ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 121/2017

Decizia nr. 121/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția a II-a civilă și pentru cauze de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. 10426/G/II din 12 martie 2014 ca netemeinic și nelegal.

Prin sentința civilă nr. 139 din 21 ianuarie 2015, Tribunalul Vâlcea a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența în favoarea Curții de Apel Pitești, în raport de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 2 februarie 2015.

Prin sentința civilă nr. 36/F/Cont din data de 02 martie 2015, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. privind anularea Raportului de evaluare nr. 10426/G/II din 12 martie 2014, întocmit de pârâta B.

S-a solicitat instanței admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, rejudecând cauza în fond, să se admită contestația formulată, cu consecința anulării Raportului de evaluare nr. 10426/G/II din 12 martie 2014.

În motivele de recurs s-a arătat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiile art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.

În ceea ce privește calitatea de administrator al SC C. SRL, prin instanță a reținut, în mod greșit, că recurentul s-a aflat în stare de incompatibilitate, în raport de dispozițiile art. 131 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale și art. 17 alin. (1) și (2) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor.

În realitate, susține recurentul, dispozițiile art. 131 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 prevăd în mod neechivoc faptul că hotărârile adunărilor generale vor fi depuse la Oficiul Registrului Comerțului pentru a fi opozabile terților, iar nu pentru existența lor valabilă.

Și celelalte dispoziții din Legea nr. 26/1990, respectiv art. 4 alin. (1), art. 21 și art. 22 reținute de prima instanță în motivarea soluției pronunțate, au tot rolul de a asigura opozabilitatea față de terți a înregistrării, nefiind de natură a asigura valabilitatea actului sau faptului juridic în legătură cu care s-a solicitat sau dispus efectuarea mențiunilor.

În evaluarea stării de incompatibilitate prezintă relevanță doar raporturile dintre administrator și societate și nicidecum cunoașterea acestor raporturi juridice de către terți.

În sensul inexistenței stării de incompatibilitate s-a solicitat să se constate că actele societății au fost semnate, în calitate de administrator, de recurent până la data de 18 decembrie 2012, iar după acest moment, de către noul administrator, D., așa cum rezultă din declarația depusă la Inspectoratul Teritorial de Muncă din data de 20 decembrie 2012, declarație semnată de noul administrator.

În ceea ce privește concluziile desprinse de prima instanță din analiza declarațiilor de interes ale recurentului s-a arătat că declarația de interese din data de 18 decembrie 2012 în care a menționat că ocupă funcția de administrator al SC C. SRL a fost întocmită în aceeași zi, dar la un moment anterior celui în care s-a luat act de retragerea acesteia din funcția de administrator.

Referitor la declarația din 10 iunie 2013 aceasta este una de avere și nu de interese, așa cum a reținut instanța de fond, și se referea la venitul obținut în calitate de administrator în anul fiscal anterior.

A fost invocată și inexistența unei culpe pentru neînregistrarea în termenul prevăzut de legea mențiunilor la Oficiul Registrului Comerțului deoarece, potrivit art. 72 și 73 din Legea nr. 31/1990 și art. 6.2 din Actul constitutiv al SC C. SRL, revenea doamnei D., în calitate de administrator, obligația de efectuare a înregistrărilor la Oficiul Registrului și Comerțului.

Efectele produse de neefectuarea formalităților la Oficiul Registrului Comerțului au fost analizate în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție și chiar a fost stabilită o soluție de principiu în ședința din 7 noiembrie 2013.

Un alt motiv în raport de care prima instanță a reținut starea de incompatibilitate l-a reprezentat împrejurarea că ar fi fost încălcate și dispozițiile art. 17 alin. (1) și (2) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor, dar susține recurentul, obligația de notificare a Biroului Permanent ar fi intervenit, potrivit textului, doar în situația în care s-ar fi aflat în stare de incompatibilitate la data validării mandatului.

Or, recurentul nu s-a aflat într-o astfel de situație de vreme ce revocarea sa din funcție de administrator la SC C. SRL a avut loc la data de 18 decembrie 2012, astfel că la data de 20 decembrie 2012 - data validării mandatului de deputat - nu avea obligația de a notifica Biroul Permanent al Camerei Deputaților și nici obligația ca, ulterior acestei notificări, să opteze pentru una din cele două funcții.

În situația în care se va trece peste aceste argumente, s-a solicitat să se observe că în raport de prevederile art. 17 alin. (1) din Legea nr. 96/2006 avea la dispoziție un termen de 45 zile pentru a opta fie pentru mandatul de deputat, fie pentru funcția de administrator al SC C. SRL, acest termen fiind compus din perioada de 15 zile în care era obligat să notifice Biroul Permanent al Camerei Deputaților și din perioada de 30 de zile în care ar fi trebuit să-și exprime opțiunea.

Față de data validării mandatului de deputat (20 decembrie 2012) rezultă că termenul de 45 zile se împlinea ulterior datei de 31 ianuarie 2013, dată la care retragerea sa din funcția de administrator a fost înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, iar existența unei stări de incompatibilitate se raportează la manifestarea opțiunii între funcția de deputat și cea de administrator, iar nu la notificarea existenței acesteia.

A fost criticată soluția instanței de fond pentru că s-au considerat încălcate dispozițiile art. 82 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 161/2003, prin raportare la prevederile art. 3 pct. 30 și art. 107 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2006.

Instanța de fond a reținut starea de incompatibilitate a recurentului pentru exercitarea concomitentă a mandatului de membru al Camerei Deputaților și a funcției de administrator al SC E. SRL și a arătat că, deși prin sentința civilă nr. 1466 din 3 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Vâlcea s-a hotărât începerea procedurii falimentului debitoarei SC E. SRL, totuși nu s-a pronunțat o hotărâre de încheiere a acestei proceduri și că există posibilitatea ca lichidatorul judiciar să formuleze acțiuni privind atragerea răspunderii solidare a administratorului pentru pagubele aduse societății debitoare, în situația în care recurentul ar fi vinovat pentru ajungerea în stare de insolvență sau pentru nedeclanșarea procedurii de intrare în faliment și nu se poate susține că, odată cu începerea procedurii falimentului ar fi încetat calitatea de administrator a acestuia.

Au fost invocate prevederile art. 3 pct. 30 și art. 107 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 și, în raport de acestea, dar și de cele dispuse prin sentința civilă nr. 1466/2008 a Tribunalului Vâlcea este evident, în opinia recurentului, că la momentul la care acesta a fost validat ca deputat în Parlamentul României, respectiv la data de 20 decembrie 2012, nu mai deținea calitatea de administrator la SC E. SRL, aceasta încetând din 03 decembrie 2008, data pronunțării hotărârii de deschidere a falimentului.

Faptul că și după acest moment pot fi formulate cereri de atragere a răspunderii administratorului nu prezintă relevanță asupra existenței mandatului de administrare, aceste acțiuni fiind fundamentate pe aspecte/ fapte produse anterior deschiderii procedurii insolvenței.

Ca urmare a pronunțării hotărârii de intrare în faliment, exista obligația administratorului de a preda gestiunea și nu mai exercita atribuții de conducere a societății, acestea fiind preluate de lichidatorul judiciar în conformitate cu dispozițiilor art. 25 lit. b) din Legea nr. 85/2006.

În ceea ce privește mențiunile din Adresa din 11 decembrie 2013 transmisă de Oficiul Național al Registrul Comerțului recurentul a arătat că instanța de fond a citat-o trunchiat, iar la pag. 5-6 din aceeași adresă există mențiunea expresă a ridicării dreptului de administrare și este indicat lichidatorul SC F. IPURL.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, rejudecând cauza în fond, să fie admisă contestația, cu consecința anulării Raportului de evaluare nr. 10426/G/II din 12 martie 2014 emis de ANI și a obligării la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata B. a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin Încheierea din 23 martie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a fost comunicat raportul către părțile din litigiu.

Prin Încheierea din 29 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a fost admis în principiu recursul și s-a fixat termen pentru soluționarea acestuia în ședință publică, cu citarea părților, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a fost investită, prin declinarea de competență, cu acțiune în anulare a Raportului de evaluare nr. 10426/G/II din 12 martie 2014 emis de B., prin care s-a constatat că reclamantul A. ar fi încălcat prevederile art. 92 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 și pe cele ale art. 16 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor, deoarece:

- în perioada 20 decembrie 2012 (data validării mandatului de deputat) - 31 ianuarie 2013 (data mențiunii din Registrul Comerțului) ar fi deținut atât calitatea de deputat în Parlamentul României, cât și funcția de administrator al SC C. SRL;

- în perioada 20 decembrie 2012 (data validării mandatului de deputat) - până în prezent ar deține calitatea de deputat în Parlamentul României cât și funcția de administrator la SC E. SRL.

Prin Sentința atacată în prezentul litigiu, instanța de fond a respins acțiunea reclamantului, criticile recurentul ce vizează această soluție sunt fondate.

În privința încălcării prevederilor art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.

Potrivit art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, calitatea de deputat și senator este incompatibilă cu funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administrație sau cenzor la societățile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituții de credit, societățile de asigurare și cele financiare, precum și la instituțiile publice.

Conform art. 16 alin. (2) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor, calitatea de deputat sau de senator este, de asemenea, incompatibilă cu funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administrație sau cenzor la societățile reglementate de Legea societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, inclusiv băncile sau alte instituții de credit, societățile de asigurare/ reasigurare și cele financiare, precum și la instituțiile publice.

Art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 96/2006 prevede că:

(1)

Deputatul sau senatorul care la data intrării în exercițiul mandatului și după validare se află în una dintre incompatibilitățile prevăzute la art. 15, 16 și 17 sau în alte legi speciale va informa în scris, în termen de 15 zile, Biroul permanent al Camerei din care face parte despre această situație.

(2)

În termen de 30 de zile de la expirarea termenului prevăzut la alin. (1), deputatul sau senatorul va opta între mandatul de deputat sau de senator și funcția ori funcțiile incompatibile, demisionând potrivit opțiunii sale.

În privința acestor ultime texte, instanța de fond a considerat că reclamantul nu a respectat prevederile art. 18 alin. (1) și (2) din Lege nr. 96/ 2006, respectiv nu a notificat Biroul Permanent al Camerei Deputaților cu privire la starea sa de incompatibilitate în termenul de 15 zile prevăzut de lege, iar opțiunea pentru renunțarea la calitatea de administrator nu are ca efect juridic eludarea dispozițiilor legale.

Din analiza raportului de evaluare contestat în prezenta cauză se constată că intimata B. nici nu a făcut referire la încălcarea acestor dispoziții legale.

Însă, aceste susțineri ale primei instanțe sunt nefondate deoarece textul este aplicabil numai în cazul în care, la intrarea în exercițiul mandatului, persoana aleasă deputat s-ar afla în una dintre situațiile de incompatibilitate și, oricum, nerespectarea termenului de 15 zile nu atrage de la sine starea de incompatibilitate.

Referitor la calitatea de administrator și director în cadrul SC C. SRL;

Reclamantul a susținut în fața instanței de fond că, în baza Hotărârii Adunării Generale a Asociaților din 18 decembrie 2012, s-a retras din calitatea de administrator și director al acestei societăți, în cele două funcții fiind numită D., iar prin Decizia nr. 15 din 20 decembrie 2012, în baza art. 55 lit. b) C. muncii, începând cu 20 decembrie 2012 a încetat contractul individual de muncă al reclamantului.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamantului, în ceea ce privește deținerea acestei funcții ce ar atrage starea de incompatibilitate, cu motivarea că, în raport de prevederile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, art. 21, 22 și art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 26/1990, efectele renunțării la calitatea de administrator se produc din momentul înscrierii hotărârii în Registrul Comerțului, respectiv numai la 30 ianuarie 2013.

Însă, aceste susțineri sunt consecința aplicării greșite a legii.

Prevederile art. 21, 22, art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerțului se referă la opozabilitatea față de terți a înregistrărilor referitoare la o societate comercială, dar actele a căror înscriere se face în Registrul Comerțului sunt valabile din momentul încheierii lor, publicarea și înregistrarea în acest registru asigurând numai opozabilitatea actului către terți și nu este o condiție de valabilitate a actului înregistrat.

O dovadă în acest sens este și faptul că, înainte de înregistrarea mențiunilor la Registrul Comerțului, a fost emisă Decizia nr. 15 din 20 decembrie 2012 de către noul administrator al societății de încetare a contractului de muncă al reclamantului și a fost înaintată, la aceeași dată, tot de către noul administrator, la Inspectoratul Teritorial de Muncă.

De altfel, în același sens a fost dată și soluția de principiu a Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 7 noiembrie 2013, când s-a stabilit că starea de incompatibilitate prevăzută de Legea nr. 161/2003 încetează de la data la care s-a făcut dovada înregistrării demisiei la organul competent să ia act de manifestarea unilaterală de voință exprimată și, astfel, încetarea stării de incompatibilitate nu este condiționată de formalitățile de înregistrare în Registrul Comerțului a cauzei de încetare a calității de administrator la o societate comercială, iar efectuarea mențiunilor nu prezintă relevanță sub aspectul existenței stării de incompatibilitate.

În privința susținerilor instanței de fond potrivit cărora starea de incompatibilitate ar fi dovedită cu declarațiile din 18 decembrie 2012 și 10 iunie 2013 se constată că și acestea sunt rezultatul aplicării greșite a legii.

Declarația din 18 decembrie 2012 nu poate fi o dovadă a stării de incompatibilitate, aceasta fiind întocmită la aceeași dată cu Hotărârea Adunării Generale a Asociaților din 18 decembrie 2012 și putând fi anterioară acesteia, iar Declarația de avere din 10 iunie 2013, în mod corect cuprinde veniturile realizate pentru anul 2012 când recurentul-reclamant a deținut funcția de director și administrator al societății comerciale până la 18 decembrie 2012 și nu constituie o dovadă a existenței stării de incompatibilitate.

Mențiunea din Declarația de interese datată 7 iunie 2013, la care face referire instanța de fond, nu poate fi apreciată decât ca o eroare deoarece, așa cum chiar instanța de fond a reținut, de la data de 31 ianuarie 2013, conform mențiunilor din Registrul Comerțului, recurentul-reclamant nu mai avea nicio calitate la SC C. SRL.

Toate acestea dovedesc că în raportul de evaluare contestat în prezenta cauză, în mod greșit, s-a reținut existența incompatibilității între funcția de deputat și cea de administrator al SC C. SRL și încălcarea art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 de către recurentul-reclamant.

Referitor la calitatea de administrator al SC E. SRL;

Instanța de fond, față de motivarea reclamantului că SC E. SRL se află în insolvență din anul 2009, a arătat că la dosarul cauzei se află sentința comercială nr. 1466 din 3 decembrie 2008 a Tribunalului Vâlcea dar nu s-a pronunțat o hotărâre de închidere a procedurii falimentului astfel că există posibilitatea ca lichidatorul judiciar să formuleze acțiuni privind răspunderea solidară a administratorului societății debitoarei alături de aceasta și că nu se poate susține că odată cu începerea procedurii falimentului încetează calitatea de administrator a reclamantului.

Soluția instanței de fond a fost dată cu nerespectarea prevederilor legale.

Prin sentința nr. 1466/2008 pronunțată de Tribunalul Vâlcea s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, dizolvarea societății debitoare, SC E. SRL, ridicarea dreptului de administrare al debitorului, fixarea termenului maxim de predare a gestiunii către lichidator, de 10 zile de la pronunțarea hotărârii.

Potrivit art. 3 pct. 30 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, mandatul administratorilor statutari încetează de la data ridicării dreptului de administrare sau de la data desemnării administratorului special. Mandatul administratorului special se limitează la reprezentarea intereselor acționarilor/asociaților de la data ridicării dreptului de administrare. Încetarea mandatului impune obligația predării gestiunii.

Art. 107 alin. (2) lit. a) din același act normativ prevede că „prin hotărârea prin care se decide intrarea în faliment, judecătorul-sindic va pronunța dizolvarea societății debitoare și va dispune: .a)ridicarea dreptului de administrare al debitorului”.

Din interpretarea acestor texte rezultă că nu se poate susține că, față de data pronunțării hotărârii de către Tribunalul Vâlcea - 3 decembrie 2008, recurentul-reclamant mai avea calitatea de administrator al SC E. SRL la data de 20 decembrie 2012 când a fost validat în funcția de deputat în Parlamentul României.

Mai mult, pentru că i se ridicase dreptul de administrare, recurentul-reclamant era obligat să predea gestiunea societății, iar cele reținute de instanța de fond privind eventualele cereri de atragere a răspunderii administratorului sunt lipsite de relevanță cu privire la starea de incompatibilitate pentru că vizează fapte săvârșite anterior dobândirii calității de deputat.

Instanța de fond, în argumentarea soluției a invocat și adresa din 11 decembrie 2013 transmisă de Oficiul Național al Registrului Comerțului, dar în cuprinsul acesteia, pe lângă mențiunea calității de administrator și asociat, data numirii în funcție fiind 28 septembrie 2005, are indicat și lichidatorul (SC F. IPURL) și ridicarea dreptului de administrare ca urmare a procedurii falimentului.

Pentru toate acestea nu se poate susține, așa cum a arătat intimata B. în Întâmpinare, că simpla deținere simultană poate duce la constatarea stării de incompatibilitate, deoarece s-ar nesocoti spiritul legii.

Din titulatura Legii nr. 161/2003 și ansamblul normelor legale conținute de aceasta rezultă scopul, finalitatea pe care a urmărit-o legiuitorul atunci când a adoptat acest act normativ, respectiv o garanție pentru exercitarea funcției publice, în condiții de imparțialitate și transparență, cu scopul protejării interesului public.

Rațiunea instituirii regimului incompatibilităților este aceea de a preveni apariția unor situații în care exercitarea simultană a două sau mai multe funcții de demnitate publică și în domeniul privat, ar putea influența decizia pe care un oficial o adoptă în exercitarea competențelor sale legale.

Numai exercitarea simultană a unei demnități publice și a funcției de administrator într-o societate comercială conduce la starea de incompatibilitate, aceasta fiind interpretarea care corespunde scopului legii, acela de înlăturare a cauzelor și condițiilor care determină apariția faptelor de corupție.

Or, în situația în care cele două funcții nu au fost exercitate simultan este greșit a se reține incidența unui caz de incompatibilitate.

Soluția adoptată prin actul contestat în prezenta cauză este numai contrară spiritului Legii nr. 161/2003, ci și principiilor proporționalității și al prevalenței formei asupra fondului, principii consacrate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin prisma principiului proporționalității, natura și severitatea măsurii administrative privind starea de incompatibilitate sunt disproporționate față de scopul legii, fiind astfel încălcat echilibrul rezonabil între situația de fapt și sancțiunile ce urmează a fi suportate, iar, în speță, s-a nesocotit și principiul prevalenței substanței asupra formei pentru că autoritatea publică a dispus măsuri de natură a aduce restrângeri drepturilor individuale pe considerente pur formale, care nu sunt dublate de considerente ce țin de substanța raporturilor sociale ocrotite prin ansamblul normelor de drept din Legea nr. 161/2003.

De aceea, în baza art. 496 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi admis recursul, casată sentința atacată și, rejudecând, va fi admisă acțiunea reclamantului și anulat Raportul de evaluare nr. 10426/G/II din 12 martie 2014 emis de B.

În baza art. 451 alin. (1) C. proc. civ., intimata va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, dar se va face aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. apreciindu-se că onorariul de avocat este disproporționat față de circumstanțele cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 36/F/Cont din data de 02 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând, admite acțiunea reclamantului A.

Anulează Raportul de evaluare nr. 10426/G/II din 12 martie 014 emis de pârâta B.

Obligă intimata-pârâtă B. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 lei, către recurentul-reclamant, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2017.