza probelor administrate, împrejurările de

fapt esențiale în cauză, a evocat normele substanțiale incidente și aplicarea lor în speță, soluția pronunțată fiind corolarul considerentelor ce o preced.

În concluzie, criticile formulate în cererea de completare a motivelor de recurs sunt încadrate numai formal în dispozițiile art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., exprimând dezacordul recurentei cu soluția pronunțată de instanța de apel.

Interpretarea jurisprudențială a art. 312 alin. (5) C. proc. civ., în sensul că nemotivarea hotărârii poate fi asimilată unei necercetări a fondului cauzei, care atrage casarea hotărârii, trebuie să fie invocată de recurentă în condițiile dovedirii unei vătămări care nu poate fi înlăturată altfel, iar încălcarea unor norme de drept material în ceea ce privește soluționarea excepției de neexecutare a contractului reprezintă o problemă de drept asupra căreia se poate pronunța instanța de recurs, așa zisa vătămare invocată având deci un remediu procesual.

În consecință, completarea motivelor de recurs este depusă cu încălcarea prevederilor art. 303 alin. (1) C. proc. civ., astfel ca instanța nu este ținuta, potrivit art. 306 C. proc. civ., a se pronunța asupra unor motive invocate tardiv, sancțiunea fiind neluarea în considerare a motivelor depuse peste termenul stipulat de lege.

În ceea ce privește motivele de recurs invocate prin memoriul de recurs, în termen legal, instanța supremă constată că sunt nefondate criticile recurentei referitoare la inexistența obligației de plată a debitului principal.

Aceste motive nici nu reprezintă veritabile critici ale deciziei recurate, ci o reiterare a susținerilor pe fond ale pârâtei, destinate să paralizeze acțiunea reclamantei, susțineri reținute ca fiind întemeiate de către tribunal.

Deși se arată că părțile au încheiat contractul de delegație, conform art. 4, cu condiția existenței datoriilor reciproce, contractul fiind afectat, în opinia recurentei, de o condiție suspensivă, recurenta nu face nicio referire la natura contractului încheiat de părți, care este un contract de delegație.

Prin intermediul acestui contract, delegatarul îl acceptă pe delegat ca debitor fără a-l degreva pe delegant, păstrând doi debitori, delegația fiind imperfectă conform art. 1132 C. civ.

Efectele contractului încheiat de părți, în privința recurentei-pârâte, constau în aceea că aceasta devine obligată față de reclamantă independent de modul în care evoluează relația sa contractuală cu debitoarea inițială, întrucât delegatul nu poate opune delegatarului excepțiile care vizează relația sa cu creditorul inițial.

Instanța supremă, în acord cu instanța de apel, constată că delegația imperfectă generează o obligație nouă, distinctă de obligația rezultată din raportul între Orașul Chinteni și SC C. SA.

În acest sens, toate susținerile recurentei referitoare la inexistenta obligației de plată a debitului principal și la eventualele erori cu privire la calcularea acestuia nu pot fi primite.

Nici critica referitoare la încălcarea principiilor care guvernează funcționarea și gestionarea bugetului unităților administrativ teritoriale prevăzute de Legea nr. 273/2006 nu poate fi primită întrucât nesocotirea acestor principii ar fi trebuit avută în vedere chiar la semnarea contractului de delegație, iar inexistența fondurilor pentru plata obligației nu poate afecta însăși valabilitatea acesteia.

În sfârșit, motivul de recurs ce privește modul în care instanța de apel a obligat-o pe recurentă la plata dobânzii calculate asupra debitului, ignorând prevederile art. 5 alin. ultim al contractului de delegație, este fondat.

Având în vedere faptul că instanța a ignorat prevederile contractului părților, respectiv a art. 5 care dispune că nici o altă penalitate, majorare sau dobândă nu se va mai putea adăuga la suma înscrisă în contract, instanța supremă apreciază că se impune înlăturarea obligării recurentei-pârâte de la plata dobânzii și diminuarea, proporțional cu pretențiile admise, a sumei acordate cu titlu de cheltuieli de judecată.

În consecință, în baza art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va admite recursul, va fi modificată în parte decizia recurată în sensul că se va înlătura obligarea pârâtei B. prin primar de la plata către reclamantă a sumei de 1.471.377,93 lei dobândă calculată asupra sumei reprezentând debit pentru perioada 11 noiembrie 2007-7 noiembrie 2011 și, în continuare, a dobânzii legale până la plata integrală a debitului.

Conform art. 276 C. proc. civ. se va diminua, corespunzător pretențiilor admise, suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru la fond și în apel de la suma de 101.237,19 lei la 72.999,83 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. prin primar împotriva Deciziei nr. 492 din 20 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte decizia recurată în sensul că înlătură obligarea pârâtei B. prin primar de la plata către reclamantă a sumei de 1.471.377,93 lei dobândă calculată asupra sumei reprezentând debit pentru perioada 11 noiembrie 2007-7 noiembrie 2011 și, în continuare, a dobânzii legale până la achitarea integrală a debitului.

Diminuează, proporțional cu pretențiile admise, suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru la fond și în apel de la 101 237,19 lei la 72 999,83 lei.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 31 martie 2015.