Decizia nr. 1296/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1348/2019 a Tribunalului Vâlcea

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 3 septembrie 2019 pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția a II-a civilă, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat anularea raportului de evaluare nr. x/14.08.2019, întocmit de pârâta Agenția Națională de Integritate. Prin sentința nr. 1348 din 14 noiembrie 2019, Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtă prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, instanță pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat la data de 28.11.2019, sub același număr de dosar.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 56/F-CONT din 2 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 56/F-CONT din 2 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea contestației și anularea raportului de evaluare contestat, precum și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Prin prima critică, recurentul-reclamant susține că sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a legislației Uniunii Europene, în ceea ce privește respectarea principiului general de drept "ne bis in idem", prevăzut de art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) și de art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (CDFUE), prin aceea că recurentul-reclamant este judecat a doua oară pentru aceeași faptă, după ce prin Ordonanța din 23.03.2018 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Horezu în dosarul penal nr. x/2017 s-a dispus, printre altele, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., cu referire la art. 314 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) și b) C. proc. pen., clasarea cauzei având ca obiect abuz în serviciu și folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane (conflict de interese) prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. și art. 301 alin (1) C. pen. Pe cale de consecință, solicită casarea sentinței necurate, iar în rejudecare, să se constate că întreaga procedură întemeiată pe Raportul contestat este nelegală, deoarece conduce la desfășurarea unei a doua proceduri împotriva recurentului-reclamant, ceea ce încalcă art. 4 din Protocolul nr. 7 CEDO și (art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ.). Invocă dispozițiile art. 301 C. pen., de la data săvârșirii presupusei faptecu titlul Conflictul de interese și arată că ulterior acesta a fost modificat, primind o nouă denumire, Folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane și un nou conținut. În prima procedură, cea penală, împotriva recurentului-reclamant s-a dispus prin Ordonanța din 23.03.2018 pronunțată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Horezu în dosarul x/2017, clasarea cauzei. Prin Raportul de evaluare contestat în prezenta cauză, intimata-pârâtă ANI a constatat că recurentul-reclamant ar fi încălcat dispozițiile legale relative la conflictul de interese întrucât "(...) în calitate de primar, a semnat contractul de prestări servicii F.N. din data de 03.01.2017, înregistrat la Primăria Alunu sub nr. x/08.03.2017, încheiat cu B., obiectul contractului constând în prestarea serviciilor menționate în anexa 1 a contractului de către prestator pentru susținerea activității C., conform facturilor emise de către prestator, asociației unde fiul acestuia, D.., până la data de 01.09.2017 a deținut calitatea de vicepreședinte, precum și ordinele de plată pentru plata facturilor emise de către B., respectiv: ordin de plată nr. x/18.10.2017 - suma de 2.736 RON, ordin de plată nr. x/29.11.2017 - suma de 3.303 RON, ordin de plată nr. x/27.09.2017 - suma de 1.486 RON, ordin de plată nr. x/30.06.2017 - suma de 520 RON, ordin de plată nr. x/20.06.2017- suma de 1.920 RON, ordin de plată nr. x/19.05.2017 - suma de 1.102 RON, ordin de plată nr. x/24.04.2017 -suma de 1.250 RON, ordin de plată nr. x/30.03.2017 - suma de 1.537 RON, ordin de plată nr. x/16.02.2016 - suma de 1.272 RON, ordin de plată nr. x/11.11.2016 - suma de 1.720 RON, ordin de plată nr. x/18.10.2016 - suma de 692 RON, ordin de plată nr. x/26.09.2016 -suma de 1.357 RON". Recurentul-reclamant arată că, după cum se poate observa, cele două proceduri au în vedere aceeași faptă, ceea ce conduce la încălcarea dreptului UE. Arată că instanța de fond și-a întemeiat raționamentul strict pe prevederile din dreptul intern, deși recurentul-reclamant a invocat acest motiv de nelegalitate a raportului de evaluare din perspectiva Convenției Europene a Dreturilor Omului, dispoziții care ar fi trebuit aplicate cu prioritate, prin înlăturarea dispozițiilor din legislația internă. Mai arată că principiul ne bis in idem oferă o triplă garanție și că hotărârea instanței de fond poate justifica doar un singur palier, anume că o persoană nu poate fi sancționată de două ori pentru aceeași faptă, deși acest principiu vizează și dubla cercetare/urmărire penală, precum și cazul dublei judecăți. Consideră că în speță acest principiu a fost încălcat prin aceea că împotriva recurentului s-au desfășurat două proceduri penale în sensul CEDO pentru aceeași faptă. Conform jurisprudenței CEDO, materia penală cuprinde și unele abateri administrative, mai ales disciplinare, în funcție de alte două crtiterii alternative, astfel cum a decis Curtea în Cauza Engel ș.a. c. Olandei, respectiv natura abaterii și natura și gravitatea sancțiunii. Susține că, referitor la abaterea disciplinară a conflictului de interese, din art. 25 din Legea nr. 176/2010, se observă că are un caracter exclusiv punitiv în privința ambelor sancțiuni, atât a celei principale a eliberării din funcție, cât și a celei complementare a interdicției de a ocupa orice funcții publice timp de 3 ani. Consideră că, din perspectiva art. 6 alin. (1) din Convenție, abaterea administrativă a conflictului de interese prevăzut de art. 25 din Legea nr. 176/2010 urmărește un scop exclusiv punitiv, atât din perspectiva naturii abaterii, cât și din cea a naturii și gravității sanțiunii și conduce la aplicarea unor sancțiuni de natură penală. De asemenea, recurentul-reclamant susține că sentința recurată este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale privitoare la conflictul de interese: abaterea disciplinară a conflictului de interese în cazul primarului, în sensul art. 25 alin. (1) din Legea 176/2010, este reglementată expres numai de art. 76 alin. (1) din Legea 161/2003 și nu poate fi extinsă la alte situații sau prevederi legale, așa cum greșit a procedat prima instanță prin sentința recurată. Conflictul de interese în cazul primarilor este reglementat exclusiv de art. 76 alin. (1) din Legea 161/2003, elementele constitutive ale acestuia fiind: I. emiterea unui act administrativ sau încheierea unui act juridic ori emiterea unei dispoziții, în exercitarea funcției; II. emiterea actului administrativ, încheierea actului juridic ori emiterea dispoziției produc un folos material pentru sine, pentru soțul său ori rudele sale de gradul I. Recurentul-reclamant susține că aceste elemente nu sunt întrunite în cauză, instanța de fond întemeindu-și raționamentul pe alte prevederi legale, ce nu sunt aplicabile în prezenta cauză. Astfel, instanța de fond a motivat sentința recurată pe dispozițiile art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003, deși acest articol, contrar celor reținute de către instanța de fond, nu conține o definiție a conflictului de interese, ci doar o definiție a situației conflictului de interese, textul având un caracter descriptiv, și nu dispozitiv, astfel că nu poate face obiectul unei răspunderi juridice ori să conducă la aplicarea de sancțiuni, întrucât verbul "ar putea" exprimă o posibilitate viitoare, eventuală. Acest aspect este susținut și de faptul că abaterile administrative sunt definite în continuarea astfel: art. 73 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, ce stabilește că încălcarea obligațiilor prevăzute în art. 72 alin. (1) constituie abatere administrativă. În concluzie, abaterea disciplinară a conflictului de interese imputată recurentului-reclamant poate fi numai cea prevăzută și sancționată în mod expres de lege, adică, cea prevăzută de art. 76 alin. (1) din Legea 161/2003. Arată că răspunderea administrativă în materia conflictului de interese trebuie să întrunească elementele generale ale răspunderii: existența faptei ilicite, rezultatul vătămător, raportul de cauzalitate dintre abatere și rezultat și vinovăția. Prin cea de-a treia critică, recurentul-reclamant susține că sentința recurată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează conflictul de interese, dat fiind faptul că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale conflictului de interese în cazul primarului, prevăzut de art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, întrucât recurentul-reclamant nu a încheiat un act juridic prin care a produs un folos material pentru fiul său. Referitor la condiția existenței unui folosului material, prevăzut de art. 76 alin. (1) din Legea 161/2003, arată că acesta nu există, având în vedere că nici prin sentință și nici prin raportul de evaluare nu se identifică în concret presupusul folos material și cuantumul acestuia, deși aceste elemente reprezintă o condiție esențială a existenței conflictului de interese. În acest context, invocă dispozițiile art. 4 din O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, care prevede că asociația este subiectul de drept constituit de trei sau mai multe persoane care, pe baza unei înțelegeri, pun în comun și fără drept de restituire contribuția materială, cunoștințele sau aportul lor în muncă pentru realizarea unor activități în interes general, al unor colectivități sau, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial. Pe cale de consecință, fiul recurentului-reclamant nu are obligația de a contribui exclusiv material pentru realizarea activităților culturale desfășurate de "C." și oricum acesta nu avea dreptul la restituirea vreunei contribuții. Așadar, Contractul de prestări servicii nr. x/08.03.2017 nu poate fi considerat ca fiind un act juridic care "produce foloase materiale pentru sine, pentru soțul său sau pentru rudele sale de gradul I", în sensul art. 76 din Legea 161/2003, motiv pentru care în legătură cu acest contract nu sunt întrunite condițiile legale ale conflictului de interese. Precizează că și prin raportare la scopul asociației, care este unul nepatrimonial, această entitate nu are ca scop obținerea de foloase materiale. Prin cea de-a patra critică, recurentul-reclamant susține că sentința recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor privitoare la nulitatea absolută a tuturor actelor efectuate de intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate-ANI în lucrarea nr. x/07.09.2017, inclusiv a Raportului de evaluare nr. x/14.08.2019, cu care a fost finalizată această lucrare, în temeiul art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, dat fiind că solicitarea de date și informații nepublice s-a făcut înainte de invitarea persoanei cercetate pentru a depune un punct de vedere, critică ce se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În acest sens, până la informarea persoanei evaluate și invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, inspectorul de integritate desfășoară doar proceduri administrative prin raportare exclusivă la informații publice, iar numai după informarea persoanei evaluate și invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, solicită persoanelor fizice sau juridice și date ori informații care nu sunt publice, sancțiunea fiind nulitatea absolută. În speță, intimata-pârâta ANI a transmis adresa prin care îl înștiința și îl invita pe recurentul-reclamant să depună un punct de vedere la data de 05.07.2019, însă intimata-pârâta a solicitat și recepționat date și informații cu privire la recurentul-reclamant înainte de această dată, după cum urmează: • de la Primăria Comunei Alunu, județul Vâlcea prin adresele nr. x/16.07.2018, y/25.07.2018, z/19.01.2018, w/10.10.2017; • de la B. prin adresa nr. x/19.12.2017; • de la Judecătoria Râmnicu-Vâlcea prin adresa nr. x/20.11.2017; • de la Oficiul Național al Registrului Comerțului prin adresa nr. x/20.11.2017; • de la Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date prin adresele nr. x/19.07.2018 și y/23.10.2017. Menționează că toate aceste informații nu se circumscriu dispozițiilor Legii nr. 554/2001, informațiile obținute de către intimata-pârâta ANI referitoare la recurentul-reclamant fiind informații personale/nepublice, ce au fost obținute înainte de informarea și invitarea recurentului-reclamant să formuleze un punct de vedere, motiv pentru care se impune anularea Raportului de evaluare. Prin ultima critică, recurentul-reclamant susține că sentința recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor privind dreptul în procedura administrativă în fața ANI, raportul contestat fiind întocmit cu nerespectarea garanției dreptului la apărare al persoanei evaluate, având în vedere ignorarea completă și evidentă a punctului de vedere exprimat de persoana evaluată. Pentru a se respecta acest principiu, legiuitorul a dispus că raportul de evaluare întocmit de ANI trebuie să cuprindă, printre alte elemente, punctul de vedere al persoanei evaluate (art. 21 alin. (3) lit. b) din Legea 176/2010), pentru ca acesta să se poată apăra anterior întocmirii raportului de evaluare. Or, în cauză, deși recurentul-reclamant a depus un punct de vedere cu privire la pretinsa încălcare a regimului juridic al incompatibilităților, pârâta ANI l-a ignorat în totalitate. Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii și rejudecarea cauzei, în sensul admiterii acțiunii și anulării raportului de evaluare.

Apărările formulate în recurs Intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că recurentul-reclamant nu a indicat în ce mod instanța a încălcat aceste prevederi, respectiv nu a arătat normele de procedură pe care a apreciat că instanța de fond le-ar fi încălcat. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., arată că susținerile recurentului sunt nefondate, întrucât conflictul de interese are o dublă natură, administrativă și penală, în materie penală, raportul de evaluare fiind un simplu act de sesizare a organelor penale. Arată că nu există identitate între infracțiunea de conflict de interese și incidentul de integritate reprezentat de conflictul de interese de natură administrativă, prin urmare nu există nici identitate de sancțiuni. Pe de altă parte, arată că nu pot fi asimilate faptele de natură administrativă din Legea nr. 161/2003 unor fapte de natură penală, pentru a ne putea raporta la principiul dublei incriminări, întrucât faptele sesizate prin raportul de evaluare nu reprezintă o nouă sancțiune cu caracter penal, dat fiind faptul că incidentele de integritate din Legea nr. 176/2010 și din alte acte normative cu conținut specific, nu reprezintă o sancționare de natură contravențională și nici penală. Dincolo de acest aspect, arată că, în ceea ce privește elementul "bis" al garanției oferite de principiul non bis in idem nu este îndeplinit în cauză, întrucât, așa cum a decis instanța supremă în mod definitiv, sentința penală nu are autoritate de lucru judecat în fața instanțelor de contencios administrativ. Sub aspectul efectelor pe care le presupune rămânerea definitivă a unui raport de evaluare al ANI, invocă dispozițiile art. 25 din Legea nr. 176/2010, arătând în materie administrativă, interdicția de a ocupa o funcție din cele arătate la art. 1 acoperă o sferă mult mai largă decât conținutul pedepsei accesorii în materie penală. În același sens, invocă și prevederile art. 23 din Legea nr. 176/2010, care la alin. (1) prevede că: "În cazul unui conflict de interese, dacă au legătură cu situația de conflict de interese, toate actele juridice sau administrative încheiate direct sau prin persoane interpuse, cu încălcarea dispozițiilor legale privind conflictul de interese, sunt lovite de nulitate absolută." În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că susținerile recurentului sunt nefondate, având în vedere că în cauză nu este vorba de două proceduri judiciare, ambele penale, Agenția Națională de Integritate demarând o procedură administrativă, în același sens fiind și considerentele Curții Constituționale, exprimate în Decizia nr. 449/2015. Arată că în cauză nu poate fi vorba nici de prescripția răspunderii administrative, în condițiile în care procedura de evaluare a demarat la data de 25.09.2017, iar raportul de evaluare a fost emis la 14.08.2019, cu respectarea termenului de 3 ani. În ceea ce privește conflictul de interese, arată că potrivit art. 70, 71 și 76 din Legea nr. 161/20003 și a art. 75 din Legea nr. 393/2004, în opinia legiuitorului, simpla posibilitate ca respectivul act să fie semnat sau încheiat fără existența unor garanții de obiectivitate din partea celui care îl semnează, generează încălcarea regimului conflictelor de interese, fără a se pune în discuție existența unui beneficiu ori a unui folos practic, întrucât persoanele care dețin funcții publice sunt obligate să manifeste o atitudine neutră, imparțială și obiectivă față de interesele lor de orice natură, fiindu-le interzis să abuzeze în orice fel de pozițiile pe care le dețin. Cu privire la nulitatea raportului de evaluare și încălcarea art. 13 și 14 din Legea nr. 176/2010, arată că acestea sunt neîntemeiate, întrucât inspectorul de integritate a respectat întocmai procedura legală. Astfel, în cauză s-au efectuat informările persoanei evaluate, iar dispozițiile legale referitoare la momentul intrumentării datelor cu caracter nepublic, prin raportare la informările efectuate, au fost respectate. De altfel, recurentul a depus punct de vedere pe parcursul evaluării, astfel cum s-a menționat și în cuprinsul raportului de evaluare.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 09 noiembrie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 15 mai 2021, în ședință publică, cu citarea părților, cauza fiind ulterior amânată succesiv.

Aspecte procedurale. La termenul de judecată din data de 2.11.2022, recurentul-reclamant a depus o cerere prin care a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003 și art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010. În acest sens, s-a format dosarul asociat nr. x/2019, iar prin încheierea din data de 08.03.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de petentul A. și a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003 și art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului 7.1. Examinând cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003 și art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, Înalta Curte va avea în vedere că, prin dispozițiile art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010 au fost aduse modificări cu privire la procedura de soluționare a excepțiilor de neconstituționalitate, respectiv etapei judecătorești a procedurii. Astfel, a fost eliminată suspendarea de drept a soluționării cauzei de fond pe durata derulării procedurii în fața Curții Constituționale și a fost introdus un nou motiv de revizuire a hotărârilor definitive: în materie civilă - declararea neconstituționalității legii, ordonanței ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță care a făcut obiectul unei excepții invocate în cauza respectivă sau a altor dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare, respectiv în materie penală - soluția pronunțată în cauză s-a întemeiat pe dispoziția legală declarată neconstituțională sau pe alte dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare. Așadar, prin dispozițiile art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010 au fost abrogate normele referitoare la suspendarea ope legis a cauzelor în care se invocau excepții de neconstituționalitate, și anume dispozițiile cuprinse în art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, art. 303 alin. (6) din vechiul C. proc. pen. și art. 8 alin. (7) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. În acest sens, relevantă este și Decizia nr. 204 din 25 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 30 iunie 2021, în care, Curtea Constituțională a reținut că opțiunea legiuitorului de abrogare a măsurii suspendării de drept se întemeiază pe faptul că invocarea excepțiilor de neconstituționalitate de către părți era folosită de multe ori ca modalitate de a întârzia judecarea cauzelor. În condițiile în care scopul măsurii suspendării de drept a judecării cauzelor la instanțele de fond a fost acela de a asigura părților o garanție procesuală în exercitarea dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare, prin eliminarea posibilității judecării cauzei în temeiul unei dispoziții legale considerate a fi neconstituționale, realitatea a dovedit că această măsură s-a transformat, în majoritatea cazurilor, într-un instrument menit să tergiverseze soluționarea cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești. Reglementarea a încurajat abuzul de drept procesual și arbitrarul într-o formă care nu putea fi sancționată, atâta vreme cât suspendarea procesului era privită ca o consecință imediată și necesară a exercitării liberului acces la justiție. Astfel, scopul primordial al controlului de constituționalitate - interesul general al societății de a asana legislația în vigoare de prevederile afectate de vicii de neconstituționalitate - a fost pervertit într-un scop eminamente personal, al unor părți litigante care au folosit excepția de neconstituționalitate drept pretext pentru amânarea soluției pronunțate de instanța în fața căreia a fost dedus litigiul. Or, prin adoptarea Legii nr. 177/2010, voința legiuitorului a fost aceea de a elimina invocarea excepției de neconstituționalitate în alt scop decât cel prevăzut de Constituție și lege, preîntâmpinând, pentru viitor, exercitarea abuzivă de către părți a acestui drept procesual, iar intervenția legiuitorului, prin care a fost abrogată măsura suspendării de drept a cauzelor în care se invocă excepții de neconstituționalitate, constituie tocmai expresia asumării și a respectării obligației ce revine statului cu privire la crearea cadrului legislativ corespunzător prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003 și art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010. 7.2. Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea raportului de evaluare nr. x/14.08.2019, întocmit de pârâta Agenția Națională de Integritate. Prima instanță a respins, ca neîntemeiată, cererea dedusă judecății reținând în esență că, faptele reținute în sarcina reclamantului sunt de natură să probeze un comportament care contravine principiului imparțialității sau atitudinii neutre, având în vedere că, în raport de dispozițiile art. 76 alin. (1) din Legea nr. 176/2003, acesta avea obligația de a nu emite vreun act administrativ sau de a nu încheia un act juridic, ori de a nu emite o dispoziție în exercitarea funcției publice deținute, care să producă un folos material pentru fiul său. Prin semnarea contractului nr. x/08.03.2017 și a ordinelor de plată emise pentru achitarea serviciilor prestate de B. în beneficiul C., al cărei vicepreședinte și membru fondator era fiul său, implicat patrimonial, căruia, evident, i-a produs un folos material, reclamantul a încălcat prevederile legale privind regimul juridic al conflictelor de interese, astfel cum este prevăzut de art. 76 alin. (1) din Legea nr. 176/2003. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. Astfel, prin cererea de recurs, recurentul-reclamant invocă incidența cazurilor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. casarea unor hotărâri se poate cere (...) când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură prevăzute a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Din examinarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a adus critici concrete ce ar putea fi subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar acest motiv a fost invocat pur formal, astfel că instanța de recurs nu poate proceda la analizarea acestuia în lipsa criticilor. Astfel, simpla trimitere formală, cu caracter general, la un motiv de casare nu este suficientă pentru a fi analizat de către instanța de recurs, în lipsa unor argumente concrete care să-l susțină. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reține că potrivit acestuia casarea unor hotărâri se poate cere (...) când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat. Potrivit art. 1201 C. civ., "este lucru judecat atunci când a doua cerere are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate". Potrivit art. 430 C. proc. civ.: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată". Din conținutul dispozițiilor legale sus-citate rezultă că, autoritatea de lucru judecat are un scop precis, funcțional, ușor de acceptat, în sensul că orice proces trebuie să aibă un sfârșit. Odată sfârșit printr-o decizie devenită irevocabilă, fondul procesului nu mai poate fi repus în discuție între aceleași părți, pentru aceleași capete de cerere și pentru aceeași cauză. Este vorba de tripla identitate pe care dreptul internațional o formulează în latină: partes, petitum, causa petendi. Subsumat acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant susține că atât timp cât împotriva sa au fost desfășurate două proceduri judiciare, care sunt amândouă penale, în sensul art. 6 alin. (1) CEDO, contravine principiului potrivit căruia nicio persoană nu poate fi urmărită, judecată sau sancționată de două ori pentru aceeași faptă - "ne bis in idem" prevăzut de art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, într-adevăr, recurentul-reclamant a fost cercetat în cadrul dosarului penal nr. x/2017 pentru "săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu" - faptă prevăzută de dispozițiile art. 297 alin. (1) C. pen. și pentru "folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane" prevăzută de art. 301 C. pen., însă procedura a doua, din dosarul de față nu este tot o cauză penală, ci una ce aparține contenciosului administrativ și, așa cum în mod corect a reținut prima instanță, soluția de clasare dată în cauza penală, nu poate constitui un impediment la constatarea de către Agenția Națională de Integritate a existenței unui conflict de natură administrativă, supus unor condiții diferite decât cele din legislația penală. De asemenea, Înalta Curte constată că soluția pronunțată în dosarul nr. x/2017 nu se poate opune cu autoritate de lucru judecat în cauza de față întrucât, în cauza penală, analiza a purtat asupra întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunilor de "abuz în serviciu" - faptă prevăzută de dispozițiile art. 297 alin. (1) C. pen. și pentru "folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane" prevăzută de art. 301 C. pen., în vreme ce, în litigiul de față, este analizată legalitatea raportului de evaluare prin care s-a reținut existența situației de conflict de interese de natură administrativă, în temeiul prevederilor art. 70 și art. 76 din Legea nr. 161/2003. Legiuitorul a optat, în considerarea importanței relațiilor sociale și a interesului public ocrotite, pentru reglementarea conflictului de interese atât de natură penală, cât și de natură administrativă. Pe cale de consecință, neîndeplinirea condițiilor pentru răspunderea penală nu atrage în mod necesar inexistența conflictului de interese de natură administrativă. Analizarea conflictului de interese de natură administrativă este atributul instanței de contencios administrativ investită cu acțiunea în anularea raportului de evaluare și ea nu poate fi împiedicată de considerentele hotărârii penale, câtă vreme temeiurile legale aplicate sunt distincte. Prevederile Legii nr. 161/2003 au propria lor finalitate, neafectată de modul în care conduita intimatului-reclamant a fost analizată prin prisma dreptului penal, atât timp cât principiile care stau la baza reglementării prin care se urmărește prevenirea conflictului de interese sunt: imparțialitatea, integritatea, transparența deciziei și supremația interesului public, care trebuie să guverneze actele decizionale, presupuse legale, ale administrației publice. În acest context, Înalta Curte constată că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. este nefondat și va fi respins. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că subsumat acestui motiv, recurentul-reclamant a susținut încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, art. 70 și art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, precum și art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010. Conform dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, abaterea disciplinară a conflictului de interese este definită ca fiind: "(1) Fapta persoanei cu privire la care s-a constatat că a emis un act administrativ, a încheiat un act juridic, a luat o decizie sau a participat la luarea unei decizii cu încălcarea obligațiilor legale privind conflictul de interese ori starea de incompatibilitate constituie abatere disciplinară și se sancționează potrivit reglementării aplicabile demnității, funcției sau activității respective, în măsura în care prevederile prezentei legi nu derogă de la aceasta și dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni." Potrivit art. 70 din Legea nr. 161/2003, prin conflict de interese se înțelege situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative. Potrivit art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, primarii și viceprimarii, primarul general și viceprimarii municipiului București sunt obligați să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu emită o dispoziție, în exercitarea funcției, care produce un folos material pentru sine, pentru soțul său ori rudele sale de gradul I. Din conținutul acestor dispoziții legale rezultă că în fapt, conflictul de interese de natură administrativă este reglementat de dispozițiile art. 76 din Legea nr. 161/2003, cu modificările și completările ulterioare, iar raportul de evaluare prin care s-a constatat existența unei astfel de situații, poate face obiectul controlului jurisdicțional exercitat de instanța de contencios administrativ. Cu referire la motivele de netemeinicie invocate de reclamant potrivit cărora, în lipsa existenței unui interes patrimonial, nu se poate reține situația de conflict de interese prevăzută de dispozițiile art. 76 din Legea nr. 161/2003, întrucât, prin raportul de evaluare nu se identifică în concret presupusul folos material și cuantumul acestuia, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță faptul că, prin semnarea contractului de prestări servicii F.N. din data de 03.01.2017 înregistrat la Primăria Alunu sub nr. x/08.03.2017 încheiat cu B., unde fiul acestuia, D.. a deținut calitatea de vicepreședinte, până la data de 01.09.2017, precum și emiterea ordinelor de plată pentru plata facturilor emise de către B., recurentul-reclamant a încălcat regimul juridic al conflictului de interese reglementat de dispozițiile art. 76 din Legea nr. 161/2003, cu modificările și completările ulterioare. Prin urmare, în calitatea sa de primar, recurentul-reclamant avea îndatorirea să anticipeze faptul că decizia sa, respectiv modul în care își exercită atribuțiile, concretizate prin încheierea și semnarea actului juridic menționat mai sus, nu pot fi percepute ca fiind imparțiale, transparente și date cu respectarea principiului integrității; iar procedând în acest mod, în calitate de primar a încălcat regimul juridic al conflictului de interese prevăzut de dispozițiile art. 76 din Legea nr. 161/2003, cu modificările și completările ulterioare, fiindu-i astfel afectată integritatea, obiectivitatea și imparțialitatea în exercitarea funcției de autoritate publică. Simpla existență a unor împrejurări care le-ar putea aduce aleșilor locali, soțului, rudelor, etc., un anumit avantaj, respectiv beneficiu prezintă un potențial pericol de corupție și, în această situație, funcționarul public, alesul local sau demnitarul trebuie să nu participe la luarea deciziei pentru a înlătura orice suspiciune de corupție, în caz contrar trebuie sancționată atitudinea acestora. În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor apte să atragă nulitatea absolută a actelor efectuate de intimata-pârâtă, în temeiul art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 motivat de faptul că solicitarea de date și informații nepublice s-a făcut înainte de invitarea persoanei cercetate pentru a depune un punct de vedere, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 176/2010: "(1) După repartizarea aleatorie a lucrării, inspectorul de integritate procedează la activitatea de evaluare a declarațiilor de avere, a datelor, a informațiilor și a modificărilor patrimoniale existente, în sensul prezentei legi, după cum urmează: a) până la informarea persoanei care face obiectul evaluării și invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, desfășoară proceduri administrative, prin raportare exclusivă la informații publice; b) după informarea persoanei care face obiectul evaluării și invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, solicită persoanelor fizice sau juridice și date ori informații care nu sunt publice. (2) Actele întocmite de inspectorul de integritate pe baza datelor sau informațiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, după începerea activității de evaluare, fără ca persoana să fie invitată și informată potrivit dispozițiilor art. 14, sunt lovite de nulitate absolută." Sub acest aspect, Înalta Curte constată pe de o parte că aceste dispoziții se referă la "evaluarea averii", fiind inserate în Secțiunea a II-a Evaluarea averii din Legea nr. 176/2010, or, în cauza de față nu acesta a fost obiectul verificărilor efectuate de către inspectorul de integritate, ci existența unui posibil conflict de interese, iar pe de altă parte constată că datele și informațiile solicitate de la Primăria Comunei Alunu, B., Judecătoria Râmnicu Vâlcea, Oficiul Național al Registrului Comerțului și Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea bazelor de Date se circumscriu noțiunii de "informații de interes public" și pot fi solicitate de către inspectorul de integritate, în procedura administrativă, chiar înainte de informarea persoanei care face obiectul evaluării și invitării acesteia pentru a prezenta un punct de vedere. Cu toate acestea, examinând înscrisurile de la dosar, Înalta Curte constată că: sesizarea ce a stat la baza întocmirii lucrării de integritate s-a făcut la data de 17.09.2017; informarea persoanei evaluate s-a efectuat prin scrisoare recomandată înregistrată sub nr. x/25.09.2017 cu confirmare de primire, semnată de către destinatar la 03.10.2017; Primăria Comunei Alunu, jud. Vâlcea a transmis informațiile și documentele solicitate de către ANI cu adresele nr. x/16.07.2018, y/25.07.2018, z/19.01.2018, w/10.10.2017; B. a transmis informațiile cu adresa nr. x/19.12.2017; Judecătoria Râmnicu Vâlcea a transmis informațiile prin adresa nr. x/20.11.2017; O.N.R.C. a transmis informațiile prin adresa nr. x/13.12.2017; Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date a comunicat informațiile solicitate cu adreseele nr. x/19.07.2018 și nr. x/23.10.2017. După cum se observă, niciuna dintre informațiile comunicate în lucrarea de integritate nu sunt anterioare datei de 03.10.2017, când a fost informată persoana evaluată, astfel că această critică este nefondată. Prin ultima critică, recurentul-reclamant susține că Raportul de evaluare a fost întocmit cu nerespectarea garanției dreptului la apărare al persoanei evaluate, având în vedere ignorarea completă și evidentă a punctului de vedere exprimat de persoana evaluată. Înalta Curte constată că și această critică este nefondată având în vedere că recurentul-reclamant a depus un punct de vedere cu privire la pretinsa încălcare a regimului juridic al incompatibilităților, însă faptul că intimata-pârâtă nu a ținut cont de raționamentul exprimat de acesta nu poate fi asimilat unei încălcări a dreptului la apărare. În concluzie, raportul de evaluare nr. x/14.08.2019 întocmit de Agenția Națională de Integritate, consacră starea de incompatibilitate a recurentului-reclamant, iar hotărârea instanței de fond care-l anulează este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material, fapt ce înlătură incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003 și art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, precum și recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 56/F-CONT din 2 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.