ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1309/2015

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1309/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Sesizarea instanței de fond

Prin cererea adresată

Curții de Apel Pitești, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pârâtele D.G.F.P.

Vâlcea și A.N.A.F., solicitând anularea raportului de inspecție fiscală din 14

martie 2011 și a deciziei de impunere din 14 martie 2011 pentru suma de 5.114.599

RON, emise de pârâta D.G.F.P. Vâlcea și anularea pct. 1 din decizia de soluționare

a contestației administrative din 11 ianuarie 2012 emisă de cea de-a doua pârâtă.

Curtea de Apel Pitești,

secția contencios administrativ și fiscal, a respins, prin sentința nr. 334 din

26 septembrie 2012, acțiunea reclamantei, iar recursul declarat de reclamantă împotriva

acestei sentințe a fost admis prin decizia din 12 decembrie 2013 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, a fost casată sentința și trimisă cauza spre rejudecare

pentru nemotivarea acesteia și pentru încălcarea principiului rolului activ al judecătorului.

La rejudecare, urma ca

instanța de fond să solicite autorității pârâte să-și precizeze poziția față de

cele menționate în adresa din 28 octombrie 2011 și în adresa din 11 octombrie 2012,

ambele emise de Ministerul Finanțelor Publice și față de cele reglementate prin

decizia din 2011 și decizia din 2013 ale Comisiei Fiscale Centrale.

Cauza a fost reînregistrată

la Curtea de Apel Pitești la 24 aprilie 2014 sub nr. 262/46/2012.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă

nr. 110/F-Cont din 10 septembrie 2014 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea reclamantei, a fost

modificată în parte decizia din 11 ianuarie 2012 emisă de A.N.A.F., în sensul că

a fost admisă contestația reclamantei pentru suma de 5.114.599 RON și a desființat

pentru această sumă decizia de impunere din 18 martie 2011 emisă de D.G.F.P. Vâlcea.

În motivarea soluției

instanța de fond a reținut că prin raportul de inspecție fiscală din 14 martie 2011,

în sarcina reclamantei s-a stabilit obligația de plată pentru taxă pe valoare adăugată

suplimentară în sumă de 8.698.521 RON, sumă la care se adaugă și accesoriile aferente

de 4.933.466 RON, reținându-se că SC A. SA a dedus TVA înscris pe facturile furnizorilor

de investiții de către SC A. SA (societăți ce au fuzionat) comportându-se ca un

cumpărător revânzător de bunuri și servicii, așa încât, din punct de vedere al TVA,

trebuia fie să refactureze lucrările respective cu TVA, fie să calculeze această

taxă la plățile efectuate către furnizorii de imobilizări.

Contestația formulată

împotriva deciziei de impunere din 14 martie 2011, decizie ce a avut la bază raportul

de inspecție fiscală, a fost admisă în parte, în sensul că actul de impunere a fost

desființat pentru suma de 8.517.388 RON, compusă din TVA de 5.334.782 RON și accesorii

în sumă de 3.182.606 RON, fiind menținut prin respingerea contestației pentru suma

de 5.114.599 RON compusă din TVA de 3.363.739 RON și accesorii în sumă de 1.750.860

RON.

În aceste condiții, prezenta

acțiune are ca obiect desființarea actelor de impunere fiscală pentru suma de 5.114.599

RON, reținându-se că debitul principal TVA de 3.363.739 RON s-a considerat ca fiind

datorat, în urma aprecierii sumei de 21.067.625 RON compusă din fonduri B.E.I. de

19.709.052 RON și fonduri Primăriei Municipiului Râmnicu Vâlcea de 1.358.573 RON,

ca avansuri acordate societății în vederea realizării lucrărilor contractate.

S-a apreciat că litigiul

poartă asupra modului cum sunt calificate aceste fonduri, fie ca avansuri pentru

care societatea era obligată să colecteze TVA la momentul finanțării, fie ca subvenții,

aspect în raport de care se determină momentul exigibilității taxei dacă acesta

este reprezentat de momentul la care se referă art. 134

2

alin. (2)

lit. b) C. fisc. sau cel al trecerii bunurilor de capital în domeniul public în

condițiile art. 44 alin. (3) din Legea nr. 51/2006 ca bunuri de retur.

Organul fiscal a calificat

plățile ca fiind avansuri și a apreciat că exigibilitatea taxei intervine la data

când a avut loc încasarea lor, reclamanta fiind obligată să emită o factură pentru

fiecare beneficiar la momentul la care aceasta a încasat sumele.

Aprecierea este însă în

contradicție cu definiția pe care art. 134

2

alin. (2) lit. b) teză ultimă

C. fisc. o dă noțiunii de avansuri, dispoziție potrivit căreia „Avansurile reprezintă

plata parțială sau integrală a contravalorii bunurilor și serviciilor, efectuată

înainte de data livrării sau prestării acestora”.

Așadar, avansurile sunt

acele sume pe care beneficiarul unui bun sau unui serviciu le plătește ca preț parțial

sau integral, înainte de a-i fi transferată proprietatea bunului sau serviciului.

Or, în cauză, plățile

care s-au făcut, atât din fondurile B.E.I., cât și din fondurile aferente contribuției

publice, au avut ca rațiune lucrări și servicii executate deja de către contractanți,

facturile emise pe numele cumpărătorului SC A. SA fiind achitate pentru lucrări

executate conform situațiilor acceptate de către beneficiar.

Că aprecierea plăților

ca fiind avansuri nu corespunde dispozițiilor C. fisc. rezultă nu numai din definiția

acestei categorii de plăți, dar și din modul în care, chiar organele fiscale au

înțeles să interpreteze norma legală.

Astfel, s-a considerat

că trebuie să fie avut în vedere Ordinul nr. 2635/2011 prin care se aprobă decizia

Comisiei Fiscale Centrale din 2011, decizie în care s-a reținut că intervine „faptul

generator al TVA, în conformitate cu prevederile art. 134

1

alin. (7)

din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare,

atunci când situația de lucrări aferentă investiției în integralitatea sa este acceptată

de către U.A.T., respectiv la data semnării procesului-verbal de recepție prin care

investiția definită prin Memorandumul de finanțare ex-ISPA este predată de către

operatorii de apă către U.A.T. (…)”.

Este adevărat, susține

instanța de fond, că prin această interpretare Comisia Centrală nu a definit în

mod expres noțiunea de avansuri, însă, dezlegarea dată acestui aspect nu poate fi

decât consecința faptului că o astfel de calificare nu se impune în prezenta cauză.

De altfel, ulterior, pentru

lămurirea expresă a acestui aspect, aceeași Comisie Centrală Fiscală a emis Decizia

nr. 3/2013 (aprobată prin Ordinul nr. 1778/2013) precizând că „Plățile realizate

de către operatorii de apă-canal către contractori conform prevederilor acordurilor

de împrumut subsidiare și ale acordurilor de implementare, executată în numele Oficiului

de Plăți și Contractare PHARE din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, nu sunt

considerate avansuri încasate de companiile de apă pentru serviciilor efectuate

în scopul realizării investiției în beneficiul U.A.T. și, în consecință, nu determină

exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată, conform art. 134

2

alin.

(2) lit. b) din Lega nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare”.

Din aceste acte de interpretare

a normelor fiscale rezultă, așadar, că sumele plătite în temeiul Memorandumului

de finanțare ISPA nr. 2004/RO/16/P/PE/002 și a Contractului de finanțare dintre

România și Banca Europeană de Investiții din 25 noiembrie 2006, plăți efectuate

de către O.P.C.P. din cadrul M.F.P. în baza Acordului-cadru de implementare a măsurii,

nu pot fi calificate drept avansuri, așa încât exigibilitatea taxei pe valoarea

adăugată se determină observând regula instituită de art. 134

1

alin.

(7) C. fisc., respectiv atunci când situația de lucrări în integralitatea sa este

acceptată de către U.A.T.

În cauză, s-a considerat

că exigibilitatea obligației fiscale intervine la momentul încheierii procesului-verbal

de recepție pentru totalitatea lucrărilor, urmat de livrarea bunurilor de retur,

ceea ce, de altfel, potrivit susținerii reprezentantului reclamantei, s-a realizat

la acest moment.

În concluzie, s-a apreciat

că susținerile reclamantei, susțineri însușite și de cei doi consultanți fiscali

ce au întocmit raportul de expertiză sunt în concordanță cu dispozițiile legale

mai sus amintite, dar și cu interpretările pe care Comisia Fiscală Centrală le-a

dat acestora, și ele determină statuarea potrivit căreia se impune admiterea acțiunii.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs pârâta A.N.A.F. și D.G.F.P. Vâlcea au solicitat admiterea recursului,

modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

I. În recursul declarat

de A.N.A.F. s-a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii,

motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta a invocat dispozițiile

art. 127 alin. (2) C. fisc., art. 128 alin. (1) și alin. (3) lit. c), art. 145

alin. (2) lit. a) C. fisc., precum și cele ale art. 134

2

alin. (1)

și alin. (2) C. fisc. și a considerat că intimata-reclamantă poate beneficia de

dreptul de deducere a TVA aferentă achizițiilor destinate realizării lucrărilor

de investiții, de natura modernizării, înlocuirii și extinderii sistemelor publice

de alimentare cu apă și de canalizare dacă se consideră că prin punct de vedere

al TVA, societatea se comportă ca un antreprenor ce coordonează în această calitate

sursele de finanțare alocate din fonduri publice.

Pentru prestările de servicii

constând în lucrări de investiții de natura modernizării, înlocuirii și extinderii

sistemelor publice de alimentare cu apă și de canalizare, decontate pe bază de situații

de lucrări, societatea primește pe numele său facturi cu TVA de la furnizori la

momentul în care intervine faptul generator de plată conform art. 134

1

alin. (4) C. fisc. pentru serviciile respective și emite la rândul său facturi cu

TVA către unitatea administrativ teritorială, în aceleași condiții și astfel, susține

recurenta, în conformitate cu art. 145 alin. (2) lit. c) C. fisc., societatea poate

beneficia de drept de deducere a TVA aferentă lucrărilor de investiții.

Dacă, în calitate de antreprenor,

societatea încasează sume din fonduri publice înainte de data prestării serviciilor,

acestea sunt asimilate, din punct de vedere al TVA, cu avansurile pentru care societatea

are obligația de a emite facturi cu TVA la data încasării acestora conform art.

134

2

lit. b) C. fisc., fiind vorba de plățile efectuate în avans de data

la care intervine faptul generator.

Se susține că în același

sens s-au pronunțat atât Direcția de legislație în domeniul TVA din cadrul Ministerul

Finanțelor Publice prin adrese din 2007, 2008, 2009 și 2010, precum și Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizii

din 2009 și 2011, iar în speță, s-a reținut că investiția este finalizată în proporție

de 90% și până la data efectuării inspecției fiscale aceasta nu a fost refacturată

parțial către consiliul local.

A fost criticată soluția

instanței de fond și în privința modului în care a analizat decizia Comisiei Fiscale

din 2011 și a apreciat că aceste prevederi se aplică în cazul în care pentru contractele

de lucrări au fost obținute certificate de scutire de TVA, or, societatea nu a făcut

dovada că deține astfel de documente.

Mai mult, recurenta a

arătat că prevederile art. 134

1

alin. (7) C. fisc. au intrat în vigoare

la 1 ianuarie 2010, iar societatea a încasat suma de 21.067.625 RON din fonduri

B.E.I. și fondul de întreținere în perioada ianuarie 2008-aprilie 2010, intimata

fiind beneficiara unui subproiect din cadrul Proiectului privind infrastructura

municipală, proprietar al sistemului public de alimentare cu apă fiind municipiul

Râmnicu Vâlcea și beneficiar al împrumutului B.E.I. de 7.300.000 euro, iar cofinanțarea

a fost asigurată din fonduri publice.

Recurenta a considerat

că, în mod corect, organele fiscale au apreciat că se impune plata TVA pentru că

suma totală de 21.067.625 RON reprezintă avansuri acordate societății în vederea

realizării lucrărilor respective.

În ceea ce privește prevederile

pct. 4 din decizia din 2013 a Comisiei Fiscale Centrale recurenta a arătat că acestea

nu sunt aplicabile intimatei-reclamante întrucât sumele achitate contractorilor

au fost efectuate de operatorul de apă din împrumutul ce a fost acordat de B.E.I.

Primăriei municipiului Râmnicu Vâlcea și nu direct operatorului SC A. SA.

S-a solicitat admiterea

recursului, modificarea sentinței atacate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

II. În recursul declarat

de D.G.F.P. Vâlcea s-a arătat că toate sumele încasate de la Primăria Râmnicu Vâlcea

reprezintă avansuri întrucât SC A. SA nu a facturat acesteia lucrările executate

în cadrul Măsurii ISPA nr. 2004/RO/16/P/PE/002.

În perioada 2008-aprilie

2010, intimata a încasat prin Oficiul de plăți și contractare PHARE suma de 21.067.625

RON pentru plata facturilor emise de prestatorii de servicii pentru lucrările de

investiții efectuate la bunurile de capital ce urmau să fie trecute în domeniul

public.

La momentul inspecției

fiscale s-a constatat că investiția era finalizată în proporție de 90% dar această

lucrare nu fusese refacturată parțial către consiliul local, așa cum era legal,

respectiv emiterea facturii trebuia să se facă până în a 15-a zi lucrătoare a lunii

următoare celei în care a luat naștere faptul generator al taxei.

Pentru investițiile realizate

din fonduri publice, societatea care își desfășoară activitatea în calitate de operator

în domeniul serviciilor de utilități publice nu poate beneficia de drepturile de

deducere a TVA aferentă achizițiilor destinate bunurilor din domeniul public evidențiată

în facturile fiscale emise de furnizorii lucrărilor de investiții, întrucât acestea

nu sunt destinate activității sale taxabile.

Din actele depuse la dosar

se reține faptul că SC A. SA, în calitate de operator și gestionar al serviciilor

de utilități publice, în baza contractului de delegare a gestiunii serviciilor de

utilități publice a efectuat investiții constând în reabilitarea sistemului de alimentare,

a sistemului de canalizare și a stației de epurare ape uzate, iar la finalizarea

investiției acestea intră în proprietatea autorităților locale, concomitent cu retransmiterea

în concesiune pentru desfășurarea activității economice.

Soluția instanței de recurs

După examinarea motivelor

de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursurile

declarate pentru următoarele considerente, având în vedere că au fost invocate,

aproximativ același motive de recurs.

Instanța de fond a fost

investită cu soluționarea acțiunii în anulare a deciziei de impunere din 14

martie 2011 și a deciziei din 11 ianuarie 2012 de soluționare a contestației administrative

cu privire la creanța fiscală de 5.114.599 RON reprezentând TVA, 3.363.739 RON,

majorări de întârziere aferente în sumă de 1.246.300 RON și penalități de întârziere

de 504.560 RON pentru că s-a apreciat că plățile efectuate în cadrul Măsurii ISPA

ar reprezenta „avansuri” încasate de reclamantă și că s-a comportat ca un cumpărător-revânzător.

Instanța de fond, soluționând

problema calificării sumelor drept avansuri, așa cum au apreciat organele de control

fiscale, sau ca subvenții, momentul exigibilității taxei fiind diferit în raport

de această calificare, a stabilit că plățile efectuate din fondurile B.E.I. sau

din fondurile aferente contribuției publice nu reprezintă avansuri iar momentul

exigibilității taxei nu este cel prevăzut de art. 134

2

alin. (2)

lit. b) C. fisc.

În susținerea acestei

soluții instanța de fond a invocat cele statuate prin decizia Comisiei Centrale

din anul 2011 și prin decizia din anul 2013 a aceleiași comisii.

Criticile din recurs sunt

nefondate întrucât textele invocate de recurentă nu justifică critica hotărârii

instanței de fond ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

Într-adevăr, conform

art. 128 alin. (1) C. fisc.: „Este considerată livrare de bunuri transferul dreptului

de a dispune de bunuri ca și un proprietar”, iar art. 128 alin. (3) lit. c) consideră

că este livrare de mărfuri și „trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul

persoanelor impozabile, în condițiile prevăzute de legislația referitoare la proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia, în schimbul unei despăgubiri”.

Potrivit art. 145

alin. (1) C. fisc., dreptul de deducere a TVA ia naștere la momentul exigibilității

taxei, iar art. 134

2

alin. (1) C. fisc., reglementează exigibilitatea

TVA pentru livrări de bunuri și prestări servicii la data la care are loc faptul

generator, dar ca excepție, conform art. 134

2

alin. (2) lit. b) C.

fisc., exigibilitatea taxei intervine de la data la care se încasează avansul pentru

plățile în avans efectuate înainte de data la care intervine faptul generator, avansurile

fiind plata parțială sau integrală a contravalorii bunurilor și serviciilor, efectuată

înainte de data livrării ori prestării acestora.

Așa cum a reținut și instanța

de fond, în mod greșit organele de control fiscale au stabilit că sumele aferente

achizițiilor destinate realizării lucrărilor de investiții, de natura modernizării,

înlocuirii și extinderii sistemelor publice de alimentare cu apă și de canalizare

finanțate din fonduri ISPA, fonduri aferente contribuției publice locale și alte

fonduri publice, sunt considerate avansuri în sensul art. 134

2

alin.

(2) lit. b) C. fisc. și că exigibilitatea TVA intervine la data când a avut loc

încasarea lor.

Această problemă a fost

soluționată prin decizia Comisiei fiscale centrale din anul 2011 aprobată prin Ordinul

nr. 2635/2011 al Ministrului Finanțelor Publice, astfel cum a fost completată

prin decizia din anul 2013.

Astfel, potrivit pct.

4 din decizie, s-a prevăzut expres că „Plățile realizate de către operatorii de

apă-canal către contractori, conform prevederilor acordurilor de împrumut subsidiare

și al acordurilor de implementare, executate în numele Oficiului de plăți și

contractare PHARE din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, nu sunt considerate

avansuri încasate de companiile de apă pentru serviciile efectuate în scopul realizării

investiției în beneficiul U.A.T. și, în consecință, nu determină exigibilitatea

taxei pe valoarea adăugată, conform art. 134

2

alin. (2) lit. b) din Legea

nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare”.

Conform pct. 1 din aceeași

decizie: „În situația în care, în vederea realizării de investiții în beneficiul

U.A.T., finanțate din fonduri ex-ISPA, fonduri aferente contribuției publice locale

și alte fonduri publice, operatorii de apă au acționat ca un antreprenor, respectiv

au primit facturi pe numele lor pentru achiziții de bunuri și/sau servicii de la

contractori, emise cu TVA și pentru care s-a dedus TVA de către operatorii de apă

sau emise fără TVA ca urmare a aplicării scutirii de TVA de către contractori în

baza certificatelor eliberate în acest scop conform prevederilor legale în vigoare

la data respectivă, se consideră că serviciile efectuate în scopul realizării investiției

sunt prestate de către operatorii de apă către U.A.T. și, în consecință, intervine

faptul generator al TVA, în conformitate cu prevederile art. 134

1

alin. (7) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările

ulterioare, atunci când situația de lucrări aferentă investiției în integralitatea

sa este acceptată de către U.A.T., respectiv la data semnării procesului-verbal

de recepție prin care investiția definită prin Memorandumul de finanțare ex-ISPA

este predată de către operatorii de apă către U.A.T., dar nu mai târziu de 120 de

zile lucrătoare de la:

a) data transmiterii cererii

finale de plată pentru proiecte ex-ISPA aprobate înainte de noiembrie 2003, cu lucrări

finalizate la 30 iunie 2011 și cerere finală de plată transmisă la Comisia Europeană

până la 30 iunie 2011;

b) data procesului-verbal

încheiat între operatorul de apă și contractori, care dovedește finalizarea lucrărilor

până la 31 decembrie 2011, pentru proiecte ex-ISPA aprobate înainte de 2003, cu

cereri finale de plată transmise la Comisia Europeană până la 30 iunie 2011, dar

cu lucrări în curs de finalizare până la 31 decembrie 2011;

c) data transmiterii cererii

finale de plată pentru proiectele ex-ISPA aprobate după noiembrie 2003, cu lucrări

finalizate la 31 decembrie 2011 și cu cerere finală de plată transmisă la Comisia

Europeană până la 30 iunie 2012”.

În cadrul motivelor de

recurs recurenta A.N.A.F. a invocat poziția Direcției de legislație în domeniul

TVA din cadrul Ministerului Finanțelor Publice., exprimată prin mai multe adrese,

dar se poate observa că acestea sunt anterioare adoptării deciziei din anul 2011,

ca și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată.

De la data adoptării deciziei

de către Comisia fiscală centrală aceasta este obligatorie și nu prezintă relevanță

modul în care au fost calificate încasările acestor sume anterior, deoarece conform

art. 5 C. proc. fisc.: „(1) Organul fiscal este obligat să aplice unitar prevederile

legislației fiscale pe teritoriul României, urmărind stabilirea corectă a impozitelor,

taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat. (2)

Comisia fiscală centrală constituită potrivit art. 6 C. fisc. are responsabilități

de elaborare a deciziilor cu privire la aplicarea unitară a prezentului cod, a legislației

subsecvente acestuia, precum și a legislației care intră în sfera de aplicare a

A.N.A.F.”.

Față de modul în care

a fost dezlegată problema prin decizia din anul 2011 a Comisiei fiscale centrale

nu prezintă relevanță faptul că la data inspecției fiscale investiția era finalizată

în proporție de 90% și că nu a fost refacturată parțial către consiliul local în

calitate de beneficiar final al împrumutului și de proprietar al sistemelor publice

de alimentare cu apă și canalizare.

Referitor la susținerile

recurentei A.N.A.F. cu privire la faptul că art. 134

1

alin. (7) C.

fisc. la care se face trimitere în decizia din anul 2011 a Comisiei fiscale centrale

nu ar fi fost în vigoare decât la 1 ianuarie 2010, iar societatea a făcut încasările

în perioada ianuarie 2008-aprilie 2010, trebuie precizat că textul din actualul

art. 134

1

alin. (7) C. fisc., în aceeași formă, în perioada 2008-ianuarie

2010, era cuprins în art. 134

1

alin. (4) C. fisc., astfel că aceste susțineri

sunt nefondate.

Nu vor fi reținute nici

susținerile recurentei A.N.A.F. că prevederile deciziei din 2011 ale Comisiei fiscale

centrale nu ar fi aplicabile în speță, deoarece societatea nu a făcut dovada că

a obținut certificate de scutire de TVA întrucât în speță, cu prioritate este aplicabil

pct. 4 al deciziei și oricum, pct. 1 al deciziei se aplică parțial și nu prezintă

relevanță dacă facturile au fost emise fără TVA ca urmare a aplicării scutirii de

TVA de către contractori, în baza certificatelor eliberate în acest scop, mai ales

că s-a indicat expres că „faptul generator al TVA” intervine în conformitate cu

prevederile art. 134

1

alin. (7) C. fisc., respectiv la data semnării

procesului-verbal de recepție prin care investiția este predată de către operatorii

de apă către UAT.

Tot în contextul modului

de interpretare a dispozițiilor legale date prin decizia din anul 2011, completată

în 2013, sunt lipsite de relevanță susținerile recurentelor referitoare la faptul

că împrumutul de 7.300.000 euro a fost acordat de B.E.I. Primăriei Râmnicu Vâlcea

și nu reclamantei SC A. SA, că acestea sunt considerate fonduri publice și că reclamanta

a încasat sumele acordate din împrumut pentru achitarea prestărilor de servicii

pentru investițiile efectuate asupra unor bunuri ce aparțin domeniului public ce

reprezintă avansuri acordate societății în vederea realizării lucrărilor respective

pentru care trebuia să colecteze TVA.

În ceea ce privește prevederile

pct. 4 al deciziei Comisiei fiscale centrale din anul 2011, completată, acestea

sunt pe deplin aplicabile cauzei și vor fi înlăturate susținerile recurentei A.N.A.F.

pentru că acestea nu ar fi incidente în speță întrucât toate plățile efectuate de

către operatorii de apă-canal (așa cum este și reclamanta) către contractori nu

sunt considerate avansuri încasate de operatori și nu interesează faptul că împrumutul

era acordat Primăriei municipiului Râmnicu Vâlcea.

Mai mult, recurentele

nu au indicat faptul că problema TVA a fost rezolvată ulterior prin întocmirea facturii

de transfer a investiției de natura domeniului public.

Primăria municipiului

Râmnicu Vâlcea a achitat contravaloarea TVA (386.761 RON) calculat pentru sumele

aferente cofinanțării din împrumutul B.E.I. și a fost virată de SC A. SA la 26

noiembrie 2012 către bugetul de stat, aspecte invocate de intimata-reclamantă SC

A. SA și necontestate de recurentă.

Prin cele prezentate anterior

au fost analizate și criticile din recursul formulat de D.G.F.P. Vâlcea, mai ales

că mare parte din critici se referă la cele reținute de organele fiscale, la susținerile

reclamantei din cererea de chemare în judecată și nu la cele reținute de instanța

de fond atunci când a admis acțiunea reclamantei.

Apreciind că soluția instanței

de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, vor fi respinse recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate

de pârâtele D.G.R.F.P. Craiova, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea

și A.N.A.F. împotriva sentinței civile nr. 110/F-Cont din 10 septembrie 2014 a Curții

de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 martie 2015.