ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1712/2015

Decizia nr. 1712/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată de A. a Orașului Azuga a chemat în judecată pârâta B. Ploiești, solicitând suspendarea executării Deciziei de impunere nr. FPH 59/5540 din 10 octombrie 2013, comunicată la 13 octombrie 2013, în valoare de 1.644.252 lei emisă de C. Prahova până la soluționarea irevocabila a contestației pe care a formulat-o împotriva acesteia și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 19 din 23 ianuarie 2014 Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta A. a Orașului Azuga prin Primar, în contradictoriu cu pârâta D. - B. Ploiești, a suspendat executarea Deciziei de impunere nr. FPH/59/5540/2013 emisă de pârâtă până la pronunțarea instanței de fond și a obligat pârâta la 4.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Împotriva sentinței civile nr. 19 din 23 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta B. Ploiești.

În motivarea recursului se arată că instanța de fond a apreciat eronat că, în speță, au fost îndeplinite condițiile imperios cerute de lege, apreciind în aceeași manieră că există o îndoială puternică în privința legalității actelor administrative fiscale atacate de natură să răstoarne prezumția relativă de legalitate a acestora.

Existența unei îndoieli cu privire la prezumția de legalitate a actelor administrative atacate a fost motivată superficial, în condițiile în care legiuitorul pretinde în asemenea ipoteză ca îndoiala să fie una puternică, aproape de natura evidentei.

În ceea ce privește iminența pagubei care s-ar produce în patrimoniul societății prin punerea în executare a actului administrativ fiscal, instanța de fond nu a arătat în concret în ce constă acest prejudiciu determinat și cât este de iminent, adică imediat și nu într-un viitor nedeterminat, în producerea lui.

S-a ignorat faptul că, actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumțiile autenticității și veridicității, fiind el însuși un titlu executoriu. În considerarea acestor două principii, al legalității actului și al executării acestuia din oficiu, suspendarea constituie o situație de excepție, aceasta putând fi dispusă numai în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege.

În ceea ce privește obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecata, aceasta susține că trebuia să se afle în culpă procesuală iar partea care le solicită să fi câștigat în mod irevocabil procesul, ori în cauza de față nu ne aflăm în aceasta categorie.

De asemenea, nici aspecte privind reaua credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reținute în sarcina recurentei.

Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond”.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanța nu cercetează îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Condiția existenței cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului.

Independent de conținutul motivelor de recurs, Înalta Curte reține că instanța de fond corect a apreciat că situația prezentată de reclamant este de natură a concluziona ca îndeplinită condiția cazului bine justificat.

Raportat la probele administrate instanța de fond, motivat și argumentat a indicat că există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conținutului și legalității actului administrativ contestat.

Instanța de fond a apreciat că, prin actele depuse, reclamantul a prezentat suficiente elemente care să conducă la existența unor îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea deciziei de impunere.

Astfel, s-a reținut că la data de 06 februarie 2013 s-a emis de către C. Prahova Decizia de impunere nr. FPH/54/664 din 06 februarie 2013, în valoare de 3.700.013 lei, iar ulterior formulându-se contestație împotriva deciziei de impunere, aceasta a fost desființată parțial, pentru suma de 1.644.252 lei.

Prin sentința nr. 117 din 18 aprilie 2013 de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. x/42/2013 s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. Azuga, dispunându-se suspendarea Deciziei de impunere nr. FPH 54/664 din 06 februarie 2013 emisă de C. Prahova până la pronunțarea instanței de fond, fiind respinsă în rest acțiunea.

Ulterior pronunțării acestei sentințe și admiterii parțiale a contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. 54/2013 emisă de pârâtă, s-a emis o nouă Decizie respectiv nr. 59/5540/10 octombrie 2013, în sensul celor reținute în cuprinsul Deciziei nr. 226/2013 privind soluționarea contestației împotriva Deciziei de impunere nr. 54/2013.

Deci, instanța de fond în mod corect a apreciat că există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conținutului și legalității actului administrativ contestat.

Se poate aprecia că există urgență atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă și imediată unui interes public, situației reclamantei A. Azuga sau intereselor pe care acesta înțelege să le apere.

Înalta Curte apreciază, în acord cu instanța de fond, că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantului în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză.

Cum în mod corect a reținut și instanța de fond prin punerea în executare a măsurilor dispuse prin actul administrativ a cărui suspendare se cere, este evident că se creează o pagubă în patrimoniul reclamantului.

Alături de argumentele expuse mai sus, Înalta Curte are în vedere și recomandarea nr. R/89/8/13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei privind protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă.

Așa cum s-a arătat de altfel și în recomandarea nr. 16/2003 a Comitetului Miniștrilor din cadrul Consiliului Europei, executarea deciziilor administrative trebuie să țină cont de drepturile și interesele persoanelor particulare.

Aceeași recomandare reamintește principiile din recomandarea nr. R/89/8 a Comitetului de Miniștrii care cheamă autoritatea jurisdicțională competentă, în speță instanța judecătorească, atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave particularilor cărora li se aplică decizia, să ia măsuri provizorii corespunzătoare.

Soluția suspendării actului administrativ până la pronunțarea instanței se circumscrie noțiunii de protecție provizorie corespunzătoare,

măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicțională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităților administrative prin care se impun particularilor o serie de obligații.

Suspendarea pronunțată de instanță nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiției pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicționale.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține.

În ceea ce privește motivul de recurs privind greșita acordare a cheltuielilor de judecată Înalta Curte reține următoarele:

Pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții.

Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfășurare a judecății.

Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanță, partea care a câștigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanta a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susținerea intereselor în fața instanței de fond.

Față de cele arătate, reținând așadar, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004 cu referire la art. 2 alin. (1) lit. ș) și t), că sunt întrunite cumulativ cerințele legale pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ atacat, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.

În temeiul dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. recurenta va fi obligată la plata sumei de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata A. - Oraș Azuga.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta B. Ploiești împotriva sentinței nr. 19 din 23 ianuarie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta la plata sumei de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata A. - Oraș Azuga, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 24 aprilie 2015.