ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1309/2015

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Sesizarea instanței de fond Prin cererea adresată Curții de Apel Pitești, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pârâtele D.G.F.P. Vâlcea și A.N.A.F., solicitând anularea raportului de inspecție fiscală din 14 martie 2011 și a deciziei de impunere din 14 martie 2011 pentru suma de 5.114.599 RON, emise de pârâta D.G.F.P. Vâlcea și anularea pct. 1 din decizia de soluționare a contestației administrative din 11 ianuarie 2012 emisă de cea de-a doua pârâtă.

Curtea de Apel Pitești, secția contencios administrativ și fiscal, a respins, prin sentința nr. 334 din 26 septembrie 2012, acțiunea reclamantei, iar recursul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia din 12 decembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost casată sentința și trimisă cauza spre rejudecare pentru nemotivarea acesteia și pentru încălcarea principiului rolului activ al judecătorului. La rejudecare, urma ca instanța de fond să solicite autorității pârâte să-și precizeze poziția față de cele menționate în adresa din 28 octombrie 2011 și în adresa din 11 octombrie 2012, ambele emise de Ministerul Finanțelor Publice și față de cele reglementate prin decizia din 2011 și decizia din 2013 ale Comisiei Fiscale Centrale.

Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Pitești la 24 aprilie 2014 sub nr. 262/46/2012. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 110/F-Cont din 10 septembrie 2014 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea reclamantei, a fost modificată în parte decizia din 11 ianuarie 2012 emisă de A.N.A.F., în sensul că a fost admisă contestația reclamantei pentru suma de 5.114.599 RON și a desființat pentru această sumă decizia de impunere din 18 martie 2011 emisă de D.G.F.P. Vâlcea.

În motivarea soluției instanța de fond a reținut că prin raportul de inspecție fiscală din 14 martie 2011, în sarcina reclamantei s-a stabilit obligația de plată pentru taxă pe valoare adăugată suplimentară în sumă de 8.698.521 RON, sumă la care se adaugă și accesoriile aferente de 4.933.466 RON, reținându-se că SC A. SA a dedus TVA înscris pe facturile furnizorilor de investiții de către SC A. SA (societăți ce au fuzionat) comportându-se ca un cumpărător revânzător de bunuri și servicii, așa încât, din punct de vedere al TVA, trebuia fie să refactureze lucrările respective cu TVA, fie să calculeze această taxă la plățile efectuate către furnizorii de imobilizări.

Contestația formulată împotriva deciziei de impunere din 14 martie 2011, decizie ce a avut la bază raportul de inspecție fiscală, a fost admisă în parte, în sensul că actul de impunere a fost desființat pentru suma de 8.517.388 RON, compusă din TVA de 5.334.782 RON și accesorii în sumă de 3.182.606 RON, fiind menținut prin respingerea contestației pentru suma de 5.114.599 RON compusă din TVA de 3.363.739 RON și accesorii în sumă de 1.750.860 RON. În aceste condiții, prezenta acțiune are ca obiect desființarea actelor de impunere fiscală pentru suma de 5.114.599 RON, reținându-se că debitul principal TVA de 3.363.739 RON s-a considerat ca fiind datorat, în urma aprecierii sumei de 21.067.625 RON compusă din fonduri B.E.I.

de 19.709.052 RON și fonduri Primăriei Municipiului Râmnicu Vâlcea de 1.358.573 RON, ca avansuri acordate societății în vederea realizării lucrărilor contractate. S-a apreciat că litigiul poartă asupra modului cum sunt calificate aceste fonduri, fie ca avansuri pentru care societatea era obligată să colecteze TVA la momentul finanțării, fie ca subvenții, aspect în raport de care se determină momentul exigibilității taxei dacă acesta este reprezentat de momentul la care se referă art. 134 2 alin. (2) lit. b) C. fisc. sau cel al trecerii bunurilor de capital în domeniul public în condițiile art. 44 alin. (3) din Legea nr. 51/2006 ca bunuri de retur. Organul fiscal a calificat plățile ca fiind avansuri și a apreciat că exigibilitatea taxei intervine la data când a avut loc încasarea lor, reclamanta fiind obligată să emită o factură pentru fiecare beneficiar la momentul la care aceasta a încasat sumele.

Aprecierea este însă în contradicție cu definiția pe care art. 134 2 alin. (2) lit. b) teză ultimă C. fisc. o dă noțiunii de avansuri, dispoziție potrivit căreia „Avansurile reprezintă plata parțială sau integrală a contravalorii bunurilor și serviciilor, efectuată înainte de data livrării sau prestării acestora”. Așadar, avansurile sunt acele sume pe care beneficiarul unui bun sau unui serviciu le plătește ca preț parțial sau integral, înainte de a-i fi transferată proprietatea bunului sau serviciului. Or, în cauză, plățile care s-au făcut, atât din fondurile B.E.I., cât și din fondurile aferente contribuției publice, au avut ca rațiune lucrări și servicii executate deja de către contractanți, facturile emise pe numele cumpărătorului SC A. SA fiind achitate pentru lucrări executate conform situațiilor acceptate de către beneficiar.

Că aprecierea plăților ca fiind avansuri nu corespunde dispozițiilor C. fisc. rezultă nu numai din definiția acestei categorii de plăți, dar și din modul în care, chiar organele fiscale au înțeles să interpreteze norma legală. Astfel, s-a considerat că trebuie să fie avut în vedere Ordinul nr. 2635/2011 prin care se aprobă decizia Comisiei Fiscale Centrale din 2011, decizie în care s-a reținut că intervine „faptul generator al TVA, în conformitate cu prevederile art. 134 1 alin. (7) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, atunci când situația de lucrări aferentă investiției în integralitatea sa este acceptată de către U.A.T., respectiv la data semnării procesului-verbal de recepție prin care investiția definită prin Memorandumul de finanțare ex-ISPA este predată de către operatorii de apă către U.A.T.

(…)”. Este adevărat, susține instanța de fond, că prin această interpretare Comisia Centrală nu a definit în mod expres noțiunea de avansuri, însă, dezlegarea dată acestui aspect nu poate fi decât consecința faptului că o astfel de calificare nu se impune în prezenta cauză. De altfel, ulterior, pentru lămurirea expresă a acestui aspect, aceeași Comisie Centrală Fiscală a emis Decizia nr. 3/2013 (aprobată prin Ordinul nr. 1778/2013) precizând că „Plățile realizate de către operatorii de apă-canal către contractori conform prevederilor acordurilor de împrumut subsidiare și ale acordurilor de implementare, executată în numele Oficiului de Plăți și Contractare PHARE din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, nu sunt considerate avansuri încasate de companiile de apă pentru serviciilor efectuate în scopul realizării investiției în beneficiul U.A.T.

și, în consecință, nu determină exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată, conform art. 134 2 alin. (2) lit. b) din Lega nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare”. Din aceste acte de interpretare a normelor fiscale rezultă, așadar, că sumele plătite în temeiul Memorandumului de finanțare ISPA nr. 2004/RO/16/P/PE/002 și a Contractului de finanțare dintre România și Banca Europeană de Investiții din 25 noiembrie 2006, plăți efectuate de către O.P.C.P. din cadrul M.F.P. în baza Acordului-cadru de implementare a măsurii, nu pot fi calificate drept avansuri, așa încât exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată se determină observând regula instituită de art. 134 1 alin. (7) C. fisc., respectiv atunci când situația de lucrări în integralitatea sa este acceptată de către U.A.T.

În cauză, s-a considerat că exigibilitatea obligației fiscale intervine la momentul încheierii procesului-verbal de recepție pentru totalitatea lucrărilor, urmat de livrarea bunurilor de retur, ceea ce, de altfel, potrivit susținerii reprezentantului reclamantei, s-a realizat la acest moment. În concluzie, s-a apreciat că susținerile reclamantei, susțineri însușite și de cei doi consultanți fiscali ce au întocmit raportul de expertiză sunt în concordanță cu dispozițiile legale mai sus amintite, dar și cu interpretările pe care Comisia Fiscală Centrală le-a dat acestora, și ele determină statuarea potrivit căreia se impune admiterea acțiunii. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta A.N.A.F.

și D.G.F.P. Vâlcea au solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. I. În recursul declarat de A.N.A.F. s-a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta a invocat dispozițiile art. 127 alin. (2) C. fisc., art. 128 alin. (1) și alin. (3) lit. c), art. 145 alin. (2) lit. a) C. fisc., precum și cele ale art. 134 2 alin. (1) și alin. (2) C. fisc. și a considerat că intimata-reclamantă poate beneficia de dreptul de deducere a TVA aferentă achizițiilor destinate realizării lucrărilor de investiții, de natura modernizării, înlocuirii și extinderii sistemelor publice de alimentare cu apă și de canalizare dacă se consideră că prin punct de vedere al TVA, societatea se comportă ca un antreprenor ce coordonează în această calitate sursele de finanțare alocate din fonduri publice.

Pentru prestările de servicii constând în lucrări de investiții de natura modernizării, înlocuirii și extinderii sistemelor publice de alimentare cu apă și de canalizare, decontate pe bază de situații de lucrări, societatea primește pe numele său facturi cu TVA de la furnizori la momentul în care intervine faptul generator de plată conform art. 134 1 alin. (4) C. fisc. pentru serviciile respective și emite la rândul său facturi cu TVA către unitatea administrativ teritorială, în aceleași condiții și astfel, susține recurenta, în conformitate cu art. 145 alin. (2) lit. c) C. fisc., societatea poate beneficia de drept de deducere a TVA aferentă lucrărilor de investiții.

Dacă, în calitate de antreprenor, societatea încasează sume din fonduri publice înainte de data prestării serviciilor, acestea sunt asimilate, din punct de vedere al TVA, cu avansurile pentru care societatea are obligația de a emite facturi cu TVA la data încasării acestora conform art. 134 2 lit. b) C. fisc., fiind vorba de plățile efectuate în avans de data la care intervine faptul generator. Se susține că în același sens s-au pronunțat atât Direcția de legislație în domeniul TVA din cadrul Ministerul Finanțelor Publice prin adrese din 2007, 2008, 2009 și 2010, precum și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizii din 2009 și 2011, iar în speță, s-a reținut că investiția este finalizată în proporție de 90% și până la data efectuării inspecției fiscale aceasta nu a fost refacturată parțial către consiliul local.

A fost criticată soluția instanței de fond și în privința modului în care a analizat decizia Comisiei Fiscale din 2011 și a apreciat că aceste prevederi se aplică în cazul în care pentru contractele de lucrări au fost obținute certificate de scutire de TVA, or, societatea nu a făcut dovada că deține astfel de documente. Mai mult, recurenta a arătat că prevederile art. 134 1 alin. (7) C. fisc. au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2010, iar societatea a încasat suma de 21.067.625 RON din fonduri B.E.I. și fondul de întreținere în perioada ianuarie 2008-aprilie 2010, intimata fiind beneficiara unui subproiect din cadrul Proiectului privind infrastructura municipală, proprietar al sistemului public de alimentare cu apă fiind municipiul Râmnicu Vâlcea și beneficiar al împrumutului B.E.I.

de 7.300.000 euro, iar cofinanțarea a fost asigurată din fonduri publice. Recurenta a considerat că, în mod corect, organele fiscale au apreciat că se impune plata TVA pentru că suma totală de 21.067.625 RON reprezintă avansuri acordate societății în vederea realizării lucrărilor respective. În ceea ce privește prevederile pct. 4 din decizia din 2013 a Comisiei Fiscale Centrale recurenta a arătat că acestea nu sunt aplicabile intimatei-reclamante întrucât sumele achitate contractorilor au fost efectuate de operatorul de apă din împrumutul ce a fost acordat de B.E.I. Primăriei municipiului Râmnicu Vâlcea și nu direct operatorului SC A. SA. S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

II. În recursul declarat de D.G.F.P. Vâlcea s-a arătat că toate sumele încasate de la Primăria Râmnicu Vâlcea reprezintă avansuri întrucât SC A. SA nu a facturat acesteia lucrările executate în cadrul Măsurii ISPA nr. 2004/RO/16/P/PE/002. În perioada 2008-aprilie 2010, intimata a încasat prin Oficiul de plăți și contractare PHARE suma de 21.067.625 RON pentru plata facturilor emise de prestatorii de servicii pentru lucrările de investiții efectuate la bunurile de capital ce urmau să fie trecute în domeniul public. La momentul inspecției fiscale s-a constatat că investiția era finalizată în proporție de 90% dar această lucrare nu fusese refacturată parțial către consiliul local, așa cum era legal, respectiv emiterea facturii trebuia să se facă până în a 15-a zi lucrătoare a lunii următoare celei în care a luat naștere faptul generator al taxei.

Pentru investițiile realizate din fonduri publice, societatea care își desfășoară activitatea în calitate de operator în domeniul serviciilor de utilități publice nu poate beneficia de drepturile de deducere a TVA aferentă achizițiilor destinate bunurilor din domeniul public evidențiată în facturile fiscale emise de furnizorii lucrărilor de investiții, întrucât acestea nu sunt destinate activității sale taxabile. Din actele depuse la dosar se reține faptul că SC A. SA, în calitate de operator și gestionar al serviciilor de utilități publice, în baza contractului de delegare a gestiunii serviciilor de utilități publice a efectuat investiții constând în reabilitarea sistemului de alimentare, a sistemului de canalizare și a stației de epurare ape uzate, iar la finalizarea investiției acestea intră în proprietatea autorităților locale, concomitent cu retransmiterea în concesiune pentru desfășurarea activității economice.

Soluția instanței de recurs După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursurile declarate pentru următoarele considerente, având în vedere că au fost invocate, aproximativ același motive de recurs. Instanța de fond a fost investită cu soluționarea acțiunii în anulare a deciziei de impunere din 14 martie 2011 și a deciziei din 11 ianuarie 2012 de soluționare a contestației administrative cu privire la creanța fiscală de 5.114.599 RON reprezentând TVA, 3.363.739 RON, majorări de întârziere aferente în sumă de 1.246.300 RON și penalități de întârziere de 504.560 RON pentru că s-a apreciat că plățile efectuate în cadrul Măsurii ISPA ar reprezenta „avansuri” încasate de reclamantă și că s-a comportat ca un cumpărător-revânzător.

Instanța de fond, soluționând problema calificării sumelor drept avansuri, așa cum au apreciat organele de control fiscale, sau ca subvenții, momentul exigibilității taxei fiind diferit în raport de această calificare, a stabilit că plățile efectuate din fondurile B.E.I. sau din fondurile aferente contribuției publice nu reprezintă avansuri iar momentul exigibilității taxei nu este cel prevăzut de art. 134 2 alin. (2) lit. b) C. fisc. În susținerea acestei soluții instanța de fond a invocat cele statuate prin decizia Comisiei Centrale din anul 2011 și prin decizia din anul 2013 a aceleiași comisii. Criticile din recurs sunt nefondate întrucât textele invocate de recurentă nu justifică critica hotărârii instanței de fond ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

Într-adevăr, conform art. 128 alin. (1) C. fisc.: „Este considerată livrare de bunuri transferul dreptului de a dispune de bunuri ca și un proprietar”, iar art. 128 alin. (3) lit. c) consideră că este livrare de mărfuri și „trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile, în condițiile prevăzute de legislația referitoare la proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în schimbul unei despăgubiri”.

Potrivit art. 145 alin. (1) C. fisc., dreptul de deducere a TVA ia naștere la momentul exigibilității taxei, iar art. 134 2 alin. (1) C. fisc., reglementează exigibilitatea TVA pentru livrări de bunuri și prestări servicii la data la care are loc faptul generator, dar ca excepție, conform art. 134 2 alin. (2) lit. b) C. fisc., exigibilitatea taxei intervine de la data la care se încasează avansul pentru plățile în avans efectuate înainte de data la care intervine faptul generator, avansurile fiind plata parțială sau integrală a contravalorii bunurilor și serviciilor, efectuată înainte de data livrării ori prestării acestora.

Așa cum a reținut și instanța de fond, în mod greșit organele de control fiscale au stabilit că sumele aferente achizițiilor destinate realizării lucrărilor de investiții, de natura modernizării, înlocuirii și extinderii sistemelor publice de alimentare cu apă și de canalizare finanțate din fonduri ISPA, fonduri aferente contribuției publice locale și alte fonduri publice, sunt considerate avansuri în sensul art. 134 2 alin. (2) lit. b) C. fisc. și că exigibilitatea TVA intervine la data când a avut loc încasarea lor.

Această problemă a fost soluționată prin decizia Comisiei fiscale centrale din anul 2011 aprobată prin Ordinul nr. 2635/2011 al Ministrului Finanțelor Publice, astfel cum a fost completată prin decizia din anul 2013. Astfel, potrivit pct. 4 din decizie, s-a prevăzut expres că „Plățile realizate de către operatorii de apă-canal către contractori, conform prevederilor acordurilor de împrumut subsidiare și al acordurilor de implementare, executate în numele Oficiului de plăți și contractare PHARE din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, nu sunt considerate avansuri încasate de companiile de apă pentru serviciile efectuate în scopul realizării investiției în beneficiul U.A.T. și, în consecință, nu determină exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată, conform art. 134 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare”.

Conform pct. 1 din aceeași decizie: „În situația în care, în vederea realizării de investiții în beneficiul U.A.T., finanțate din fonduri ex-ISPA, fonduri aferente contribuției publice locale și alte fonduri publice, operatorii de apă au acționat ca un antreprenor, respectiv au primit facturi pe numele lor pentru achiziții de bunuri și/sau servicii de la contractori, emise cu TVA și pentru care s-a dedus TVA de către operatorii de apă sau emise fără TVA ca urmare a aplicării scutirii de TVA de către contractori în baza certificatelor eliberate în acest scop conform prevederilor legale în vigoare la data respectivă, se consideră că serviciile efectuate în scopul realizării investiției sunt prestate de către operatorii de apă către U.A.T.

și, în consecință, intervine faptul generator al TVA, în conformitate cu prevederile art. 134 1 alin. (7) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, atunci când situația de lucrări aferentă investiției în integralitatea sa este acceptată de către U.A.T., respectiv la data semnării procesului-verbal de recepție prin care investiția definită prin Memorandumul de finanțare ex-ISPA este predată de către operatorii de apă către U.A.T., dar nu mai târziu de 120 de zile lucrătoare de la: a) data transmiterii cererii finale de plată pentru proiecte ex-ISPA aprobate înainte de noiembrie 2003, cu lucrări finalizate la 30 iunie 2011 și cerere finală de plată transmisă la Comisia Europeană până la 30 iunie 2011; b) data procesului-verbal încheiat între operatorul de apă și contractori, care dovedește finalizarea lucrărilor până la 31 decembrie 2011, pentru proiecte ex-ISPA aprobate înainte de 2003, cu cereri finale de plată transmise la Comisia Europeană până la 30 iunie 2011, dar cu lucrări în curs de finalizare până la 31 decembrie 2011; c) data transmiterii cererii finale de plată pentru proiectele ex-ISPA aprobate după noiembrie 2003, cu lucrări finalizate la 31 decembrie 2011 și cu cerere finală de plată transmisă la Comisia Europeană până la 30 iunie 2012”.

În cadrul motivelor de recurs recurenta A.N.A.F. a invocat poziția Direcției de legislație în domeniul TVA din cadrul Ministerului Finanțelor Publice., exprimată prin mai multe adrese, dar se poate observa că acestea sunt anterioare adoptării deciziei din anul 2011, ca și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată. De la data adoptării deciziei de către Comisia fiscală centrală aceasta este obligatorie și nu prezintă relevanță modul în care au fost calificate încasările acestor sume anterior, deoarece conform art. 5 C. proc. fisc.: „(1) Organul fiscal este obligat să aplice unitar prevederile legislației fiscale pe teritoriul României, urmărind stabilirea corectă a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat.

(2) Comisia fiscală centrală constituită potrivit art. 6 C. fisc. are responsabilități de elaborare a deciziilor cu privire la aplicarea unitară a prezentului cod, a legislației subsecvente acestuia, precum și a legislației care intră în sfera de aplicare a A.N.A.F.”. Față de modul în care a fost dezlegată problema prin decizia din anul 2011 a Comisiei fiscale centrale nu prezintă relevanță faptul că la data inspecției fiscale investiția era finalizată în proporție de 90% și că nu a fost refacturată parțial către consiliul local în calitate de beneficiar final al împrumutului și de proprietar al sistemelor publice de alimentare cu apă și canalizare. Referitor la susținerile recurentei A.N.A.F.

cu privire la faptul că art. 134 1 alin. (7) C. fisc. la care se face trimitere în decizia din anul 2011 a Comisiei fiscale centrale nu ar fi fost în vigoare decât la 1 ianuarie 2010, iar societatea a făcut încasările în perioada ianuarie 2008-aprilie 2010, trebuie precizat că textul din actualul art. 134 1 alin. (7) C. fisc., în aceeași formă, în perioada 2008-ianuarie 2010, era cuprins în art. 134 1 alin. (4) C. fisc., astfel că aceste susțineri sunt nefondate. Nu vor fi reținute nici susținerile recurentei A.N.A.F.

că prevederile deciziei din 2011 ale Comisiei fiscale centrale nu ar fi aplicabile în speță, deoarece societatea nu a făcut dovada că a obținut certificate de scutire de TVA întrucât în speță, cu prioritate este aplicabil pct. 4 al deciziei și oricum, pct. 1 al deciziei se aplică parțial și nu prezintă relevanță dacă facturile au fost emise fără TVA ca urmare a aplicării scutirii de TVA de către contractori, în baza certificatelor eliberate în acest scop, mai ales că s-a indicat expres că „faptul generator al TVA” intervine în conformitate cu prevederile art. 134 1 alin. (7) C. fisc., respectiv la data semnării procesului-verbal de recepție prin care investiția este predată de către operatorii de apă către UAT.

Tot în contextul modului de interpretare a dispozițiilor legale date prin decizia din anul 2011, completată în 2013, sunt lipsite de relevanță susținerile recurentelor referitoare la faptul că împrumutul de 7.300.000 euro a fost acordat de B.E.I. Primăriei Râmnicu Vâlcea și nu reclamantei SC A. SA, că acestea sunt considerate fonduri publice și că reclamanta a încasat sumele acordate din împrumut pentru achitarea prestărilor de servicii pentru investițiile efectuate asupra unor bunuri ce aparțin domeniului public ce reprezintă avansuri acordate societății în vederea realizării lucrărilor respective pentru care trebuia să colecteze TVA. În ceea ce privește prevederile pct. 4 al deciziei Comisiei fiscale centrale din anul 2011, completată, acestea sunt pe deplin aplicabile cauzei și vor fi înlăturate susținerile recurentei A.N.A.F.

pentru că acestea nu ar fi incidente în speță întrucât toate plățile efectuate de către operatorii de apă-canal (așa cum este și reclamanta) către contractori nu sunt considerate avansuri încasate de operatori și nu interesează faptul că împrumutul era acordat Primăriei municipiului Râmnicu Vâlcea. Mai mult, recurentele nu au indicat faptul că problema TVA a fost rezolvată ulterior prin întocmirea facturii de transfer a investiției de natura domeniului public. Primăria municipiului Râmnicu Vâlcea a achitat contravaloarea TVA (386.761 RON) calculat pentru sumele aferente cofinanțării din împrumutul B.E.I. și a fost virată de SC A. SA la 26 noiembrie 2012 către bugetul de stat, aspecte invocate de intimata-reclamantă SC A. SA și necontestate de recurentă.

Prin cele prezentate anterior au fost analizate și criticile din recursul formulat de D.G.F.P. Vâlcea, mai ales că mare parte din critici se referă la cele reținute de organele fiscale, la susținerile reclamantei din cererea de chemare în judecată și nu la cele reținute de instanța de fond atunci când a admis acțiunea reclamantei. Apreciind că soluția instanței de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, vor fi respinse recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de pârâtele D.G.R.F.P. Craiova, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea și A.N.A.F. împotriva sentinței civile nr. 110/F-Cont din 10 septembrie 2014 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2015.