ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4562/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 aprilie 2016, pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția a II-a civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x/29.03.2016, întocmit de pârâtă.

1.2. Prin sentința civilă nr. 1445 din 2 noiembrie 2016, Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 11 ianuarie 2017.

1.4. La data de 6 martie 2017, reclamantul A. a depus o cerere precizatoare și completatoare a motivelor de nelegalitate invocate împotriva raportului de evaluare contestat.

Prin sentința civilă nr. 134 din 27 iunie 2017, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate.

Împotriva sentinței civile nr. 134 din 27 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei de către instanța de recurs și admiterea acțiunii.

În motivarea recursului, reclamantul a susținut că prima instanță nu a analizat cererea precizatoare și completatoare a acțiunii inițiale, depuse la data de 06.03.2017, nefăcând vreo mențiune în considerente cu privire la depunerea acestei cereri.

A considerat reclamantul că sunt încălcate prevederile art. 425 lit. b) C. proc. civ., în cuprinsul sentinței nefiind arătate motivele pentru care au fost înlăturate apărările sale. Instanța de fond s-a limitat la a analiza grupat o parte din susținerile intimatei, fără a arăta în ce a constat cazul de incompatibilitate reținut prin raportul de evaluare, respectiv împrejurarea concretă, de natură a genera o astfel de situație, care să fie imputabilă reclamantului.

Recurentul-reclamant a susținut că în cauză s-a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, întrucât nu a existat vreo ingerință în exercitarea demnității publice, a fost respectat principiul transparenței decizionale, iar activitatea imputată nu a fost de natură să influențeze îndeplinirea obligațiilor oficiale ce-i reveneau reclamantului. De altfel, raportul de evaluare nu indică în mod concret cum au fost încălcate obligațiile de integritate și transparență decizională.

În opinia recurentului, sintagma de "comerciant persoană fizică" nu i se aplică, noțiunea de "apicultor" nefiind sinonimă cu cea de comerciant, iar recurentul nu a efectuat acte de comercializare a produselor apicole. Prin lege, crescătorii de albine au un statut aparte, fiind producători care, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 383/2013, efectuează o îndeletnicire tradițională, cu rol ecologic și social. Această ramură zootehnică nu se identifică cu activitatea de exercitare a unor fapte de comerț, astfel cum sunt acestea indicate în art. 3 din Codul comercial.

A susținut recurentul-reclamant că simpla înregistrare a întrepriderii individuale nu conduce la existența unei stări de incompatibilitate, fără o analiză concretă a situației sau a naturii speței. Existența stării de incompatibilitate nu implică doar analiza unui factor formal, ci și a unui factor subiectiv, respectiv a condițiilor sau împrejurărilor concrete care pot conduce la concluzia unei inadecvări a funcției sau la nașterea unor dubii cu privire la modul de îndeplinire a funcției de demnitate publică. Aceste aspecte, deși invocate în fața instanței de fond, nu au fost analizate, din perspectiva verificării în concret a condițiilor de aplicare a dispozițiilor art. 87 din Legea nr. 161/2003.

De asemenea, recurentul-reclamant a considerat că instanța de fond a făcut o greșită aplicare și în privința dispozițiilor art. 91 alin. (3) din Legea nr. 161/2003 și a dispozițiilor art. 4 și art. 6 din O.U.G. nr. 44/2008. A susținut că dosarul său de candidat a fost anterior verificat de către Biroul Electoral de Circumscripție de Votare, iar problema incompatibilității nu a fost vreodată ridicată la nivelul secretariatului prefecturii.

Legea nr. 161/2003 nu definește incompatibilitatea, art. 80 din acest act normativ având doar caracterul unei norme de trimitere, iar legislația națională nu poate deroga de la Recomandarea nr. 10/2000 a Comitetului de Miniștri a Consiliului Europei, care stabilește că nu poate exista o stare de incompatibilitate sau de conflict de interese fără probarea existenței unui interes material, care să influențeze îndeplinirea atribuțiilor oficiale cu imparțialitate și obiectivitate.

În opinia recurentului, norma internă nu respectă regulile de tehnică legislativă cu privire la cerințele de precizie și claritate, ducând în practică la situații în care organele publice adaugă la lege împrejurări nedescrise ori definite de norma aplicabilă.

Totodată, a arătat recurentul-reclamant, interdicția de a face parte din alte entități poate fi justificată doar de existența unui interes serior, care să conducă la ideea unei ingerințe în exercitarea demnității publice. În realitate, existența situației de incompatibilitate a fost considerată a exista prin simpla consacrare legislativă, fără a fi realmente analizată în raport de împrejurările cauzei.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul instanței de recurs, intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru motivele expuse în cuprinsul actului procesual aflat la dosarul Înaltei Curți.

Prin cererea înregistrată la data de 9 septembrie 2020, recurentul-reclamant A. a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

a) Cu privire la interpretarea art. 49 și art. 50 din Carta Drepturilor Fudamentale a Uniunii Europene, respectiv dacă în aplicarea acestor texte este permis statelor membre să adopte în legislația națională norme prin care pentru aceeași faptă de conflict de interese să fie reglementate în paralel două răspunderi juridice și mai multe sancțiuni penale și administrative?

b) Dacă aceeași faptă prevăzută în două contexte, unul penal (art. 253

1

din C. pen. 1968 și art. 301 din C. pen.) și unul administrativ (art. 70, art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 și art. 25 din Legea nr. 176/2010) se circumscrie principiilor de drept ale Uniunii Europene prezentate în Tratatul Uniunii Europene și în Directivele Consiliului European?

În motivarea cererii de sesizare a CJUE, recurentul-reclamant a redat textele din legislația națională, menționate în cuprinsul celei de-a doua întrebări formulate.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. Referitor la cererea formulată de recurentul-reclamant A. privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte o va respinge, pentru următoarele motive:

În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

Prin urmare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național.

Tot în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții.

Înalta Curte constată că, prin prima întrebare preliminară propusă de recurentul-reclamant, se solicită opinia Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la interpretarea prevederilor cuprinse în art. 49 și art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Dincolo de indicarea formală a art. 49 și 50 TFUE, recurentul-reclamant nu a arătat motivele pentru care apreciază a fi aplicabile în cauză aceste prevederi. În ceea ce privește cea de-a doua întrebare, recurentul-reclamant a făcut o trimitere generală la "principiile de drept ale Uniunii Europene prezentate în Tratatul Uniunii Europene și în Directivele Consiliului European", fără a indica un principiu sau o normă de drept incidentă în speță, de a cărei aplicare ar depinde soluționarea cauzei.

Înalta Curte reține că principiile de drept unional sau prevederile Cartei drepturilor fundamentale, a căror interpretare este cerută pe calea propunerii de adresare a întrebărilor preliminare, sunt incidente numai în situațiile în care o altă normă de drept unional este, de asemenea, aplicabilă raportului juridic dedus judecății, întrucât protecția acestor principii generale ca și a drepturilor fundamentale prevăzute de Cartă este asigurată când statele membre acționează în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii Europene. Când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii Europene, nu își găsesc aplicabilitatea nici principiile generale de drept unional, nici drepturile fundamentale garantate prin Cartă.

De asemenea, CJUE nu este competentă să examineze situația juridică respectivă doar pe temeiul principiilor generale de drept unional sau a invocării prevederilor Cartei drepturilor fundamentale, când nu există niciun element care să permită să se considere că litigiul privește interpretarea sau aplicarea unei norme a dreptului Uniunii Europene, alta decât principiile generale sau normele care figurează în Cartă (a se vedea, în acest sens, Ordonanța CJUE din 8 februarie 2016, în cauza C-407/15).

Conform jurisprudenței CJUE (Hotărârea din 6 martie 2014, în cauza C-206/13, B., Hotărârea din 27 martie 2014, în cauza C-265/13, C.), noțiunea de punere în aplicare din cadrul art. 51 al Cartei necesită un anumit grad de legătură cu dreptul Uniunii Europene. În cazul în care o situație juridică nu intră în sfera de aplicare a dreptului Uniunii, Curtea nu are competența de a se pronunța asupra acesteia și niciuna dintre prevederile invocate ale Cartei nu poate, în mod independent, să constituie baza unei astfel de competențe.

În raport de aceste împrejurări, Înalta Curte constată că reclamantul nu a invocat vreo normă sau principiu de drept unional aplicabile raportului dedus judecății.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că nu există legătură între motivele de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant în calea de atac a recursului și conținutul întrebărilor preliminare. Recurentul solicită ca interpretarea CJUE să intervină cu privire la conflictul de interese în cazul aleșilor locali, iar în speță, chestiunea litigioasă privește o situație de incompatibilitate generată de deținerea simultană a funcției de primar și a calității de comerciant persoană fizică. Mai mult, sesizarea reclamantului este circumscrisă modului de aplicare a legii în cazul existenței concomitente a unei răspunderi penale și a uneia de tip administrativ, situație care nu a fost relevată în speță.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de recurentul-reclamant A..

II.2. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de cazurile de casare invocate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat, pentru următoarele considerente:

II.2.1. Subsumat motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamantul a invocat o pretinsă neanalizare a cererii precizatoare și completatoare a acțiunii introductive, depuse la termenul din 06.03.2017, în dosarul Curții de Apel Pitești.

Deși este reală susținerea recurentului în sensul neprezentării, în considerentele sentinței recurate, a depunerii acestei cereri și a conținutului său, Înalta Curte constată că această omisiune nu s-a reflectat și în analiza de către instanța de fond a argumentelor de nelegalitate formulate prin cererea precizatoare și completatoare.

Astfel, reclamantul a invocat, suplimentar față de acțiunea inițială, motive de nelegalitate referitoare la nerespectarea procedurii de evaluare, din perspectiva încălcării dreptului la apărare, precum și aspecte referitoare la aplicarea în cauză a prevederilor art. 87 alin. (1) lit. g) și art. 91 alin. (3) din Legea nr. 161/2003, precum și a art. 4 și art. 6 din O.U.G. nr. 44/2008, în ceea ce privește lipsa unei interferențe între funcția publică și calitatea de membru al unei întreprinderi cu activitate în domeniul apicol. Or, aceste susțineri au fost analizate în mod efectiv de instanța de fond, care a indicat atât motivele pentru care în speță nu se poate reține o încălcare a dreptului la apărare al reclamantului în procedura de evaluare, cât și motivele pentru care sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, raportat la art. 4, art. 6, art. 7 și art. 23 din O.U.G. nr. 44/2008, starea de incompatibilitate existând în raport de deținerea concomitentă a funcției publice și a calității de comerciant persoană fizică.

Prin urmare, nu se poate susține că instanța de fond a omis a analiza vreuna dintre pretențiile ori susținerile reclamantului A., astfel încât Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile formulate de reclamant, în cauză nefiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

II.2.2. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că niciunul dintre argumentele recurentului-reclamant nu se subsumează acestui caz de casare, care privește încălcarea autorității de lucru judecat. Pe de altă parte, recurentul-reclamant a invocat nemotivarea hotărârii atacate și încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., susțineri care se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Recurentul-reclamant a susținut că în cuprinsul sentinței recurate nu se regăsesc motivele pentru care au fost înlăturate apărările sale și nu a fost analizat cazul de incompatibilitate prin raportare la situația concretă din speță, fiind analizate doar argumentele pârâtei. Înalta Curte va respinge aceste critici de nelegalitate, ca nefondate, întrucât considerentele hotărârii susțin soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod real probele dosarului și susținerile părților, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut că este neîntemeiată acțiunea cu care a fost învestit.

Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinței recurate corespund modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale cuprins în raportul de evaluare contestat, precum și apărărilor formulate de intimata-pârâtă, nu poate fi considerată o neanalizare a apărărilor reclamantului și/sau o preluare integrală a apărărilor intimatei, în sensul celor susținute de recurentul, în condițiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu ușurință din lecturarea hotărârii.

Totodată, instanța de control judiciar reține că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză, obligație îndeplinită în prezenta speță.

În consecință, Înalta Curte constată că în cauză au fost respectate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

II.2.3. Referitor la criticile încadrate în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea vizează, în esență, greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 87 alin. (1) lit. g) și art. 91 alin. (3) din Legea nr. 161/2003, precum și a art. 4 și art. 6 din O.U.G. nr. 44/2008.

Prin raportul de evaluare contestat, s-a reținut că recurentul-reclamant A. a deținut simultan, în perioada 20.10.2010 - 14.05.2015, atât funcția de Primar al Comunei Scundu, cât și calitatea de comerciant persoană fizică autorizată în cadrul D..

În ceea ce privește criticile vizând modalitatea în care prima instanță a interpretat și aplicat dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, Înalta Curte reține că recurentul a invocat, rezumativ, argumentul neîncadrării reclamantului în sintagma de "comerciant persoană fizică" și cel al nedovedirii existenței unei interferențe asupra funcției publice prin activitatea prestată în cadrul întreprinderii individuale, în sensul neefectuării unor acte cu caracter comercial și a respectării principiului transparenței decizionale.

Sub aspectul calității de comerciant a reclamantului, Înalta Curte reține că modalitatea de desfășurare a activităților economice de către persoanele fizice este reglementată de dispozițiile O.U.G. nr. 44/2008, care, prin dispozițiile art. 1 alin. (1) stabilește că: "Prezenta ordonanță de urgență reglementează accesul la activitatea economică, procedura de înregistrare în registrul comerțului și de autorizare a funcționării și regimul juridic al persoanelor fizice autorizate să desfășoare activități economice, precum și al întreprinderilor individuale și familiale.", iar art. 4 din același act normativ prevede că:

"Persoanele fizice prevăzute la art. 3 alin. (1) pot desfășura activitățile economice după cum urmează: a) individual și independent, ca persoane fizice autorizate; b) ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale; c) ca membri ai unei întreprinderi familiale."

Corelativ, dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 13 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, stabilesc obligativitatea întreprinderii individuale de a obține înscrierea în registrul comerțului anterior începerii activității economice.

În acest context vor fi avute în vedere și dispozițiile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 44/2008, care definesc activitatea economică drept "activitatea agricolă, industrială, comercială, desfășurată pentru obținerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi exprimată în bani și care sunt destinate vânzării ori schimbului pe piețele organizate sau unor beneficiari determinați sau determinabili, în scopul obținerii unui profit."

Relevante sunt și dispozițiile art. 23 din O.U.G. nr. 44/2008, potrivit cărora:

"Întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale este comerciant persoană fizică de la data înregistrării sale în registrul comerțului."

Trebuie menționat că dispozițiile O.U.G. nr. 44/2008 au fost redate, în prezenta hotărâre, în forma în vigoare în perioada de existență a cumulului de funcții-calități.

Concluzia evidentă ce se desprinde din aceste dispoziții legale este aceea că reprezentanții întreprinderii individuale au calitatea de comercianți, întreprinderea individuală reprezentând o formă de organizare a activității economice prestată de persoana fizică, orientată spre scopul obținerii de profit. Potrivit O.U.G. nr. 44/2008 și Legii nr. 26/1990, calitatea de comerciant persoană fizică se dobândește prin simpla înmatriculare în Registrul Comerțului, fără a fi necesare formalități sau condiții ulterioare. Un argument suplimentar în sensul calificării persoanei fizice autorizate drept comerciant rezultă și din prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 278/2009 privind C. civ., potrivit cărora referirile la comercianți din cuprinsul actelor normative în vigoare la data intrării în vigoare a C. civ., se consideră a fi referiri la persoanele fizice sau persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerțului.

În ceea ce privește argumentul reclamantului privind definirea activităților comerciale ca fiind cele reglementate de art. 3 din Codul comercial, Înalta Curte reține că O.U.G. nr. 44/2008 reprezintă un act normativ special, reglementând cadrul legal în care persoanele fizice își pot desfășura activitatea de natură economică. Faptul că legiuitorul a înțeles ca, urmare a modificărilor social-economice produse de la intrarea în vigoare a Codului comercial, să încadreze în categoria de comercianți și persoanele fizice care desfășoară activități economice sub formele de organizare prevăzute de art. 4 din Ordonanță, nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor Codului comercial, ci o reglementare a unei situații nou apărute în peisajul juridic.

Nu poate fi primit nici argumentul unei pretinse excluderi a apicultorilor din categoria comercianților persoane fizice, Înalta Curte reținând lipsa unor prevederi legale exprese în acest sens, precum și împrejurarea că, relevantă în stabilirea sferei comercianților este forma de organizare, iar nu specificul activității efectiv prestate.

Va fi respinsă, ca nefondată, și critica formulată de recurentul-reclamant vizând lipsa stării de incompatibilitate, ca urmare a neexercitării efective a actelor de comerț (neefectuarea unor acte de comercializare a produselor apicole). Astfel cum s-a arătat anterior, art. 23 din O.U.G. nr. 44/2008 conferă calitatea de comerciant persoană fizică reprezentantului întreprinderii individuale, fără a exista o distincție legată de săvârșirea efectivă de acte sau fapte de comerț. Pe de altă parte, dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, în vigoare la data apariției stării de incompatibilitate, au un conținut clar interdictiv cu privire la deținerea calității de comerciant persoană fizică, simultan cu deținerea calității de primar:

"(1) Funcția de primar și viceprimar, primar general și viceprimar al municipiului București, președinte și vicepreședinte al consiliului județean este incompatibilă cu: g) calitatea de comerciant persoană fizică;"

Așadar, legea nu condiționează existența stării de incompatibilitate de derularea efectivă a actelor de comerț, fiind sancționat cumulul de funcții și/sau calități, independent de volumul de activitate al formei de organizare (întreprindere individuală, în cazul de față), sau chiar de lipsa activității.

De asemenea, legea nu prevede nici condiția ca funcția publică să fie influențată de activitatea prestată în calitate de comerciant persoană fizică, astfel încât nu este necesar, cum în mod greșit susține recurentul, a se dovedi existența unei consecințe efective și concrete produse de cumulul de funcții și/sau calități, sau a unui interes care să conducă la ideea unei ingerințe în activitatea specifică funcției publice, norma interdictivă nefiind condiționată în acest sens.

Prin urmare, instanța de fond a reținut în mod corect că, în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, reclamantul cumulând funcția de primar și calitatea de comerciant persoană fizică, aflându-se în situația de incompatibilitate.

Nefondate sunt și criticile recurentului-reclamant cu privire la greșita aplicare a art. 91 alin. (3) din Legea nr. 161/2003 și a art. 4 și art. 6 din O.U.G. nr. 44/2008. Astfel, validarea de către Biroul Electoral de Circumscripție a rezultatului alegerii în funcția de primar or lipsa unei sesizări a Instituției Prefectului cu privire la starea de incompatibilitate nu au relevanță în prezenta cauză, instanța fiind învestită cu analiza legalității raportului de evaluare întocmit de Agenția Națională de Integritate, iar nu a conduitei altor autorități publice, fără competență legală în derularea activităților de evaluare a incompatibilităților aleșilor locali.

Vor fi respinse și criticile referitoare la nedefinirea stării de incompatibilitate de către norma națională (inclusiv cele privind încălcarea normelor de tehnică legislativă), în raport de conținutul art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, care stabilește că funcția de primar este incompatibilă cu calitatea de comerciant persoană fizică, textul de lege fiind redactat cu claritate și precizie, într-o manieră care nu ridică probleme în interpretarea și aplicarea sa în cursul procedurilor administrative și judiciare.

Cât privește invocarea Recomandării nr. 10/2000 a Comitetului de Miniștri a Consiliului Europei, recurentul nu a indicat articolul din cuprinsul acestei recomandări, pe ale cărui dispoziții își întemeiază argumentația. Însă trimiterile la dovedirea unui interes material corespund conținutul art. 13 din această Recomandare, care, însă, privește exclusiv conflictul de interese, iar nu și situația de incompatibilitate analizată în speță.

De asemenea, trebuie avut în vedere că actul Comitetului de Miniștri reprezintă o recomandare adresată statelor membre în vederea reglementării unui cod de conduită pentru funcționarii publici, fără caracter obligatoriu, în raport de prevederile art. 288 (fost art. 249) din TFUE, potrivit cărora:

"Recomandările și avizele nu sunt obligatorii".

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de recurentul-reclamant A. privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 134 din 27 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 septembrie 2020.